Cronici

Emanciparea privirii – o nouă definiție a experienței estetice

Cu fiecare carte publicată, criticul literar Eugen Negrici surprinde prin originalitatea perspectivei și a ipotezelor teoretice, prin vitalitatea și prin curajul interpretărilor. Studiul „Emanciparea privirii”, apărut în 2014, nu face excepție: este o „poietică a receptării înnoitoare” care propune, de fapt, o rediscutare a „artisticității” și o hermeneutică a expresivității.

Ideea centrală este redefinirea artei pornind de la intrepretare, în contextul în care accentul a fost deja deplasat, de ceva timp, de la autor și operă la receptor. E adevărat, drumul a fost deschis de teoreticieni precum Hans Robert Jauss, care creditează  „desfătarea”  şi face din noţiunea de experienţă  estetică unul din termenii-cheie ai teoriei receptării, o participare şi o apropiere sporită a cititorului în raport cu textul, nu o simplă întâlnire de (re)cunoaştere; Roman Ingarden – cel cu „zonele de indeterminare” ale operei, unde receptorul poate proiecta alte semnificații; Umberto Eco – „opera aperta” sau Barthes cu „plăcerea textului”. Pe de altă parte, avangarda a provocat un tip diferit de receptare, postmodernismul a relaxat granițele esteticului, iar societatea contemporană absoarbe „frumosul” în aproape toate domeniile ei, de la publicitate până la designul industrial, ceea ce estompează criteriile estetice ale artei.

Față cu această „sensibilitate anchilozată” de prea îndelunga frecventare a artisticului și de proliferarea esteticului, Eugen Negrici propune conceptul de expresivitate, pe care l-a discutat încă din anii ’70,  utilizat pentru literatura română veche în sintagma „expresivitate involuntară”, și reluat apoi pentru analiza poeziei proletcultiste. În cartea de față, expresivitatea se definește în primul rând prin factorul „surpriză”, prin ceea ce provoacă neașteptatul, schimbarea unghiului de abordare, a grilei de interpretare, desprinderea obiectului din vechiul lui context cultural și punerea în altă zonă. Receptorul este stăpân, nu depinde decât de conexiunea emoțiilor și a fenomenelor sale cognitive, intentio auctoris și intentio operis sunt puse între paranteze. Ceea ce contează cu adevărat este intentio lectoris, puterea lui de a se lăsa „surprins” sau de a-și provoca imaginația, de a-și stimula percepția și activitatea creatoare. De aceea, lectorul devine coautor, găsește sau proiectează semnificații tocmai prin reactualizarea unei noi „priviri”, prin jocul „infidel” al receptării. Are loc, afirmă Eugen Negrici, un transfer al producerii de sens către cititor.

Mare parte a studiului dezvăluie zonele care generează expresivitate provocând imaginația, iar acestea nu sunt deloc puține. Argumentele criticului acoperă atât literatura (începând cu cea românească veche), cât și operele plastice. Astfel, transformarea și surpriza sunt incitate de aspecte precum informul („exprimări indistincte, nedeslușite, neinteligibile”, favorabile investirii de sens, așa cum lui Leonardo da Vinci îi apărea peretele igrasios, unde imaginația lui vedea figuri, forme și texturi fascinante), obscuritatea și efectul sfumato (a cărui pierdere o regretă autorul în pictura ortodoxă actuală, restaurată optimist și viu colorată), incompletitudinea, imaturitatea, senescența, rutina. „Formele nedeslușite” sau cele care lasă mari spații vide, precum arta abstractă, născută la începutul secolului al XX-lea, atrag publicul în „cercul magic al creației”. Tot ceea ce este – sau pare – obscur, ermetic, complicat, tot ceea ce promite un sens adânc, misterios, atrage în mod aproape fatal curiozitatea cititorului. Arabescul specific artei musulmane nu este altceva decât „căutarea, labirintică, a ilimatului”.

Interpretul are, la rândul lui, o mare capacitate de iluzionare, de a suplimenta cu semnificații și de a proiecta sensuri asupra producțiilor aflate deja în câmpul artistic. În plus, interpretul are adesea și „sentimentul flatant al apartenenței la o elită atotpricepătoare” – cred că poate fi numit și snobism –, care explică, de exemplu, prețurile exorbitante la care au ajuns unele picturi abstracte celebre. Eugen Negrici dă exemplu un tablou al artistului american Barnett Newman (1905-1970), tablou intitulat „Onement VI”, vândut cu 43 de milioane de dolari, care reprezintă un pătrat albastru tăiat de o dungă albă. În aceeași direcție a capacității de iluzionare se înscriu multiplele lecturi pe care criticii literari le-au găsit în jocurile ilogice ale poeziei lui Nichita Stănescu.

Fragmentele au contribuit, și ele, la această „emancipare a privirii”: „farmecul nonfinitudinii” a generat un tip aparte de expresivitate și de estetic. Dovadă stă „Torsul din Belvedere”, care a reprezentat un punct de răscruce în istoria artelor plastice. A provocat o nouă privire, o surpriză care a dus la o viziune diferită la nivelul creației, la transformările îndrăznite în arta plastică modernă. Criticul citează, apud Aurelia Mocanu, o consemnare a istoricului britanic Kenneth Clark: „Obișnuința sculptorilor moderni de a expune torsuri ca opere de artă definitivă nu ar fi putut apărea dacă arta antică ar fi supraviețuit în bronzuri, nu în fragmente din statuile de piatră”. Cu alte cuvinte, ceea ce a fost mai întâi rest, fragment, lipsă, nonfinit, a devenit o manieră, a deschis alte străfulgerări expresive. Rezultat în urma degradărilor suferite în timp, fragmentul-vestigiu, cum îl numește Eugen Negrici, poate fi chiar mai interesant, mai expresiv decât montajul (post)modern.

Arta narativă are, și ea, posibilități de provocare a unei noi sensibilități: poate fi imprecisă, ezitantă, stângace, incoerentă, cu episoade parazitare, notații banale, aparent inutile, cu voci care obscurizează acțiunea etc. Dar tocmai ceea ce am putea numi structuri deschise sau absente în narațiune determină o reformulare din partea cititorului, care are astfel iluzia, rătăcind în text, că se află mai aproape de „calea intuirii exacte a lumii”. În proza Hortensiei Papadat-Bengescu, colportajul vocilor și abundența expunerii pulverizează subiectele, dar, afirmă criticul, sugerează, cum nu se poate mai adânc, „complexitatea structurilor sociale, a structurilor familiale văzute, în fine, în interiorul lor, fără acea rapidă și virilă convertire a amănuntelor în idei generale și finalități”. De aici  o „lectură în profit”, care apropie psihologia personajelor, trăirile, viața însăși.

O altă categorie care facilitează „emanciparea privirii” este arta naivă, căreia Eugen Negrici îi dedică un întreg capitol, și care se caracterizează prin „farmecul sincerității afective și al infantilității stilistice”. Din cultura română, exemplifică prin icoanele transilvane pe sticlă, care au reușit să intre în patrimoniul artistic național.

Alte capitole reiau argumentări pe texte din literatura română veche, precum „Psaltirea”  lui Dosoftei, unde expresivitatea involuntară provine din presiunea formei poetice, sau „Istoria ieroglifică” a lui Dimitrie Cantemir, care folosește un limbaj ermetic.

Un exemplu esențial pentru teza acestei înnoiri a lecturii, la care se revine mereu în carte,  îl constituie avangarda. Discursul avangardist poate fi și astăzi un model prin forța surprizei și prin radicalismul lui, poate genera o nouă paradigmă:  „Astăzi, când o parte din convențiile artei au dispărut, când literatura și arta au reînceput, într-o măsură vizibilă, să aibă un statut difuz, slujind, ca accesorii expresive, tonifiante, nu ideologia totalitară, e adevărat, ci comerțul, reclama, industria divertismentului etc., șansa apariției unui curent literar ready-made e mult mai mare”. Chiar dacă, așa cum scrie autorul, „despărțirea de literatură duce tot la literatură”.

În concluzie, interpretul-coautor al lui Eugen Negrici este „un partener dezinteresat și generos”, „un căutător de delicii intelectuale”, „un sceptic pozitiv și un relativist binevoitor, indiferent la vechile doctrine, la cultura casnică a sentimentelor cuvenite”, care a abandonat „menajul cu Opera, lecuit de boala transcendenței și a gravității actului critic, conștient de avantajele infidelității, de ironia pe care o implică modul lui de a artisticiza neantul și de a vedea, mereu altfel, lumea”. Printre „beneficiile” acestei infidelități, ale mizării pe expresivitate, se află, cu siguranță, o nouă definire a esteticului. Cu atât mai mult cu cât diferența se face în condițiile slăbirii „frumosului” prin generalizarea lui, prin extinderea la toate domeniile vieții contemporane, de la designul de mașini și fashion până la jocurile video.

Eugen Negrici, „Emanciparea privirii. Despre binefacerile infidelității”, Editura Cartea Românească, Bucureşti, 2014, 362 p.

Recomandare Literomania

Despre autor

Dorica Boltașu Nicolae

Dorica Boltașu Nicolae

Dorica Boltașu Nicolae a absolvit Facultatea de Litere a Universității București, un master în Teoria literaturii și un doctorat în Filologie.
Este autoarea unei cărți de teorie și critică literară, „Limite și libertate. Radicalism și reconstrucție în hemeneutica secolului XX”, Editura Niculescu, 2014, nominalizată la Premiile revistei „Observator cultural”. De asemenea, a publicat articole și eseuri în „Observator cultural”, „Cultura”, „Cuvântul”, „Euresis”, „Dilema veche”.

Scrie un comentariu