Atelier

(Dumne)zeul amorului liber

Pe data de 5 septembrie 2017 s-a stins din viață scriitorul Virgil Duda (Rubin Leibovici), fratele criticului literar Lucian Raicu. Născut pe 25 februarie 1939, la  Bârlad, Virgil Duda se stabilește în 1988 la Tel-Aviv. Acolo a fost atât bibliotecar, cât și redactor la ziarele de limba română „Viața noastră” și „Ultima oră”. Deși discret, Virgil Duda a fost un scriitor prolific, atât în România, cât și în Israel. Dintre romanele sale, spicuim: „Catedrala” (1969), „Anchetatorul apatic” (1971), „Deruta” (1973), „Al doilea pasaj” (1975), „Cora” (1977), „Măștile” (1979), „Războiul amintirilor” (1981), „Hărțuiala” (1984), „România, sfârșit de decembrie” (1991), „Alvis și destinul” (1993), „A trăi în păcat” (1996), „Viață cu efect întârziat” (1998), „Șase femei” (2002), „Ultimele iubiri” (2008), „Un cetățean al lumii” (2011). În amintirea scriitorului Virgil Duda, Literomania vă propune un eseu semnat de Daniel Ilea despre romanul (foarte erotic!) „Șase femei”, roman apărut în 2002. (Literomania)

 

 

Da, tocmai asta pare să ne înveţe Virgil Duda, cu romanul său „Şase femei” (distins cu premiul A.S.B. pe 2002): că există un zeu al amorului liber!

Începutul e crud, realist; intrăm direct în viaţa primei din cele şase femei, Ursula (pe scurt Ulla), tânără senzuală, oferindu-şi farmecele (sexul, gura, căldura…) întru atingerea unor pragmatice ţeluri: mult visatul buletin de Bucureşti, măritişul… în fine, pentru a se „aranja”, cum se spune. Există aici, în societatea românească a anilor ’60-’70, în acest roman al boemei artistice bucureştene, un soi de „perfecţiune amorală” (cum şi afirmă naratorul)? Foarte probabil, amoralitate; dacă nu şi perfecţiune… Oricum, aici nu e ceva programat, conştient: aspiraţiile „curăţeniei” morale trec, automat, pe un al n-lea plan, când e vorba (de pildă) de o tânără lupoaică hulpavă de viaţă şi care (cu orice preţ) vrea să scape de sordida provincie!

Ulla, fată fără studii superioare: „Fusese primită la Institut, dar abandonase studiile de actorie […]”, deşi  „proastă nu era – unii o considerau chiar foarte inteligentă, cultivată, mult peste nivelul mediu”; deci „urmând ca ea să se descurce în funcţie de condiţiile concrete ale cererii şi ale ofertei”, gândeşte (puţin ironic şi mult tandru) naratorul, ce pare a se confunda, a se contopi (cel puţin în prima parte) cu personajul Cosmin Negru, directorul de la studiourile Buftea (un fost activist de partid), a cărui secretară şi protejată va deveni Ulla.

Cosmin Negru: evreu/român, la vreo treizeci/treizeci şi cinci de ani, însurat cu scenografa şi pictoriţa Melanie (jumătate evreică/jumătate româncă, apetisantă şi nesăţioasă şi nesăţios de ambiţioasă şi ea, şi căreia [doar] capitolul doi îi va fi dedicat).

Am putea să vorbim aici de imoralitate?

Ar fi sever şi îngust, şi chiar nedrept; ca întotdeauna, lucrurile trebuie relativizate, puse în context: ne aflăm pe teritoriul unei societăţi a „şefilor” şi „pilelor” de toate tipurile şi mărimile, într-o atmosferă de dictatură comunistă cu un intact substrat caragialesc-balcanic; iar pe aici, pentru femei, nu prea exista o „a treia cale” (ca să zic aşa) la „te culci ori nu te culci?”. Culcuşurile, deci, pentru a-ţi putea aşterne mai târziu un culcuş propriu: un soi de parvenire niţel sordidă, dar şi veselă, sprinţară, cu secvenţe duios-umane – nu foarte diferită în acest sens de mai toate epocile şi societăţile, dar cu o puternică nuanţă locală, atât de bine surprinsă prin stilul la rându-i uşor sprinţar, uşor pervers.

Se simte fibra autobiografică a autorului vibrând în narator; pe de altă parte, pare imposibil ca atari palpabile personaje feminine să fi fost inventate, sau încropite din povestirile altora: nu, acele femei trebuie că au existat bel et bien (sub o formă sau alta) în viaţa lui V. Duda însuşi! (Negru voia şi nu voia să se despartă de Ulla, căci îi era tare greu „să şi-o smulgă din carne”.)

Minunat povestitor, V. Duda ştie să-ţi aţâţe curiozitatea parcă de la sine.

O mostră (cu valoare de paradigmă) a acestei lumi boeme mocnind sub dictatură e întâlnirea (gogolian-caragialescă), la restaurantul Ambasador (ca un preludiu al celei, din aceeaşi seară, de la Athénée Palace), dintre Ulla, Negru şi primul ei protector (dacă nu şi primul ei biblic cunoscător), dramaturgul Marin Orăscu – care (iată) o va lua acum pe Ulla de noră, cu memorabilele vorbe: „– Aceste intimităţi nu se mai potrivesc cu noua noastră legătură familială. Ai grijă! Pe de altă parte, pentru mine eşti deja bătrână, noi talente abia aşteaptă […] Tragem o graniţă fermă între diabolicul trecut şi angelicul viitor!”.

Originală, pervers-înduioşătoare (şi ca o prelungire, dezvoltare a celei de la Ambasador), întâlnirea „peţitului” de la Athénée Palace, unde – alături de Ulla, maestrul Orăscu şi Negru pe post de „tutore” – aveau să mai fie prezenţi Matei (fiul, motociclist amator, al lui Orăscu, viitorul mire), mama sa (evreica Miriam, o apariţie frigid-marmoros-solemnă, viitoarea soacră, căreia îi va fi dedicat capitolul trei) şi (fantomatic) acelaşi colonel de la „Glasul armatei”„cunoscut în toate crâşmele”, ce fusese şi la Ambasador! Logodnicul își pupă apăsat pe buze aleasa inimii, prezentându-i-o mamei: „Dezamăgire politicos reprimată”; la replica şugubeaţă a lui Orăscu: „– Şi bătrânul socru merită un sărut”, Ulla: „– Mai târziu, surâse cam prea familiar, deloc familial […]”. Tot aici, surprinzătoarea Ulla îşi va arăta şi cealaltă faţă: de diletantă mânuind cu oarece dexteritate concepte şi idei literar-psihologice, ceea ce nu poate decât să dea relief, farmec personajului – încât, ascultând-o, Negru gândeşte: „Te arde s-o pipăi, s-o pătrunzi”.

Tot cu valoare de paradigmă, scena din după-amiaza aceleiaşi zile – un entredeux al celor două întâlniri: când Negru iese de la Ambasador, Ulla îl urmează, iar odată ieşiţi (gând la gând cu bucurie) se doresc aprig şi reciproc –, în casa (cu poartă dărăpănată) a bătrânei „hoaşte” (pardon! a doamnei Andronescu…), între molaticul, „pisoiul”, naiv-sexualul Negru şi viguroasa, experimentata Ulla („Ulla, sula”, vorba aceluiaşi Negru): scenă ce te ţine treaz de tot; de fapt, fetei lipsite de diplome i s-ar fi putut acorda definitivatul, masteratul, ba chiar doctoratul în arta felaţiunii!

Scenă-vertij, nu lipsită de umor pervers-adolescentin şi de tandreţe: „[…] ea se aplecă, răsucind capul asemeni unei contorsioniste, jucându-se cu sexul lui, mai întâi cu buzele strânse, apoi uşor, mai mult întredeschise, mimând fazele pătrunderii, după care imprimă gurii întregii, cu tegumentele foarte umede, ritmul unui act sexual tot mai îndrăcit”. Şi încă, şi încă… astfel încât, după, Cosmin: „Era atât de molicel şi stors de vlagă, încât, având ochii închişi, nimic n-ar fi fost mai plăcut decât să alunece într-un somn de puf –‘de puf adoarme / de puf se trezeşte’ – în care toate oboselile adunate în timp s-ar fi topit ca prin farmec”.

Bine prinsă panica lui Negru, după şedinţa de învăţământ politic din după-amiaza aceleiaşi zile (şedinţa, şi ea, o capcană provocatoare!), când va descoperi în telefonul din biroul său «capsula» de înregistrare, sigur pusă acolo în timpul drăgostirii din cocioaba „hoaştei” – care „hoaşcă” turnătoare ştia bine cu cine se distra acolo Ulla; astfel încât Negru, încolţit, angoasat de-a se şti urmărit de Secu’, ar vrea chiar (la o adică) să scape de Ulla: „Să se mărite dracului odată, că numai necazuri îi făcea!”. Şi – tot atunci aflând că Melanie nu va veni diseară acasă (deci nu va fi prezentă nici la Athénée Palace) – același regretă că nu va avea protecţia ei maternă: „Lângă ea m-aş fi simţit totuşi mai liniştit!”. Negru: un burghez, care „înainte de a face primul pas în casă” nu uită să-şi „pună papucii”, „pentru că era un obsedat al curăţeniei”… (Va descoperi şi acasă un microfon în telefon…!)

În colorata galerie de portrete ale boemei artistice bucureştene, cum să treci pe lângă un personaj ca profesorul Sami Avădanei (evreu basarabean): amestec de grotesc cu mediocritate, devenit „celebru” în urma prelegerilor sale la televiziune, poreclit (fin-băşcălios) de un confrate „esteticianul de veghe în lanul de secară”!

Acest Avădanei, îmbătrânit, fusese cândva (şi mai este) îndrăgostit de studenta Melanie (viitoarea soţie a lui Cosmin)… Extraordinar de ritmată povestea burlesc-erotică dintre burlacul prof. Sami şi studenta între studentele lui, momită cu „două sandvişuri cu salam de Sibiu”, aruncate de mofturoasă la coş, pe motiv că-s prea grase – după care delicatul Sami îi va administra „un sandviş cu şuncă, având grijă să elimine toate firişoarele de grăsime, precum şi unul cu brânză albă”, pe care ea (băşcălioasă) le pune pe un pupitru dinaintea colegelor, făcându-l de râs!

Tocmai când Sami se pregătea de răzbunare – „o chemă la rectorat, avertizând-o că va fi exmatriculată din facultate pentru lipsă de înzestrare artistică” –, replica ei (după ce iniţial îi propusese candid profesorului: „– La ce oră vrei să vin la tine?”; la care acesta s-a eschivat uşor, fâstâcit, surprins-încântat) va fi memorabilă: „– Hai sictir şi du-te-n mă-ta! şopti ea iritată, stabilind astfel apropierea umană necesară relaţiei îndelungate, cel puţin până la absolvirea institutului şi repartizare, chiar şi ceva mai încolo, pe baza unui contract verbal, pentru care urmau să bea deseară aldămaşul”.

Melanie, acum, nu-l mai caută, nu mai are nevoie de el, dar, mumoasă, nici nu-i dă încă papucii!

Cuceritor, limbajul frust şi plin de umor al dialogului dintre bătrânul Sami şi Melanie, în pat:  „– Altădată foloseam guriţa în alte scopuri […] Hai să ne apucăm de treabă !”, spune Melanie; și tot ea, despre ea însăşi: „– […] Spune şi tu, sunt eu omul care s-ajungă să fie violat?! Nici n-am ajuns de altfel, dar tentativa a existat […]. Ţi se face scârbă de toţi bărbaţii, te trezeşti lesbiană peste noapte! Dar am reuşit să aranjez expoziţia de acuarele! exclamă încântată […]”.Iar Sami, nici el mai prejos, replică: „– Poate n-am înţeles eu bine: un activist de partid s-a dat la tine şi a condiţionat autorizaţia de un futai în toată regula?! Şi nu te-ai dus direct la primul secretar […]? Ţi-ai pierdut minţile? Păi mâine te reclamă el că ai vrut să-l obligi să încalce codul eticii socialiste […]”.

Şi Melanie, precum Ulla (doar aparent mai moderat, mai manierat, ori poate mai pervers decât aceasta!), şi-a folosit, de tinerică, nurii pentru a reuşi în cariera-i teatrală de scenografă şi de pictoriţă: utilizând, în trecut, relaţia cu o „celebritate” precum Sami, sau, în prezent, cea cu un celebru şi tânăr regizor de provincie piteştean, pe nume Ahmed! Ca soţia lui Negru, avea, deci, tot interesul să accepte jocul libertin al acestuia; dar considera totuşi că Ulla depăşise limitele, devenind o „veritabilă ventuză” pentru Cosmin! Surprinzător, trezirea unui reflex bovaric + o doză bună de scrânteală o vor face, mai târziu, să divorţeze de Negru pentru un personaj urmuzian: un „erudit” de două lulele, visându-se premiu Nobel (făptașul unei piese de teatru, „Câinele roşu”, întru reabilitarea lui Antonescu, şi al unui roman-fluviu despre o femeie care şi-a ucis amantul), cu o „voce de castrat”, pe nume doctorul Richard Sanie (cu, sau mai degrabă fără zurgălăi!), „un holtei copt la os, cu tabieturi de bărbat singur, locuind în comun cu maică-sa şi o soră beteagă”.

Altă figură „nostimă” a epocii: activistul Alexiuc, fost procuror-şef retrogradat, strămutat din domeniu fiindcă refuzase să-şi completeze studiile și pus pe rol de… inspector la cultură! Contaminat, va începe atunci să dorească a deveni poet; dar, „cum prost nu era deloc”, înţelesese repede „că nu va putea atinge cotele unor Frunză, Deşliu sau Brad”, şi se resemnase să devină „un romancier de talia lui Titus Popovici”. Tot despre el: „Mai slab era la relaţia de iubire, pentru că, din lipsă de timp material şi din cauza respectului excesiv şi dogmatic pentru morala proletară, nu călcase alături de drumul conjugal. Bizar activist […]. Atena, Nevasta cu N mare, ce-i drept, era o muiere splendidă, care-l elibera de obsesii, în plus îi era ca o soră […]. Aveau trei copii minunaţi, iar Stela, cea mare, intrase prima la Drept, onorându-l şi răzbunându-l”.

Tocmai lui vine să-i ceară Melanie un favor: să-i aprobe „organizarea expoziţiei de acuarele” personale; iar lui Alexiucă i se oferă astfel o ocazie de aur să-şi înşele nevasta – ceea ce va da o tentativă de seducție doldora de haz (chiar cea mai sus semnalată, de care îi pomenea, cică scandalizată, Melanie, în pat, lui Sami).

Va intra uşor în capcana stategiei sado-masochistei Melanie, a acelui „mai nu vrea şi mai se lasă ”, prefăcându-se că-i cedează şi apoi punându-l cu botul pe labe, să-şi ceară umilit iertare: „După o vreme [Melanie] reluă, de pe poziţii de forţă, discuţia despre expoziţia de acuarele […]”. Perversiune minunat surprinsă a acestei lumi ce ne-ar duce cu gândul, puţin (şi) parodic, la „Lettres persanes” de Montesquieu, la libertinul secol al xviii-lea francez, în care aristocraţii îşi împărţeau femeile frăţeşte între ei; numai că (aici) (cam) acelaşi lucru învârtesc cadrele şi activiştii de partid, boema artistică a Capitalei, într-o atmosferă nu se poate mai îndepărtată de badinajul şi intrigile Curţii: cele de aici (şi ele cu carul) se petrec pe fond de mocirloasă dictatură comunistă, cu şedinţe de învăţământ politic obligatoriu şi cu Securitatea pretutindeni (în mintea şi-n locuinţele oamenilor)!

Cât realism, câtă cruzime şi cinste în pana autorului-narator (umbra personajului Negru): un om care scrie astfel nu mai are nimic de ascuns; pudibonderia s-a topit, omenescul apărând în toată hidoşenia şi candoarea şi grotescul său! Iată-ne (spune V. Duda), ăştia am fost şi nu alţii… Şi îl credem, căci argumentele (personaje, scene, limbaj, atmosferă) sunt din cale-afară de convingătoare!

Moment emoţionant, patetica reacţie a Melaniei la moartea fostului coleg scenograf ucrainean, amant de-o clipă: „Cu faţa împietrită, fără să poată scoate o vorbă, ea se duse în baie, unde se aşeză pierită pe marginea căzii. Se privi în oglindă şi îndată simţi un nod de lacrimi în gât. Aşa mulţi şi trecători cum s-au nimerit să fie bărbaţii din viaţa ei, se simţea legată într-un sens de fiecare în parte. Doamne iartă-mă, doar ea îi alesese pe temeiul unei atracţii, nu din întâmplare îi primise în trupul ei, nici din interes, nici pentru vreun avantaj material sau de altă natură. Iar dacă se nimerise, la început sau pe parcurs, să se ivească şi unele obligaţii, asta nu schimba esenţa lucrurilor. […] O încerca o ciudată senzaţie de bruscă îmbătrânire […]”.

Plastic, rotund, cald şi portretul bunicilor evrei (din partea mamei) care o crescuseră pe Melanie și ţinuseră la Galaţi un mic debit de tutun, decenii la rând după revenirea din Primul Război Mondial a pe atunci tânărului Poldy Kaufman (cu statut de mare mutilat şi Virtutea militară, obţinând numai astfel râvnita autorizaţie de deschidere a zisului debit)! Ne vine în minte portretul lui Avram librarul, bunicul lui Norman Manea din „Întoarcerea huliganului”…

Melanie va asculta înmărmurită istoria familiei, povestită suprarealist de Miriam – aflând astfel că are pe undeva un frate prin alianţă, un „monstru” (cam de vârsta ei), şi o soră vitregă, la a cărei naştere Nina (mama Melaniei) şi murise. (Tatăl ambilor copii fiind Mihnea Chiţan, cel de-al doilea soţ al Ninei.)

Nina o abandonase de mică pe Melanie bunicilor evrei tutungii; iar după moartea primului ei bărbat creştin, Turtureanu (tatăl Melaniei, avocat, plecat voluntar în Spania să moară ca un erou), plecase la Bucureşti, urmând o carieră politică şi căsătorindu-se cu sus-numitul Chiţan (tot creştin), funcţionar, viitor director în Ministerul Justiţiei grație relaţiilor Ninei.

(Sinistră, de coșmar atmosfera din casa mamei soţului de-al doilea al Ninei: casă în care Gregor Samsa s-a reîncarnat parcă în fiul renegat din prima căsătorie al lui Chiţan Mihnea! Ce virtuozitate stilistică!)

Da: avem de-a face cu un mare roman al literaturii române! V. Duda e un maestru al dialogului, al monologului interior şi al surprinderii personajelor în plină metamorfoză. (Mă gândesc ce piesă de teatru ori scenariu de film s-ar putea scoate de aici!)

Iată, acum, într-un pasaj, complexul portret în devenire (cu reflexe de Mme Bovary) al lui Miriam: „Cu Miriam se petrecuse ceva bizar în această sferă a existenţei. Pe măsură ce ea însăşi, cu un trup care stârnea excesiv poftele de posesiune, ajunsese să reducă la zero dăruirea fizică, datorită unui categoric refuz interior, în mintea ei se produsese un proces cu totul invers. Nici un stil de viaţă, oricât de haotic, nu-i mai părea demn de respins, de dispreţuit, mai ales de condamnat. Iar asta se datora, în opinia ei, fără îndoială, faptului că-şi descoperise – mai corect: redescoperise – dorinţa de a scrie şi vocaţia literară”. Un soi de basculare mentală, în starea opusă, complementară, trăise Miriam: de la o castitate de statuie la Totul e permis (prin revelaţia artistică)…

De discuţia cu redactorul-şef al publicaţiei unde trimisese o nuvelă întru debut – sub formă de hazliu interogatoriu în limbă de lemn, încheindu-se (în coadă de peşte) cu o scenă „erotică” (după ce Miriam fusese, în prealabil, umilită de redactorița de la secţia de proză-reportaj) –, ce să mai vorbim: era să crăpăm de râs! Dar mai bine să lăsăm cuvântul textului:

[Vocea redactorului-şef:] „– Îmi tulburi foarte rău simţurile, draga mea. Te rog să te potoleşti!”

[Miriam:] „– Jos labele!  spuse ea ridicându-se.”

„– Dar te rog. Vă rog, se corectă el. Toate urările de bine maestrului. Nu pricep de ce ne ocoleşte în ultima vreme. Stimată doamnă, vă aştept să reveniţi cu nuvela cizelată conform discuţiei noastre […]”.

Concluzia postulantei pare definitivă: „Această experienţă nefericită şi umilitoare o vindecă pentru totdeauna de ambiţia de a debuta. Chiar şi de aceea de a scrie proză publicabilă”. Căci fraza următoare sugerează că, departe de o hotărîre irevocabilă, va mai scrie, visând încă publicarea, doar că se va abţine: „Cel puţin câtă vreme trupul ei provoca asemenea pofte excesive”.

Există în Miriam şi o capacitate de dăruire, rămasă frustrată o viaţă întreagă: mereu acasă, trăind doar pentru fiul Matei şi pentru soţul ei – care Orăscu, deşi o neglija sexual (fiind frigidă, nici nu prea conta!), avea, totuşi, cu ea o originală şi constantă relaţie de tandreţe. Capabilă de fapte eroice, Miriam se va bate ca o leoaică să-i salveze viaţa Melaniei, în urma unui „avort spontan” (când ştim care erau riscurile sub dictatură în asemenea cazuri: puşcăria te mânca, nu alta!). Miriam, totuşi, reuşeşte să-i convingă in extremis pe medicii terorizaţi doar la auzul termenului „chiuretaj” s-o opereze (de semnalat savuroasa erotolalie, gogolianul monolog semi-conştient al Melaniei, după operaţie!).

La moartea „marelui” dramaturg Orăscu (survenită simultan cu cea a lui Dej), Miriam, ca de piatră, refuză jocul grotesc al funeraliilor oficiale… și râde apoi (un pic isteric) amintindu-şi cum scăpase răposatul de serviciul militar, tot amânând până la 26 de ani, vârsta-limită!

La telefon, un „Iago caricatural” îi şoptește că Orăscu a crăpat în aşternutul unei tinere cântăreţe; vine apoi un cor de condoleanţe „ale actriţelor cu care se culcase”; în sfârșit, glasul doctorului Victor Duşmănescu (amorezat de ea de când cu avortul Melaniei), „respectuos şi ceremonios”, făcându-i, paradoxal, bine (deşi Miriam ştia de la Melanie că-i sfârâiau tălpile după ea), încât poate, abia acum, izbucni în plâns.

Declararea/declamarea frigidităţii dinaintea respectivului virtual amant nu-i va atrage defel simpatia acestuia, ci doar un blocaj, niţică ură şi sete de răzbunare, pe lângă închiderea robinetului comunicării! Lui Miriam nu-i mai rămâne decât să-şi verse afectivitatea în rolul de bunică a fetiţei lui Matei, şi să continue (pe ascuns) scrisul, de pildă, la „romanul propriei copilării”…

Fascinant detailată, psihologia boemei feminine a acelor ani, de parcă scriitorul-amfibie V. Duda s-ar fi proiectat mental deopotrivă în narator-bărbat şi în narator-femeie – cel puţin pe perioada scrierii romanului, că altfel nu se explică!

Chiar în deschiderea părţii a patra se naşte Dorina-Puşa, fiica lui Matei şi a Ursulei (fosta Ulla) – deci, dintr-un mariaj mixt (de fapt, cvasi-mixt, ca să zic aşa)! Interesant de constatat că mixajele (evrei + creştini) nu erau chiar atât de rare în acei ani: diferenţele religioase, pe alocuri (cel puţin în marile oraşe) treceau pe un plan secund.

Deci: Ursula, româncă provincială; Matei însuşi, din mamă evreică și tată român (fiul fostului valet cu livrea din casa unchiului bancher al lui Miriam!).

Înregistrăm o scădere a tensiunii în primele 10-15 pagini…, cam până la antologica (una din nenumăratele performanţe stilistico-umoristice!) vizită a doctorului Nisim Herşcovici, expert în „magie naturală”, dând dispoziţiile necesare pentru binele noii născute…

Tot aici vom asista la o altă metamorfoză a unui personaj: Ulla simte că a intrat într-o nouă etapă a vieţii ei, că devine mama Ursula, că de acum gata cu libertinajul; Negru şi Melanie îi vor rămâne doar tandri „părinţi adoptivi”, un soi de „bunici” ai Puşei!

Se reîntoarce la studiourile Buftea, dar hotărîtă să nu mai dea apă la moară bârfelor, intrigilor amoroase: „Condiţia era să nu alimentezi, nici cât negru sub unghie, vechea «ciorbă»” – adică să iasă din condiţia „amorală” de până atunci, odată relevat rolul şi rostul său în viaţă, vocaţia de mamă.

Deşi mariajul lor fusese aranjat de socru (fostul ei protector Orăscu), între ea şi Matei nefiind marea iubire, faptul că acesta îşi adora fiica, atâta să fi fost doar şi îi era de ajuns, era mulţumită, împăcată!

Dorinei-Puşa i se vor dedica două capitole. De ce? Fiindcă e un copil excepţional, cu premature gesturi-vorbe şi unele priviri încărcate cu posibile trimiteri, sugestii nedesluşite, copila apărând ca receptacolul unui flux cosmic (unde, fireşte, trebuie ținut cont şi de nemăsurata iubire a părinţilor, dar ceva tot e!)…

Voi pune, însă, aici punct comentariului!

După mine, primele trei părţi sunt superioare ca scriitură celor două capitole dedicate copilului genial – tandru-umane, dar, paradoxal (ori poate tocmai de aceea), mai puţin ritmate, tensionate.

Superioare, de asemeni, şi ultimei părţi – unde apar pe plajă două sado-masochiste lesbiene (ori mai degrabă bisexuale), stăpâna şi sclava, cu sânii dezgoliţi şi senzualitatea la maximum, excitându-l în draci, printre alţii, și pe Matei: „spre norocul său prea îmbrăcat pentru ca situaţia să fie remarcată”; Matei, care se va duce să le întâlnească la hotelul Neptun etc. (oricum, acestea nu sunt atât prezenţe palpabile cât  personaje fantomatice!)…

În final, mă văd nevoit să constat (nu cu orgoliu, ci doar cu rezerva, cu dreptul de-a putea prea bine să mă-nşel!) că ar fi fost aici, în romanul lui V. Duda, materie pentru cel puţin două romane: primele trei părţi (pe care, fermecat, le-am şi amănunţit) formând un roman în sine, una din cele mai puternice partituri ale literaturii române! (Şi – insist – ce piesă sau film s-ar putea scoate de aici!)

Tonul autorului nu poate păcăli: „Şase femei” e un roman prin excelenţă erotic, şi deopotrivă un roman al dorului de tinereţea-i românească!

Trăind în Israel, V. Duda a rămas (asemeni fratelui său, Lucian Raicu, și Soniei Larian în Franţa, ori lui Norman Manea în America) un scriitor român: simţim savoarea limbii vorbite şi nespusă plăcere la citit, pe care trebuie s-o fi simţit şi dânsul la scris!

 

Virgil Duda, „Şase femei”, Bucureşti, Editura Albatros, 2002

Despre autor

Daniel Ilea

Daniel Ilea

Născut în 1963, Daniel Ilea părăsește România în 1991 și se stabilește în Franța. Scrie și publică diverse adaptări dramatice, proze, eseuri, cronică de carte în publicații ca „La Revue Littéraire” (éditions Léo Scheer) sau „Revue des Deux Mondes” (2004-2011).

Scrie un comentariu