Citiri cu coada ochiului

Elias Canetti. Sau cum să te amăgești de unul singur

Cel mai ciudat scriitor mi s-a părut dintotdeauna Elias Canetti (1905-1994). L-am citit de îndată ce a luat Premiul Nobel. I-am tradus, pentru o revistă studențească, cîteva pagini din „Vocile din Marrakech”. Am continuat cu cinci portrete din cele cincizeci descrise în „Das Oherenzeuge: Fünfzig Charaktere” (nu știu dacă acest volum s-a tradus și la noi). Cartea din urmă este o rescriere în cheie suprarealistă a caracterelor lui Theophrast.

De ce mi s-a părut ciudat Elias Canetti? Simplu. Pentru modul absolut fantasmagoric în care s-a văzut pe sine. Nu pun la socoteală faptul că se considera cel mai amplu și mai scăpărător intelect al vremii sale. Grandomania nu este tocmai păcatul cel mai rar (și mai grav) printre scriitori. Fiecare dintre noi are o excelentă părere despre înzestrarea proprie. A te considera mai mare și mai important decît ești în realitate reprezintă doar o eroare de grad. Pe scara care urcă de la zero spre infinitul ontologic și axiologic, culminînd în Genialitate, cine știe pe ce treaptă anume se situează? Nimeni, cred.

În cazul lui Canetti, amănuntul care frapează este de altă natură decît banala supraestimare a forțelor creative. După ce publică în 1935, „Die Blendung”, „Orbirea”, un roman uriaș (în toate sensurile), Elias Canetti începe să creadă că vocația lui este cu totul alta decît aceea de prozator. Ca atare, renunță aproape complet la proza de ficțiune. Nutrește convingerea bizară că este, în fond, un gînditor viguros și începe să adune material pentru o carte de filosofie, „Masse und Macht”, „Masele și puterea”, pe care o va publica în 1960. Este opera vieții mele, va spune amantei sale, Marie-Louise von Motesiczk, într-o epistolă. Am descifrat „mecanismele puterii, am adus tuturor lumina, nimeni n-a mai reușit asta, sînt un zeu…”.

Hélas! „Masele și puterea” reprezintă, franc spus, cartea unui diletant, a unui amator lunatic. Nici un filosof politic nu l-a luat vreodată în serios. Intelectul său grandios l-a înșelat…

N-a mai scris, din păcate, nici un roman. Nu și-a propus o astfel de frivolitate. Și-a ignorat triumfător vocația. A compus piese de teatru, eseuri, memorialistică, de toate. Cartea lui cea mai bună rămîne, bineînțeles, „Orbirea”. O recitesc, după mulți ani, în ediția recentă de la Polirom, tipărită în 2015 (cuprinde vechea traducere a lui Mihai Isbășescu).

Elias Canetti mi se pare cea mai ilustră victimă a unei greșite imagini de sine. Eroarea nu mai este una de grad, ci una de esență. Prin puterea închipuirii, Elias Canetti a sărit în altă specie. Numai că nu era specia bună. În fond, el a fost orbul…

Despre autor

Valeriu Gherghel

Valeriu Gherghel

Este absolvent de Filosofie. Este profesor la Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iași. A publicat două cărți la Editura Polirom: „Porunca lui rabbi Akiba” și „Breviarul sceptic”. A fost nominalizat la multe premii, dar nu a primit deocamdată nici unul. Lucrează la un volum despre „rescrierea sinelui”.

Scrie un comentariu