Atelier Literatura la feminin

Erotice (III)

Nu ne vom despărți niciodată

Din când în când trebuie să-ți pui viața între paranteze, să te retragi, să nu mai aștepți nimic. E ca o repetiție pentru un spectacol mai autentic de care, vrei, nu vrei, n-ai cum să scapi. Eram în vacanță la mare, de capul meu, fără nimeni prin preajmă. Alesesem o stațiune modestă, de un kitsch suportabil, kitschul sărăciei. Timpul pierdut oricum, oriunde, capătă o savoare rară într-o asemenea stare de spirit. Adormeam devreme în cea mai liniștitoare muzică: freamătul continuu al valurilor și strigăte răzlețe de pescăruși.

Într-o seară, după cină, am mers în parcul de distracții. Mă atrage din copilărie bâlciul, cu jocurile lui de circ și de noroc. Un spațiu înnobilat de aura unei aspirații îndreptățite: să-ți joci viața la o loterie mai simplă, mai transparentă decât aceea reală. Găsisem acolo și un montagne russe. Succesiunea de înălțări și coborâri rapide are frenezia zborului din vis, când scapi de toată greutatea corporală și ajungi o secundă-două energie pură. Nu mi-a fost niciodată frică, de parcă retrăiesc o obscură familiaritate cu aerul; capătă densitate, devine palpabil, locuibil. Poate am fost în altă existență o pasăre. Dacă poți să crezi așa ceva.

Le-am văzut la casa de bilete. Erau frumoase, îmbrăcate cu gust, stinghere în atmosfera prăfuită a stațiunii. Una tânără, fardată cam mult, masivă, cu ochii întunecați și cu o expresie care trăda vulnerabilitatea; cealaltă, înaltă și ea, cu părul roșcat, bogat, cu mișcări lente, nesigure, ca și cum mereu se gândea la altceva, părea ceva mai în vârstă. Vorbeau încontinuu și râdeau. Nu s-au urcat în același vagon, tânăra voia să stea singură. Era puțină lume. Eu m-am urcat în spatele lor. La prima coborâre în hău, i-am auzit râsul. Râdea cu tot trupul; un râs sonor, carnal, ca o dezgolire în public, silită și voită, vinovată și nerușinată deopotrivă.  Tocmai reciteam „Cartea râsului și a uitării” și m-a amuzat coincidența. Într-unul din primele capitole, autorul ironizează ideea unei feministe care susține că, spre deosebire de bărbat, definit prin primitiva, violenta și repede consumata plăcere sexuală, femeia este toată senzualitate, în orice act al ei, de la defecație la dragoste. Râsul nebun, dezlănțuit, ar fi expresia acestei naturi senzuale. „Râsul, voluptate imensă și mângâietoare, voluptatea însăși…”. Într-o fantezistă istorie a originii lui, Milan Kundera îl atribuie demonului care contestă armonia lumii create de Dumnezeu. Se naște, prin urmare, din conștiința absurdității lumii. Dar râsul femeii nu e acela originar, ci o copie. Auzind râsul demonului, îngerii care nu știu să râdă, l-au imitat. Caraghios, stingher, neconvingător.

N-am reușit să recunosc nici demonul, nici îngerii în râsul femeii mele, viu, dar și vag teatral, excesiv în orice caz și nepotrivit cu lumea din jur. Aplecată înainte, spre vagonul în care se așezase cealaltă, îi spunea ceva din când în cînd, nu se-nțelegea ce, în zgomotul de aer tăiat și de fiare care se ciocneau, se frecau, scrâșneau. Am auzit-o mai bine când ne-am oprit și ne-am ridicat de pe scaune, vin, așteaptă-mă, acum ajung la tine, să nu pleci.  Să nu mă părăsești. La coborâre a luat-o de mână și-a cărat-o după ea ca pe un copil mofturos.

Nu cred altceva despre coincidențe decât că sunt pline de poezie, o poezie a viselor și a speranțelor noastre, a nevoii de coerență și destin, dar nu a vreunei coerențe reale și a vreunui fel de destin. Nu există nimic dincolo de întâmplare, însă jocul cu ipotezele ne farmecă. În seara aceea, s-a întâmplat să nu mai reușesc să dorm. Era insomnia obișnuită, care, din fericire, apare la intervale destul de mari și nu mă chinuie decât până se face lumină. Mă ia somnul apoi câteva ore, am dormit totdeauna mult mai bine ziua decât noaptea. Lumina naturală a soarelui, oricât ar fi de puternică, mă calmează. O simt aproape fizic pătrunzând în cap, ca o apă călduță în care se dizolvă neliniștea. Am ieșit târziu, spre miezul nopții la un restaurant cu specific românesc, cu o decorativă și aproximativă moară veche la intrare, cu ștergare pe pereți și fețe de mese albe și roșii, cu ghirlande de frunze și fructe atârnate de stâlpi. Erau acolo. Comandaseră vinul casei la carafă și își povesteau viețile, amestecându-le, râzând și plângând, cu o frenezie rară. Le îngropau la un parastas stropit cu vin din belșug, atingându-și mâinile în neștire, într-un gest de compătimire care semăna cu un preludiu erotic. Treceau de la o istorie la alta și constatau că lucrurile nu se leagă aproape niciodată cum le-ai gândit și că, în general, ajungi să nu mai știi ce vrei.  Într-un punct mort. Trebuie să le repari, să le coși, să nu le lași să se destrame. Hainele noi sunt la fel de riscante, cel puțin de la o vârstă. Vorbea mai mult femeia tânără. Prefera metaforele domestice. Pe fundalul unei voci mai tulburătoare decât vocile lor inegale, neasemănătoare, una grăbită, alta lentă, amândouă calde, șoptite, răgușite de atâta fumat sau placide, cu o îndelungată experiență a rutinei. Vocea Mariei Tănase. „Cine iubește și lasă/ Dumnezeu să-i dea pedeapsă/ Târâișul șarpelui/ Și pasul gândacului,/ Vâjâitul vântului/ Pulberea pământului…” I-a cerut celeilalte să-i explice versurile.

– Adică cum să iubești și să lași?

– Lași când nu mai iubești. Iubești și-apoi nu mai iubești. E o posibilitate. Foarte întâlnită, după cum ai constatat mai devreme.

– Aha, sedusă și abandonată, înțeleg, atunci, da, are dreptate, șarpe ori gândac să se facă, ‘tu-i dumnezeii mă-sii, asta merită.

– Dar nu cred că e vorba de asta.

– Nuuu? Atunci di șe-i vorba?

– Iar te prostești.

– Îmi scormonești sufletul.

– Ha, ha… N-am mai auzit expresia asta. E ciudată, sunt obișnuită cu alte contexte pentru „scormonești”… Cum ar fi să scormonești rahatul. E vorba chiar de cine iubește și abandonează dintr-un motiv sau altul.

– Da’ de ce să te părăsească, dacă te iubește?

– De frică.

– De frică?!  Da di șe să-i fie frică?…  Stai să mă gândesc…   Îi mai profund, mă cam depășește. ..  Și dacă-i e frică, de ce să se mai facă șarpe ori gândac? După ce că îi e frică…

– Tocmai pentru că îi e frică. Nu mai are dreptul la verticală.

– Adicătelea, la zbor?

– Da, cam așa ceva. Toată viața se târăște. Se ascunde. Ca și cum ar fi vinovat… Dragostea netrăită e o vinovăție greu de dus.

– Te cocoșează, am înțeles. Nu trebuie să explici atâta.

I-a luat capul în mâini și a sărutat-o pe ochi și pe frunte. O dată și încă o dată, până le-a apucat râsul.

– Ești deșteaptă.

– Da, nici mie nu-mi vine să cred.

– Să nu mă părăsești!

– Bine.

Mi-am amintit cum l-a îmbrățișat Petru I pe Cantemir, la petrecerea la care se veseleau „pre frumos”, cum zice cronicarul, cu vin de Cotnari și cu un minunat vin cu pelin, mai bun decât primul. Pe la ei nu exista vin făcut cu pelin. Se poate așa ceva?! Un vin  atât de bun ar trebui să existe peste tot. L-a sărutat pe față, pe ochi și pe cap, ca pe un copil. Minunata, sfâșietoarea tandrețe slavă. Îmbrățișezi pe cineva de parcă mâine ar urma să dispară. Ceea ce se poate și întâmpla, de altfel. Să moară, să se sinucidă, să fie ucis. Cu mâna ta uneori. Sau să dispară în altă viață. N-ajunge să știi că e undeva. Poate să fie și dincolo. Tot aia e. Dacă nu-i mai auzi râsul e ca și cum n-ar fi. Râsul vinovat-nevinovat, care izbucnește din senin, ca nuca-n perete. De ce râzi?  Nu ne vom despărți niciodată. Dragostea noastră este veșnică. De azi până mâine. Cât om fi și cât o fi.  M-am ridicat de la masă să le cer un foc. I-am atins femeii tinere brațul, fără să-mi dau seama, un salut târziu, nocturn și abulic. Avea pielea umedă și rece, ca de șarpe.

 

Recomandare Literomania

Despre autor

Dumitrița Stoica

Dumitrița Stoica

Dumitrița Stoica este absolventă a Facultății de Litere a Universității București, doctor în filologie cu o teză despre teatrul poetic de orientare modernă de la începutul secolului XX. A publicat manuale de liceu, auxiliare didactice, articole de opinie și eseuri, în diverse reviste culturale. Este, de asemenea, autoare a două romane: „Nu mă atinge”, Editura Humanitas, 2011 și „La marginea lumii”, Editura Cartea Românească, 2018. A publicat proză scurtă, în „Literomania”, în cadrul rubricii „Flash fiction stories” (2017-2018) .

Scrie un comentariu