Atelier

Domnul de lângă pod

Am scris textul pe când eram student la Timișoara, în 1971. În același an, am fost din partea Universității din Timișoara și din partea revistei studențești „Forum”, la Cluj, la revista „Echinox”. Am citit acolo acest text. Știu că m-a însoțit, printre alții, Marcel-Pop Corniș, care a  ajuns profesor universitar în SUA. Mi-amintesc că de față era și Ion Pop, care mi-a zis: „La noi se spune despre un autor: Are vână sau nu are vână. Să știi că ai vână”.

În discuțiile care au avut loc la Cenaclul Echinox, Ion Pop a mai spus ca textul îi amintește de filmul lui Bergman „Fragii sălbatici”. Eu am văzut filmul de-abia un an după aceea, o laudă mai mare, desigur,  nu puteam obține.

Timișoara, 1971, în timpul lecturii prozei „Domnul de lângă pod”

 

Domnul de lângă pod

 

1

Pașii trezeau fâlfâiri repezi, scurte, în obscuritate. Jos, în hol, prin ușa rămasă deschisă, pătrundea lumină din stradă.

Poate m-aș fi răzgândit și m-aș fi întors, dar în cadrul ușii apăru silueta tânărului care aruncase cu pietricele în geam, apoi îmi făcuse insistent semn să cobor.

De fapt, privit cu mai multă atenție, nu mai părea așa tânăr, fața lui exprima mai curând indiferența liniștită a unui om care a trecut prin multe. Nedumerirea mea nu-l stingheri defel, căci mă primi ca pe o veche și apropiată cunoștință.

„Hai cu mine” îmi zise, bătându-mă ușurel pe umăr și apoi râse scurt, așa, ca de-o glumă.

Mă gândeam c-ar trebui să-i răspund imediat ceva, nu interesa atât de mult ce, în tot cazul niște vorbe din care să reiasă că aș prefera să fiu lăsat în pace. Totuși, nu-mi trecea nimic prin cap ca să-mi motivez retragerea, iar el părea a fi considerat discuția încheiată, pentru că acum scruta cu mare atenție cele două străzi care se bifurcau puțin mai încolo și era clar că nu-l mai interesa nici un răspuns.

În spate scârțâi o ușă şi în cadrul ei apăru vecina de la parter. Stingheriți, ochii îi clipeau des, își apropiase genele, stânjenită de lumina de afară.

Cred c-a vrut să-mi spună ceva, dar, văzând că nu eram singur, a renunțat și mi-a întors spatele înainte de a o fi întrebat ce dorește.

Însoțitorul meu nu încetase să scruteze cele două străzi, se pare că asta îi provocase greutăți deosebite.

În sfârșit reuși să se hotărască și porni imediat, fără grabă însă, pe strada aleasă. Când văzu nu-l urmez, întoarse capul și fluieră încetișor, numai pentru mine, apoi, fără să stea pe gânduri, își reluă mersul. În câteva clipe, m-am hotărât. Am pășit după el și l-am ajuns repede din urmă. Când am privit înapoi, am văzut-o acolo, în ușă, pe vecina care, când mi-a întâlnit privirea, nu știu de ce, a clătinat ușor din cap. Pe urmă, clădirea dispăru după colț.

2

Era o stradă îngustă, desfundată de ploi, cu trecători puțini și indiferenți. Noi mergeam acum destul repede și am ajuns din urmă o căruță mare, încărcată până la refuz cu mobile vechi.

La spate de tot, trona un dulap masiv, cu luciu intens, dominând toate mobilele din jur, toată strada.

Însoțitorul aproape că mă uitase. La auzul larmei pe care-o făcea căruța intrând în gropile ce se țineau lanț, se întoarse și-mi făcu un semn să vin mai repede după el, apoi se apropie de căruță și intră în vorbă, spre surprinderea mea, cu țăranul ce moțăia pe capră, săltându-și capul în ritmul hurducăturilor.

Fu silit să-l scuture binișor și să strige de câteva ori la el „Hei, scoală, n-auzi?, scoală! În halul ăsta de încetineală n-ai să ajungi niciodată!”

„Nu-mi purta de grijă”, îi spuse țăranul. „D-aia nu mai poți tu.”

„Hai, nu fi morocănos”, veni replica, „o să ne înțelegem noi cumva.”

Căruțașul părea foarte plictisit și absent și-l întrebă ce vrea de la el.

Atunci, însoțitorul meu ceru permisiunea să cărăm noi doi dulapul din spate. „Adică să-l transportăm noi doi, după dumneata”, adăugă, „să vezi ce bine o să meargă.”

Țăranul, însă, privea cu neîncredere constituția lui destul de firavă și atunci el se grăbi să adauge că „suntem doi”, că nu-i nici un motiv de îngrijorare și, pentru a-l convinge de temeinicia celor spuse, mă bătu cu putere peste spate.

Am vrut să spun ceva, și chiar am deschis gura să articulez primul cuvânt, dar între cei doi se încinsese o discuție aprinsă. Se pare că fiecare susținea un punct de vedere cu totul diferit de-al celuilalt. „Prin față” strigă unul. „E mult mai ușor, așa nu riscăm nimic.” „Ar fi o curată nebunie”, striga celălalt. „Am da totul peste cap.”

La un moment dat, însoțitorul meu se arătă chiar jignit și voi să plece și atunci căruțașul cedă și cei doi reușiră să cadă de acord.

„Uite așa trebuie să stai”, îmi spuse unul și se instală în coada căruței, cu spatele ușor plecat și cu picioarele depărtate.

„Probabil că e vorba de o glumă” mi-am spus, dar n-am crezut-o nici o clipă. Zâmbetul complice pe care am încercat să-l arborez spre ei mi-a înghețat imediat pe buze.

Căruțașul privi spre însoțitorul meu cu un ușor dispreț și atunci acesta țipă la mine, roșindu-se neașteptat la față, să încep odată, „că doar nu sunt stană de piatră!”.

Când m-am întors cu spatele spre dulap, așa cum mi se arătase, imediat cei doi au sărit, cu o neghicită vioiciune peste capră și, ca într-o întrecere dinainte fixată, se cățărară în viteză, cu riscul permanent de a se lovi, peste toate scaunele, mesele, scrinurile și toate celelalte lucruri înghesuite acolo, până ajunseră la dulapul care ocupa toată partea din spate.

Odată ajunși la el, scoaseră capetele de după spatele său uriaș pentru a se asigura că mai sunt acolo.

De atunci nu m-am mai uitat în spate, mi-am închipuit cum prind dulapul de-o parte și de alta. Încetul cu încetul, îl lăsară în jos, treaba părea destul de grea, începuseră amândoi să gâfâie și să icnească și am simțit cum pică asupra mea câțiva stropi de sudoare, mai aveam câteva clipe doar și întreaga greutate ar fi stat asupra mea, simțeam deja îngrozit masa aceea mare și, trântindu-mă fără nicio rezistență, am țâșnit la câțiva metri distanță, iar cei doi, nemaiavând pe ce să sprijine dulapul, îl scăpară în drum cu un trăznet infernal și căzură peste el. Asta strânse în grabă o mulțime de oameni care comentau cu voce ridicată faptul și arătau când spre dulapul distrus și spre cei doi care se ridicau dintre țăndări, când spre mine. Se risipiră destul de repede.

Simții că am intrat într-o încurcătură destul de mare, din care n-aș fi putut ieși cu una cu două și atunci socotii că cel mai înțelept lucru pe care l-aș putea face ar fi să încerc să scap fugind. Numai că nu mă puteam hotărî încotro să dispar și deci continuam să rămân pe loc, dezorientat, privind cu repeziciune în toate direcțiile.

Cei doi, după ce se convinseseră că nu mai e nimic de salvat, își amintiră de mine și nu întârziară să se apropie.

Presimțeam deja loviturile. Când căruțașul ridică brusc o mână, am dus mâinile deasupra capului, instinctiv, dar lovitura întârzia să cadă. Ce se auzi fu un oftat disprețuitor și, când lăsai mâinile în jos, îl văzui cum se depărtează și se urcă pe capră, iar însoțitorul mă privea vădit încurcat de parcă n-ar fi știut ce să facă cu mine.

Într-un târziu, mi-a zis, oftând și el de data asta: „Fie, hai” și am ajuns la un pod care trecea peste un râu leneș, greu, încărcat de lut galben. Pe când trecea podul, ceva păru că-i distrage atenția însoțitorului meu. După ce privi în josul apei cu palmele deasupra ochilor, îmi spuse: „Uită-te și tu, ce zici?”. „Nu văd nimic!” i-am spus cu rușine după un timp. „Acolo uită-te, unde te uiți?” îmi spuse el din nou, dar oricât îmi încordam ochii, nu vedeam decât acea apă murdară și lentă, în albia fără sinuozități. „Nu ești bun de nimic” mi-a zis și, după ce și-a lăsat hainele pe pod, a sărit în apă. S-a scufundat o dată, a ieșit la suprafață, s-a mai scufundat o dată, se pare că-i făcea o deosebită plăcere să înoate pe sub apă, și când a ieșit din nou și m-a văzut tot acolo, s-a înfuriat de-a binelea. „Sări odată, ce naiba faci, doar n-ai să îmbătrânești acolo!” Pe urmă o porni în josul râului și, la strigătele mele, au venit doi bărbați, unul mai înalt, cu trăsături neregulate și părul aproape albit, iar celălalt, care putea să-i fie fiu, mai plinuț, cu o expresie de deplină mulțumire.

Nu știu cum, dar mi-au înțeles vorbele exact pe dos, că omul din apă e în pericol, căci nu-și scoaseră decât cămășile și se aruncară imediat peste balustradă.

L-au ajuns pe însoțitorul meu și, la o depărtare destul de mare, i-am văzut pe toți trei înotând spre mal. Apoi au sărit din nou în apă și s-au întors, cu un efort vizibil de astă dată, până la mine, s-au urcat pe pod, cățărându-se, și se vedea că le era frig. Clănțăneau mereu din dinți, din pantalonii lipiți de picioare curgeau șiroaie de apă murdară care făcură câte o baltă la picioarele lor imediat ce se opriră.

„Ne-ai trimis degeaba după el” mi-a zis cel tânăr, căruia îi dispăruse expresia de mulțumire care părea că face parte din ființa lui”. „E ca și cum ți-ai fi bătut joc de noi” adăugă.

Dar nu păreau supărați cu adevărat, începuseră să sară pe loc pentru a se încălzi și unul din ei adăugă: „A zis să te trimitem după el” și mă aruncară în apă.

Probabil că mă luau drept un simulant, pentru că, în tot timpul în care m-am zbătut, nu făcură altceva decât să privească cu un oarecare interes. Totuși am devenit destul de convingător în cele din urmă, căci culeseseră o bârnă ce zecea pe pod și mi-o aruncară. Bârna vâjâi scurt și, după ce lovi puternic apa, porni în josul râului, astfel încât de abia mai avui timp să mă prind de ea.

Celălalt mă aștepta ceva mai jos, întins la soare, apoi, când ajunsei în dreptul lui, sări în apă și se cățără lângă mine, iar bârna intră acum complet sub apă, apăsată de greutatea celor două corpuri.

Priveam pierdut la apa care ne înconjura și picioarele mi se crispau de bârnă. Celălalt începu să bată apa cu mâinile, cum fac copiii uneori, și își sălta mereu corpul de parcă ar fi fost în șa. „Trebuie să trimit după tine, trebuie să trimit după tine” scanda vesel și bătea apa cu mâinile. Am plutit astfel un timp și am ajuns la un pod foarte apropiat de nivelul apei. Mi-am dat seama că mă pot prinde cu mâinile de balustradă, și chiar așa am făcut la momentul potrivit și astfel am rămas atârnat în aer. Așteptam ca bârna cu celălalt să treacă pe sub mine, apoi m-am săltat în mâini până am reușit să-mi pun picioarele pe scânduri. Cel care mă însoțise plutea în josul apei, bătând încă apa cu mâinile, până îl pierdui din vedere.

3

M-am rezemat de balustradă și deodată am început să resimt oboseala. Atunci m-am întins la marginea podului și, la contactul cu scândura, am avut o senzație odihnitoare; scândura era caldă încă de soarele ascuns printre nori și atunci m-am lipit strâns de ea, cu ochii închiși, uitând de hainele murdare și ude.

Am adormit fără să vreau, un somn adânc, pentru că n-am simțit nici vântul rece, nici primii stropi, prin care se anunța ploaia. Trebui ca ploaia să înceapă de-a binelea și să mă lovească peste cap și peste față ca să mă trezească. Când m-am trezit, am văzut o mulțime de oameni care treceau pe lângă mine și asta m-a mirat, pentru că observasem înainte că podul acela era foarte retras. Era ca și cum ploaia i-ar fi mânat pe toți într-acolo și, pe deasupra, trecând pe lângă mine, unii îmi aruncau priviri piezișe, așa cum ai privi un derbedeu care n-are ce face și încurcă lucrurile. Mă ridicai, rușinat, simțind un fel de umilință pentru felul în care zăcusem acolo, aproape animalic, și nu mă mai interesa decât să dispar cât mai repede de prin părțile acelea. Părăsii podul și văzui că pe drum se formase un noroi neîntrerupt în urma ploii, un noroi care nu mai putea fi evitat cu niciun chip, așa că, resemnat, n-am mai dat nicio atenție pantofilor și am călcat chiar puțin mai apăsat decât ar fi fost normal, desprinzându-mi mereu călcâiele cu un oarecare efort pentru a duce picioarele mai departe și a le înfunda până la gleznă în noroi. Din nou, un pas, doi pași.

În felul acesta, se înainta foarte încet și oboseala creștea cu o viteză neașteptată. Am început să gâfâi și să mă roșesc la față și toată mizeria asta nu promitea să sfârșească atât de repede, și atunci am început să fug, adică am încercat, pentru că după câteva clipe a trebuit să renunț. Picioarele izbeau mocirla și împrăștiau noroiul în jurul meu. Pe-acolo erau mulți oameni și, bineînțeles, că nimănui nu-i făcea nicio plăcere când era stropit așa, din cap până-n picioare, deși nu s-ar putea spune că domnii aceia erau grozav de eleganți. Ba dimpotrivă, arătau mai curând jerpeliți și, de ce n-aș spune-o, erau jegoși. „Jegoșilor” le-am strigat și, în timpul ăsta, am început să mă simt grozav de vesel. Asta-mi făcea bine, mă inunda așa, ca un val de nespusă iubire, și atunci, strălucitor și fericit, am mai urlat de câteva ori atât cât mă țineau plămânii: „Măi, jegoșilor, măi!”. Dar am început să obosesc curând. Nu-mi dădeau nicio atenție și pe mine mă durea deja gâtul. Asta m-a întristat puțin și m-a făcut chiar să suspin o dată foarte adânc. Atunci, un domn din aceia s-a înduioșat și s-a oprit lângă mine. Se ținea foarte grav și erau într-un atât de mare contrast zdrențele de pe el și cilindrul său nou-nouț.

S-a oprit lângă mine și m-a privit cu niște ochi blânzi și plini de căldură. Atunci am început să mă simt un prunc nevinovat, dar nu voiam încă s-o recunosc față de mine și am încercat să-i strig și lui același lucru, adică la fel ca înainte, „jegosule”, dar atât de încet că el nu m-a auzit sau s-a prefăcut că nu aude, pentru că și-a trecut mâna mângâietor peste capul meu și atunci m-a înfrânt definitiv și am început să plâng cu hohote și sughițuri, „Iartă-mă”, i-am spus „nobilul și bunul meu domn, n-am știut cum…” și din nou avui un acces de lacrimi și el mă mângâia într-una, iar la urmă mi-a dat mâna să i-o sărut.

La început n-am observat, nu mi-am dat seama decât mai târziu, am fost, oricât mă împotriveam, silit să accept ideea aceasta. Ținea morțiș la gestul ăsta, și, când văzu că întârzii, mi-o lipi chiar el de buze, iar eu l-am mușcat atunci de dosul mâinii, adânc, cu sete, pentru că suport orice, numai să nu-și pună cineva mâna sub nasul meu, peste buzele mele.

L-am mușcat de mână, am spus, și cred că asta l-a enervat foarte tare, pentru că întâi și-a tras repede mâna înapoi, apoi a prins să sară repede într-un picior, frecându-și mâna mușcată cu cealaltă, apoi mă lovi peste buze, tocmai când credeam că a uitat de mine, și asta de câteva ori, până văzu câteva firișoare de sânge, care se pare că-l liniștiră.

În sfârșit, întoarse spatele și plecă, la fel de grav, cu mâna mușcată în buzunar.

4

Stăteam acolo, în noroiul înalt și murdar, și renunțasem definitv să mai merg undeva și nici nu mă gândeam la nimic. Am făcut într-un târziu o mișcare de câțiva pași până la un bolovan care ieșea cu câțiva centimetri deasupra noroiului și m-am așezat pe el. Apoi mi-am rezemat capul în palme și am privit cum trec oamenii și mă miram că sunt atât de răbdători, că pot avea atâta răbdare, adică să calce în lutul acela nenorocit, în terciul ăla blestemat, așa câte unul, câte doi, și m-am ridicat și eu de pe piatră, dar m-am enervat repede și m-am întors din nou la piatra mea, gânditor, cu capul în palme.

Atunci am văzut deodată cum se apropie o femeie superbă, înaltă și suplă. „Ar aprinde și-un suflet de piatră” am spus. Avea niște pantofi albi de lac și călca ușor. Și deși nu se simțea niciun fel se vânt, pletele ei negre fluturau. Mâinile îmi tremurau și am scos repede papionul negru pe care-l țineam uitat în buzunar și l-am prins febril de gât cu o mână și cu cealaltă am căutat mereu să-mi îndrept cămașa, care se boţise într-un hal nemaipomenit.Trebuia totuși să-i atrag atenția, s-o opresc într-un fel, și mintea mi se învârtea disperată să găsească ceva. Ideea mi-a venit dintr-odată. „Totdeauna am fost un tip norocos” mi-am spus și inima juca nebună în mine. „Păcatul meu e ăsta, că le văd pe toate prea în negru, dar totdeauna am fost un tip plin de noroc.”

Salvarea mi-a venit, am spus, nu știu ce forță nebună m-a făcut să-mi amintesc o imagine, nu mai știam unde o întâlnisem, dar mi se imprimase în minte și acum îmi răsărea întreagă.

Era o femeie sublimă și delicată, cu gene lungi și umbroase, cu o rochie lungă vaporoasă, iar în fața ei un tânăr făcând o reverență profundă și semnificativă – nu plecăciune, o reverență. Am mai avut timp să-mi amintesc că totul era într-un chenar albastru ondulat și subțire, iar ea ajunse între timp lângă mine, atât cât să mai facă un pas și să mă depășească, și atunci am încercat înclinarea aceea demnă a șirei spinării,„Respectele mele, domnișoară”, și voluta aceea grațioasă a mâinii drepte prin aer, „Respectele mele”, în timp ce mâna dreaptă plana lin. Atunci am încercat toată suita asta de mișcări, dar îmi lipsea un oarecare exercițiu, adică a fost o aventurare orbească, pentru că piciorul stâng mi-a alunecat în spate, iar eu am căzut în nas, cu nasul în noroi adică, iar cămașa cred că s-a murdărit atunci atât de tare, că nici nu se mai deosebea de papion, adică, într-un cuvânt, eram mai mult decât caraghios.

 

În fotografie: Jan Cornelius (1971)

 

Parteneriat media

Despre autor

Jan Cornelius

Jan Cornelius

Jan Cornelius, scriitor de limbă germană originar din România, traducător şi publicist, s-a născut în 1950, la Reşiţa. A studiat franceza şi engleza la universităţile din Timişoara, Düsseldorf şi Stirling (Scoţia). După ce a părăsit România în 1977, s-a stabilit la Düsseldorf, unde a lucrat câţiva ani ca profesor de liceu. A publicat în Germania numeroase cărţi de proză satirică, volume pentru copii, poezii, eseuri despre literatura modernă. A colaborat la reviste satirice germane şi elveţiene şi a scris comentarii despre cultura modernă şi piese radiofonice pentru posturile de radio naţionale din Germania şi Elveţia. În România, a publicat comentarii despre literatură în „Observator cultural”, „Dilema veche” şi „România literară”. A tradus în limba germană şi a prezentat în lecturi publice diverşi scriitori români contemporani, printre aceştia numărându-se Dan Lungu şi Matei Vişniec. În 2017, publică la Editura Humanitas volumul „Eu, Dracula și John Lennon. Povestirile unui trăitor și uluit observator în România comunistă și în mirificul Occident”.

Scrie un comentariu