Literatura la feminin Traduceri

Édouard şi Béatrice din „Patul răvăşit” de Françoise Sagan

Pentru a ilustra cu o mostră de text portretul de scriitoare pe care Serenela Ghiţeanu îl realizează lui Françoise Sagan, vă propun, în numărul curent al Literomaniei, o scurtă revenire asupra romanului său „Patul răvăşit”. (Adina Diniţoiu) 

 

Tabloul de Magritte reprezenta o casă burgheză, mai degrabă frumoasă, desenată pe fondul unui cer albastru, de un albastru greu de definit, un albastru ca al zorilor de ziuă, violent, palid şi crud, un albastru închis, o casă având un felinar în prim-plan, o casă pe care Édouard o cunoştea. Îşi petrecuse copilăria în casa aceasta, în fine una dintre copilării, era sigur de asta. Aşa cum era sigur că ar fi vrut să locuiască în casa aceea pentru totdeauna, şi să locuiască acolo Béatrice, şi el să poată pătrunde în tablou, să urce treptele din faţă, să mai străbată o scară înăuntru, în întuneric, şi să o găsească acolo – în spatele ferestrei luminate din dreapta, aşteptându-l aşezată într-un fotoliu demodat şi tremurând de nelinişte că întârzie – pe Béatrice.

Gardianul muzeului a tuşit şi Édouard a coborât repede scara interioară, a închis uşa casei lui Magritte, apoi a ieşit din tablou şi din Muzeul Jeu de Paume. Béatrice îl aştepta, într-adevăr, la Amiens; dar într-un hotel anonim, nu încape îndoială, şi, din păcate, nu tremura de nelinişte din pricina lui. De o săptămână, de când plecase în turneu, de opt zile, de când nu se mai văzuseră, Édouard nu schimbase cu ea, la telefon, decât fraze vagi, enervate, distrate. O întreba: „Cum poţi suporta asta?”, „asta” însemnând inumana lor despărţire, iar ea îi răspundea că „asta” era ceva insuportabil, însă pentru ea era vorba de turneul acela. „Îţi lipsesc?”, întreba Édouard cu buzele lipite de obiectul acela negru, umed şi rece, oroarea aceea, salvatorul lui, receptorul de ebonită. „Dar desigur”, răspundea Béatrice, „îmi lipseşti”. Iar lui Édouard îi venea să strige în telefon: „Desigur! Cum aşa, desigur? Ai trăit atâta fără mine. Cum eşti aşa sigură că suferi departe de mine? Cum aş putea eu să fiu sigur că suferi?”. Dar îi spunea numai: „Nu eşti prea obosită?”, „Nu eşti tristă?”, „Camera ta e liniştită?”. Avea impresia că atunci când plecase şi îi spusese „Pe sâmbătă” – acea sâmbătă care devenise pentru el singura zi vie şi reală a săptămânii –, ea ar fi putut la fel de bine să-i spună „Pe marţi” sau „Pe luni”.

Se oprise în faţa Muzeului Jeu de Paume ca să nu ajungă prea devreme, ca să nu trebuiască să meargă încet pe şosea – adică să conducă încet, deci distrat, căci asta ar fi însemnat pentru el. Străbătuse în fugă expoziţia. Toate acele tablouri, acele capodopere, acele bucăţi de pânză pictată în care se amestecau sudoarea, sângele, nervii, sufletul altui om nu fuseseră decât mici obstacole ridicole înălţate între el şi începutul autostrăzii din Nord. Singur acel Magritte îl ţinuse pe loc cu adevărat. Şi preţ de o clipă, de o clipă lungă, înainte de a o face pe Béatrice să locuiască acolo, tabloul îi insuflase acea fericire senzuală, acea plăcere aproape orgolioasă pe care o pot inspira anumite tablouri.

Acum conducea. Se lăsase deja seara pe şosea şi Édouard s-a gândit deodată că venise toamna. De câtva timp, nu mai existau anotimpuri pentru el, nu mai existau alte străzi, alte date, în afara acelei zile de sâmbătă, subliniată cu roşu sau cu negru în agendele sale, încadrată cu o linie copilărească, maniacă, de parcă ar fi putut-o uita cumva. Căci de o săptămână, de fiecare dată când îşi deschidea carneţelul în faţa cuiva, pentru a-şi nota o întâlnire de care puţin îi păsa, sâmbăta aceea subliniată cu roşu îi sărea în ochi ca o promisiune şi aproape ca o indecenţă. În spatele celor şapte litere plate se afla corpul fierbinte al lui Béatrice, cuvintele ei de dragoste, exigenţele ei, şi Édouard închidea precipitat carnetul, ca şi cum ar fi găsit în el, din neatenţie, un text licenţios adresat numai lui.

Amiens… banalul oraş Amiens devenise, în ochii lui, Capua. A ajuns acolo, fireşte, prea devreme şi şi-a făcut aproape o datorie din a se pierde pe străzile lui; nu putuse uita niciodată replica stupidă pe care Béatrice o pronunţa într-o piesă, pe vremea când se întâlniseră pentru prima dată, cu cinci ani înainte; fraza aceea pe care venea s-o asculte în fiecare seară, atunci când, respins de ea şi nebun de disperare, îşi folosea ultimii bani ca să-şi plătească un loc la galeria din spate a teatrului în care juca ea. La vremea aceea, ea avea rolul mărunt al unei subrete şi trebuia să spună: „Să ştiţi, domnule, că pentru o femeie a veni la timp nu înseamnă neapărat a veni la ora exactă. Uneori a veni mai târziu înseamnă a veni încă la timp. Însă mai devreme nu e niciodată o oră potrivită”.

Era replica cea mai lungă pe care trebuia s-o pronunţe şi, cu toate că o considera de o platitudine absolută, fraza aceasta îi strânsese tot timpul inima lui Édouard, în fiecare seară a acelei triste perioade; căci în vremea aceea, îl făcea să se gândească la faptul că ora lui trecuse şi că nu se va mai întoarce vreodată. Şi fără nici o îndoială, o reflecţie inteligentă şi sensibilă în privinţa iubirii, a timpului care trece şi a ravagiilor sale l-ar fi afectat mai puţin, în orice caz într-un mod mai puţin crud şi viclean, decât această platitudine.

Pentru a ajunge ceea ce ajunsese – o actriţă consacrată, o vedetă –, Béatrice, îşi dădea el seama, trebuise să-şi dorească acest lucru foarte mult, să lupte mult, dar şi să suporte multe. Or o Béatrice dorind un lucru fără să-l obţină imediat, o Béatrice care aşteaptă, care imploră, pradă jignirilor, toate astea depăşeau orice înţelegere şi contraveneau o dată în plus imaginii pe care o avea despre ea.

În orice caz, cât timp va trăi el, aşa ceva nu i se va mai întâmpla niciodată. La volanul Peugeot-ului său 504, cu bărbia încleştată, Édouard Maligrasse – deşi adult în mod oficial de multă vreme – îi promitea amantei sale o viaţă fermecată, pavată cu lauri şi iubire (primul termen era la plural, dar nu şi al doilea, evident).

Era, de fapt, una dintre cele mai mari virtuţi ale lui Édouard şi asta şi făcea,  printre altele, farmecul lui: el nu visa la o Béatrice învinsă, dezarmată şi chemând în ajutor; nu visa (poate doar pe planul pasional) la o Béatrice care să aibă nevoie de el. Nu visase, de altfel, niciodată. Chiar şi în cele mai rele momente ale despărţirii lor, dorise s-o vadă fericită şi aplaudată. Dar de fapt, dincolo de bunătatea lui naturală, asta se datora – mai ales – faptului că, inconştient, senzualitatea lui era mai excitată de imaginea unei Béatrice triumfătoare. Şi cum, înainte de toate, era un scriitor, evita pe cât de instinctiv, pe atât de riguros să schimbe cursul reveriilor sale: în viaţa sa, dimpotrivă, nu reţinea decât ceea ce le încuraja, restul nu-l interesa.

Fără s-o ştie, Édouard îşi construia iubirea pentru Béatrice aşa cum îşi construia piesele de teatru. Ignora faptul că, transformându-se astfel, în acelaşi timp, în obiectul şi subiectul pasiunii sale, risca să devină de două ori sclavul ei – chiar victima ei. Dar tocmai o regăsise pe Béatrice, şi temerile astea nu-l mai atingeau, şi în seara aceea el era un tânăr bătrân şi un tânăr îndrăgostit dintre cei mai vivace care întreba pe fiecare trecător care e drumul cel mai scurt până la l’Hôtel de l’Univers.

 

Fragment din romanul „Patul răvăşit” de Françoise Sagan, traducere de Adina Diniţoiu, Editura Art, Bucureşti, 2012

Despre autor

Adina Dinițoiu

Adina Dinițoiu

Critic literar, jurnalist cultural și traducător din franceză, redactor la „Observator cultural”. Colaborează/a colaborat cu cronică literară la „Dilema veche”, „Dilemateca”, „România literară”, „Radio Romania Cultural”, „Bookaholic” etc. Este autoarea cărților „Proza lui Mircea Nedelciu. Puterile literaturii în fața politicului și a morții”, Editura Tracus Arte, 2011, şi „Scriitori francezi la Bucureşti (interviuri)”, Editura Vremea, 2014. A tradus din franceză: „Opiul intelectualilor” de Raymond Aron (Editura Curtea Veche, 2007), „Antimodernii. De la Joseph de Maistre la Roland Barthes” de Antoine Compagnon (Editura Art, 2008, în colaborare cu Irina Mavrodin), „Sentimentul de impostură” de Belinda Cannone (Editura Art, 2009), „Patul răvăşit” de Françoise Sagan (Editura Art, 2012), „Ţara aceasta care-ţi seamănă” de Tobie Nathan (Editura Ibu Publishing, 2016, în colaborare cu Jianca Ştefan). Textele sale pot fi găsite și pe blogul personal: http://adinadinitoiu.blogspot.ro

Scrie un comentariu