Atelier Literatura la feminin

Doamna Despina, supa de gulii și colecția secretă de dantele

M-am gândit mereu că are clasă, pentru că, ori de câte ori suntem împreună, am senzația că vreo doamnă, soție de domn medieval, ce știu eu, vreo Doamna Bălașa sau Despina sau mumă de prinț, aș spune, a coborât peste veacuri și s-a cuibărit în capul și în sufletul ei, fără ca ea să știe.

Prietena-mea-doamna-general este o persoană șarmantă. Are o joie de vivre și un umor cât pentru trei persoane. Are gust, de la îmbrăcăminte la mâncăruri fine sau exotice, dar mai ales o decență pe care rar o văd în jurul meu. În plus, o naturalețe pe care am studiat-o intens, pentru că mi-ar plăcea să pot, ca ea, să vorbesc atât de firesc cu toată lumea – mama mea ar spune și cu vlădica și cu opinca.

Ultima dată m-a învățat cum să fac ciorbă de gulii. Mi-am notat conștiincioasă, apoi am trebăluit o după-amiază întreagă în bucătărie, mi-a ieșit ceva, cred că era chiar comestibilă fiertura. De-abia pe urmă mi-am dat seama că mie nu îmi plăceau, de fapt, guliile. Sau fiertura lor, nu sunt sigură ce.

Nu mai mâncasem până atunci niciodată. După ce ultimele bolboroseli ale ciorbei-supe s-au liniștit, mi-am pus masa, cuminte.  Am așezat totul ca la carte și am încercat trei linguri din licoarea verzuie din fața mea cât de tacticos mi-a ieșit. Nu cred că a fost ceva memorabil, îmi amintesc doar că mă tot întrebam care parte a lingurii trebuie totuși îndreptată (și cum) către gură, de ce sunt două școli de gândire despre asta – cu vârful sau cu partea laterală? –, m-a bufnit râsul și am lăsat lingura jos. Hotărât, nu voi mai mânca altă dată supă (e clar că nu e ciorbă, totuși) de gulii. Păcat, avea un șarm aparte.

Nu cred să se supere pe mine că nu am devenit o mare iubitoare de supă de gulii.

Crescută de două sau trei mătuși, de la care a moștenit, în afară de o știință a treburilor gospodărești făcute cu minuție și aplicație – cum să cureți argintăria, bunăoară –, un bun simț uriaș, prietena-mea-doamna-general are și o colecție de dantele.

Mărturisesc acum, sunt deosebit de invidioasă. Ori de câte ori ne vedem acasă la ea, nutresc în secret speranța că îmi va arăta colecția de dantele. Nu mi-a arătat-o până acum niciodată, iar mie îmi e, habar n-am de ce, rușine să o rog să mi-o arate. Nu-mi place să intervin în ce are ea în plan, cred că asta e. O las întotdeauna să facă și să povestească numai ce vrea ea. Mi se pare mult mai frumos așa.

Este o doamnă lângă care îți place să fii preț de două cești de ceai, poate și pentru că nu e niciodată nici prea mult, nici prea puțin, parcă are un ceas în cap – m-am gândit deseori că ea are, firește, ca toată lumea, creierul mare și creierul mic, dar are și ceva în plus în cutia craniană: o clepsidră mică alături de bulbul rahidian, cu care măsoară la fix cât timp trebuie să fie undeva, cât trebuie să vorbească și, mai ales, cât timp trebuie să râdă. Nicio secundă în plus și niciuna în minus.

Îmi place teribil că are grijă, aproape întotdeauna, să nu pună partenerul de discuție în încurcătură. Nu spune vorbe mari, așadar, nu folosește superlative, nu se miră zgomotos, iar dacă-i place ceva, spune simplu și zâmbind povestea. Când nu-i place ceva, își manifestă dezaprobarea doar tăcând, cu o mină neutră. Nu am auzit-o niciodată să jignească pe cineva, indiferent cât de mult i-ar fi greșit, deși lângă ea sau cu ea, lumea nu prea greșește, motiv pentru care m-am întrebat, deseori, dacă știe să-și aleagă așa de bine oamenii sau dacă nu cumva, lângă ea, simți că se rarefiază atmosfera, că nu poți sau că nu te lasă ea să ai un faux-pas.

Nu am văzut-o niciodată plângând sau plângându-se de ceva sau de cineva, chiar dacă a trecut prin momente dificile nu o dată. Când nu-i place cineva, nu vorbește cu (nu se ascunde, nu strâmbă din nas, pur și simplu, dacă acea persoană i se adresează, nu face decât să asculte și să răspundă monosilabic și să zâmbească subțire), dar nici despre acea persoană.

Ceea ce mi se pare cel mai interesant este că Doamna Despina nu e niciodată rigidă, sau supravegheată, sau scorțoasă, și nici ridicolă, înțepată sau arogantă. Nu simți aere de superioritate, nici vanitate. Nu am văzut nici aroganță, nici orgoliu, nici enervare (e adevărat, nici extaz) în cei peste 20 de ani de când ne cunoaștem.

Nu știu cum ne-am împrietenit, știu însă că ne-am trezit prietene în timp, tot vorbind, glumind sau povestind la fumoar într-o cancelarie dificilă. Spunea deseori anecdote, la care, de multe ori, numai noi râdeam (mă gândesc că poate ne-a apropiat o similitudine a tipului de umor).

Ea mi-a arătat Parisul, literalmente, la pas, și minunea de loc din România numit Provița, unde mergem împreună pe Plai și pe urmă pe Țuțurdan, nume pe care am convingerea că ea l-a inventat, nu știu de ce.

De la ea știu proverbul Mai bine cu un deștept în pierdere decât cu un prost la câștig, pe care prima dată nu l-am înțeles deloc, dar, în timp, mi-am dat seama cât e de adevărat.

Ea mi-a zis că thrilled se pronunță cu i scurt. Ea mi-a arătat, acum vreo șase ani, ultimul răcnet în materie, pantofi în care modelul de pe stângul era diferit de cel de pe dreptul, dar și… primul aparat de alungat cârtițele, fără să le rănească, din pământ.

Ea mi-a vorbit despre farmecul unei vacanțe într-o croazieră.

Săptămâna trecută mi-am zis că, la următoarea întâlnire, nu o las până nu-mi va arăta blestemata de colecție de dantele. Mi-am făcut curaj să-i spun, de parcă cine știe pentru ce mare manevră strategică mă pregăteam. M-am imaginat deschizând gura și formulând fraza. Chiar m-am gândit la ce cuvinte să folosesc, deși niciuna dintre formulări nu mi se părea potrivită. Până la urmă, am zis că voi improviza, tocmai ca farmecul cererii să fie autentic, ea va simți naturalețea și se va conforma.

În sfârșit, va fi cum va fi, mi-am spus, dar voi avea șansa să văd colecția.

Mă întrebam cum arată, sunt oare suluri de dantelă sau cataloage cu aspect de clasoare? Iată, voi avea răspunsul în curând.

*

…Da, ne-am văzut joi la ceai. Am stat ca pe ghimpi, dorindu-mi să nu uit să o rog să-mi arate blestematele de dantele. N-am făcut-o. Dar nu pentru că am uitat, ci pentru că…, nu știu de ce.

La plecare, mi-a zis înainte de a ne lua rămas-bun:

„A, era să uit! Să știi că i-am dat Aurorei colecția de dantele.”

Apoi a zâmbit subțire și a adăugat: „Știi ce e comic? Că nu i-a plăcut, în orice caz, a zis că nu are nevoie de ea, că are nevoie de cât mai puține chestii lumești, așa a zis, chestii lumești, poți să crezi una ca asta? A donat-o la Muzeul Țăranului, cică”.

Rămăsesem mută în dreptul ușii.

„Păi, dacă pe tine nu te-a interesat, ce era să fac?!” a mai adăugat și a zâmbit ca atunci când îmi dăduse rețeta supei de gulii.

 

Parteneriat media

Despre autor

Ohara Donovetsky

Ohara Donovetsky

Ohara Donovetsky (n. 1969) este absolventă a Facultăţii de Litere a Universităţii din Bucureşti (1994), secţia română-germană. Are un masterat în Literatură Comparată şi Teoria Literaturii (1995) şi un doctorat în filologie la Universitatea din Bucureşti, cu teza „Forme şi valori ale verbului în graiurile munteneşti” (Editura Academiei, 2008). Din 1997 este profesor titular la catedra de limbă şi literatură română a Colegiului Naţional de Informatică „Tudor Vianu” din Bucureşti. A publicat „Gramatica limbii române ca o poveste” (Editura Corint, 2013), „Bacalaureat la limba română” (Editura Corint, 2014). În 2018, a publicat, la Editura Polirom, romanul „Casting pentru ursitoare". A participat la elaborarea şi prezentarea lecţiilor de limbă română din cadrul programului TVR2 „Cu 2 treci BAC-ul”, proiect destinat pregătirii elevilor pentru examenul de bacalaureat la nivel naţional (2013). A publicat „Învăţăturile Oharei pentru elevii săi”, o carte de bio-ficţiune, în 2012. În 2019, a contribuit la antologia „Prof de română. O altfel de antologie de texte” (Casa de Pariuri Literare, coord. un cristian). De asemenea, tot în 2019, a apărut și volumul „Întâlnirile unei profesoare rătăcite" (Casa de Pariuri Literare).

Scrie un comentariu