Atelier

Dune de nisip

Dune de nisip

Stăteau deasupra mării, pe malul stâncos, plin de ierburi și arbuști. Drumul se termina brusc, surpat, ca și cum o uriașă gură cu dinți zimțați smulsese pământul și-l vărsase pe plajă. Christian le spusese să se dezbrace și să intre în apă. Plecaseră în zori și merseseră pe jos câteva ore, traversând întinderi mari de dune și păduri cu arbori rari.  Și câmpul cu smocuri de iarbă aspră, țepoasă. A fost întâi bucuria timpului suspendat, a spațiului larg, necunoscut, cu atât mai frumos cu cât părea nelocuit. Dar se afundau în nisip până la genunchi. Avea senzația că o trage ceva în adânc, o-nfășoară lacom, o soarbe fără scăpare ca o ventuză invizibilă. Înotau prin dunele nesfârșite toți patru, fără pauză, cu picioarele de plumb, cu mâinile în aer, nesigure, căutând să se agațe de un inexistent obiect solid. Nisipul plutea invizibil în aer, îi intra în nări și în plămâni, se lipea de pielea transpirată.

Când au văzut marea, au răsuflat ușurați, soarele urcase pe cer, ardea, cu toate că temperatura nu trecea de douăzeci de grade. Totul părea străin, deși n-ar fi trebuit. Se deschiseseră granițele de curând și a avut norocul să vină în țara care-o fascinase mereu. Parcă  ajunsese pe lună. Le ceruse să intre goi în apă. Îi provocase. Sau poate nu. Nu contează. Îi privise râzând fără să aștepte vreun răspuns. Ca și cum ar fi fost ușor să te arunci în valuri gol și să te hârjonești cu prietenii. Nu era? Ezitaseră câteva secunde, apoi îi văzuse coborând în fugă.

Își scoseseră fugind hainele de pe ei, un tricou i se agățase din zbor pe un umăr, mirosea a transpirație și a cidru. Sub mal, într-un arbust aproape uscat flutura ca un steag cămașa largă a Marei. Și-a înfipt bine picioarele în pământul prăfos de pe mal. Stă acolo sus, cu mâna la ochi, pavăză împotriva soarelui, încercând să uite golul de sub ea. Încearcă să recunoască de la distanță, pe plaja sălbatică, sandalele femeii. Ar putea să coboare panta în fugă, să-i prindă din urmă. Nu e târziu. Li se văd capetele la câțiva metri de țărm, niște pete rotunde sau ovale; apar și dispar, înghițite de obositoarea lumină a mării și a cerului. Nu, nici măcar n-ar trebui să alerge, nu vor ieși din apă prea repede. Să coboare încet. Se va dezbrăca pe plajă. Oricum nu mai e nimeni acolo. Ar putea să intre în apă și să se transforme într-o meduză. Să scape de povara asta inexplicabilă. Să-și scoată rochia care s-a lipit de trup, s-a făcut una cu el, piele umedă, înflorată, inutilă.

La reflux, apa se retrage câțiva kilometri și poți să umbli pe fundul marin în picioarele goale, să aduni scoici în căutarea vreunei perle. Ascunsă dincolo de orizont, marea respiră greu, ca un animal gigantic la pândă. Acum era aici, înainta și se retrăgea, într-un ritm monoton. Zgomotul valurilor acoperea totul.

 

                             Caricioplanul

– Da’ nu mai e ăla…, ăla cu ca… caricioplanu’ …

– I-a murit ariciu’ și d-aia.

–Ăla, mă, omu’ ăla…

– Nu mai e, dă-l dracu’.

– A murit?

– E, a murit! N-a mai venit.

– Păi de ce n-a mai venit?

– N-a mai venit.

– Zbura p-aicișa cu caricioplanu’ ăla ca îngerii dă la biserică. O aripă era albastră și alta roz. Pă câmp, pă la gârlă. Era frumos. Nu l-am mai văzut de câțiva ani. Nu mai e.

– Nu, nu mai e. Ce-ai, mamaie? Te-ai trezit de mult sau dormi pe scaun?Ți s-a făcut dor de lumea ailaltă? Mai bine îți fac un ceai.

– Nu beau io ceai, ceaiul e pentru oameni bolnavi. Mi-am adus aminte cum îl vedeam p-ăla dimineața. Ieșeam și mă duceam la vie. Era răcoare. Și ăla zbura deasupra, atârnat de caricioplanu’ lui. Nu-mi mai trebuia nimic.

– Deltaplan, nu caricioplan. I-a cerut Prepelițoi chirie și-a plecat.

– A, așa. I-a cerut chirie? Păi de ce?

–  De unde să știu eu de ce. I-a venit dracii și i-a cerut chirie.

– Odată a căzut cu caricioplanu’ lui peste-o vacă.

–  E, a căzut peste-o vacă! Eu unde eram? Nu-mi scăpa mie așa ceva. Cred că ai uitat să-ți iei medicamentele.

– A căzut maică, să mă trăsnească dacă mint!

– Și-a omorât vaca?

– N-a omorât-o, c-a fugit.

– Ei, dacă a fugit, a scăpat. Și ăla ce-a făcut?

– Și-a luat caricioplanu’ în spinare și s-a dus acasă.

– Aha, s-a dus acasă la Prepelițoi. Și Prepelițoi i-a cerut chirie, iar el a fugit. Acum ai înțeles cum stă treaba?

– Unde?

– Unde ce?

– Unde a fugit?

– În lume.

– Și nu mai vine?

– Nu.

 

Despre autor

Dumitrița Stoica

Dumitrița Stoica

Dumitrița Stoica este absolventă a Facultății de Litere a Universității București, doctor în filologie cu o teză despre teatrul poetic de orientare modernă de la începutul secolului XX. A publicat manuale de liceu, auxiliare didactice, articole de opinie și eseuri, în diverse reviste culturale. Este, de asemenea, autoare a două romane: „Nu mă atinge”, Editura Humanitas, 2011 și „La marginea lumii”, Editura Cartea Românească, 2018. A publicat proză scurtă, în „Literomania”, în cadrul rubricii „Flash fiction stories” (2017-2018) . În 2019, a contribuit la antologia „Prof de română. O altfel de antologie de texte” (CDPL, coord. un cristian).

Scrie un comentariu