Atelier

Etajul 38

Îmi doream s-o cunosc, dar mi-era și un pic teamă de cum o să mi se pară când o s-o văd.

De vreo două luni, de când începusem să aud zgomote înfundate în apartamentul de alături, mi-am dat seama că cineva se mutase acolo și că aveam, până la urmă, vecini.

Îmi plăcea asta, deși mă obișnuisem cu gândul că nici în apartamentul din stânga, nici în cel din dreapta nu locuia, de multă vreme, nimeni, că eram singură pe o întreagă latură de etaj, și asta, de unde, la început, mi se păruse cumva neobișnuit, sfârșise totuși prin a deveni firesc. Eram singură pe o întreagă latură a etajului 38, într-un apartament de unde vedeam în fiecare secundă marea. Nu-mi puteam dori nimic mai mult. Tânjisem după liniște și vedere la mare toată viața și în sfârșit le aveam.

 

În dimineața de joi, când am auzit prima dată zgomotul surd al unei uși trântite cu năduf, m-am trezit buimacă din somn. Întâi am crezut că iarăși somnul de dimineață mi-a adus imagini neliniștitoare. Mi se mai întâmplase să mă trezesc cu impresia unei arome fetide sau cu starea că ceva îngrozitor s-a întâmplat. Până să-mi dau seama că nu era realitate și că doar am visat, multe minute rămâneam cu ochii în gol, deschiși în lumina dimineții, încercând să fac ceva să înțeleg cum de se întâmplase ce se întâmplase și mai ales când.

Ușa care s-a auzit trântită cu furie a fost, de data asta, doar începutul coșmarului. Și pentru că știam că sunt trează, că nu dorm – uite, puzzle-ul început ieri, uite, „Cimitirul din Praga” pe noptieră –, încercam să înțeleg ce auzeam.

O voce de femeie care părea în pragul isteriei striga vorbe multe și grăbite și, deși pereții erau groși, pereți de rezistență – nu puteau fi altfel când clădirea are 88 de etaje, nu? –, înțelegeam – da, cu creierul meu de femeie care știa când altă femeie suferă – că ființa de alături, de după pereți, e la limita răbdării și că își striga furia, că nu-și putea tăcea reproșurile în urma unei întâmplări care o supărase teribil, că fusese într-un fel grav dezamăgită sau înșelată în așteptări. Nu distingeam vorbele, mi s-a părut însă că inflexiunile erau slave, da, în sfârșit, asta e, am vecini.

 

Sunt sigură că se ceartă cu iubitul. Are o criză de gelozie. Nu înțelegeam vorbele, dar era ca și când. Nu poate trece peste faptul că ieri, la Barasti, el a dansat și s-a uitat toată seara la Tatiana, în definitiv, cine să n-o placă pe Tatiana?, blondă, cu buze, sâni și fund toate la locul lor, cu sprâncenele groase – ea i-a zis lui: „tu nu vezi că sunt tatuate, prostu’ pământului?, iar țâțele, ce să mai vorbim?, de ce nu-mi dai bani să-mi pun și eu? toate proastele au acum sponsor d-ăsta, nu vezi?” –, chiar dacă ea nu părea interesată.

Straniu era totuși că cealaltă voce nu răspundea. Păi, da, nu răspunde, că se știe vinovat, normal.

 

A doua zi, cam pe la aceeași oră a dimineții, s-a trântit iarăși o ușă în apartamentul vecin. Nu m-am mai trezit întrebându-mă dacă visez. De data asta știam că ea – oare cum o cheamă?– era cea care țipa și plângea. Iarăși. Normal că nu i-a trecut, îl mai ține un pic în șah, nu poate trece așa de repede peste…

S-a mai trântit o dată ușa. Cu tot năduful pe care, nu știam nici eu de ce, îl aveam și eu.

Prostu’ pământului, ce-ai făcut tu atât de grav, hă?, mi-a luat-o iar gândul razna.

Urmarea am simțit-o pe balcon. Îmi beam cafeaua de dimineață, când am auzit sonorul dat tare la o melodie nici prea-prea, nici foarte-foarte, nu asculți așa tare o prostie ca asta pentru că îți place cum sună, ci pentru că ești în război, mi-am spus. Era clar că și ea se refugiase pe balcon, ca să-i treacă furia. Încercam să o văd, mă tot uitam peste balustradă, dar balconul ei era cumva într-un fel de zonă concav-șerpuită a fațadei, așa că nu vedeam nimic. Doar auzeam vocea unui rapper care părea, și el, disperat.

 

Următoarea zi, ușa trântită surd – de ce tot trântește ușa asta?, păi, sigur că o trântește mereu, e ușa care dă spre el sau ușa care o separă de el, ori de câte ori îl vede, îi revin în cap toate imaginile cu el, trădătorul, maica mă-sii, da’ până la urmă, ce-o fi făcut chiar așa rău… sau e ea foarte geloasă? Sau tu? – a fost urmată de o voce feminină, alta decât a Liei.

Lia. Numele îmi venise singur în cap. Lia sau Leea, nu sunt prea sigură cum l-aș scrie, dacă ar fi nevoie să-l scriu, noroc că nu e.

Așa îi spusesem, până la urmă, vecinei mele, Lia. Mi-o închipuiam tânără, blondă, cu un corp cu linii curb-armonioase. Nu ne-am văzut niciodată, nici la lift, nici pe palier, habar n-aveam cum arată. Dar știam că e nefericită și că suferă. Începusem s-o simpatizez, când ar fi trebuit să mă simt agasată, că doar mă deranja când mi-era lumea mai dragă sau somnul mai dulce.

O simpatizam într-un fel neînțeles în cea mai mare parte a timpului, asta când nu începeau să mă enerveze muzicile ei date tare sau pisica – cum așa?, are o pisică?, ooo, ce chestie, dacă o să sară pe balustradă și, de pe balustradă, o să alunece și o să cadă de la etaj? De la etajul 38? Doamne-Dumnezeule, e nebună fata asta! – de care mă speriasem, cu o seară în urmă, când o văzusem țâșnind de la mine de sub pat.

Până să-mi dau seama că fusese o pisică – e o pisică?! Ce e, doamne?, pfuuui –, era să fac un atac de apoplexie. M-am convins că e totuși pisică și nu un împelițat, Doamne-ferește!, când ne-am privit în ochi, eu și pisica bosumflată și neagră-cafenie, cu blana lungă și botul turtit, prin spațiul strâmt de comunicare, ca un tunel, care leagă cele două balcoane ale noastre. Suficient spațiu cât să treacă o pisică, insuficient spațiu să comunici cu un om aflat în balconul de alături, decât dacă te apleci peste balustradă, ceea ce nici un om care nu are tendințe suicidale nu face.

Doamne, ce m-a speriat pisica asta!

Adevărul e că nu te aștepți să-ți intre nimic în casă într-un spațiu unde nici măcar păsările călătoare sau insectele nu se avântă decât foarte rar. Ușa mea de la balcon fusese deschisă, și a ei, clar, iar pisica găsise drumul dintre cele două balcoane, simplu! Simplu, dar cine se așteaptă la așa ceva? În cele câteva secunde cât am văzut o arătare mișcându-se rapid între pat și balcon, mi-a stat inima. Cum să te gândești la o pisică?! Mi-am scuipat în sân și am zis o rugăciune, cum să nu te sperii când îți iese o lighioană vie de sub pat în goană și o zbughește spre ușa de la balcon, și de acolo, pe tunelașul dintre cele două balcoane? Ajunsă dincolo, s-a oprit la capătul tunelului dintre noi și s-a întors să se uite la mine. Și eu la ea. Ne-am încruntat una la alta preț de câteva secunde bune.

Auzi, o pisică! Hm! Lia, rusoaica – tânără, firește, că dacă nu ar fi foaaarte tânără nu s-ar criza așa, sunt sigură… – și pisica. Pisica – cum s-o cheme și pe-asta? –, uite, Boop, na.

 

Vocea a doua, auzită în dimineața a treia, era a unei femei. Aaa, nu se certa cu iubitu’, ci cu mama, de fapt. Sau, de fapt, iubitu’ a fost alungat și mama a fost cerută să o sprijine în suferință. Nu, nu. Iubitu’ a părăsit-o, iar mama, ei bine, mama s-a întâmplat – o nenorocire nu vine niciodată singură – să vină în vizită chiar acum. Mama venită să o viziteze, de peste nouă mări și nouă țări, mama – cum o arăta oare? plinuță, blondă și, firește, aprigă, rusoaică, deh – nu era nemulțumită de cum o găsise. „Nu poți să stai aici și să nu lucrezi, păi, ce faci tu așa, toată ziua?, stai acasă și nu faci nimic?, păi, de ce ai mai venit aici, că, dacă știam, nu te lăsam în veci? unde sunt banii pe care ziceai că-i vei face? mai bine stăteai acasă!”, mă gândeam că-i tot spunea.Când vorbește – strigat, certat, lătrat – vocea asta, îți vine să te faci mic și să nu mai zici nimic.

Nici Lia nu zice nimic. Nu se aude decât mama sau cine-o fi ea înșirând cuvinte țipate.

 

Am avut treabă toată ziua. De-abia spre seară, când am ajuns în dormitor, mi-am dat seama că mirosea îngrozitor. M-am fâțâit prin cameră, m-am lăsat dusă de miros – ca să nu zic de nas – și apoi am văzut. Era în mijlocul patului. Moale, încolăcit și fetid. Mi-a venit să vomit.

E așa de multă furtună în viața ta, dragă Lia, că nici măcar pisicii Boop nu-i priește! Cum să vină la mine în casă? Și-apoi, de ce? O uiți pe balcon? Uiți să-i schimbi litiera?! Sau pisica ta, de la atâtea țipete și plânsete, nu mai vrea să stea acolo? Sau nu mai știe nici ea pe ce lume e?

Mă enervezi, dragă Lia. Tare de tot. Dar mă și întristezi.

 

Țipetele mamei au continuat încă vreo trei zile. Lia ieșea în balcon și punea muzica tare. Mama venea și o certa și pe balcon.

Pisica Boop m-a mai vizitat. Ultima dată, alaltăieri, a vomitat lângă ghiveciul meu cu Bougainvillea.

 

Am avut dreptate, sunt rusoaice, aud din balcon vorbe în rusă. Nu știu rusă, nici măcar nu vreau să aud ce spuneți, da’ n-am încotro, habar n-am ce-i zici, da’ mai las-o în pace, e destul. Ce-oi fi făcut tu, fată tânără și prostuță?! Asta nu înseamnă că nu mă enervați. Mă enervați cumplit! Și știi ce? Nici măcar nu mă interesează ce ai făcut, nici de ce vă certați, nu mă interesează nimic. 

 

Azi-noapte – dorm cu ușa de la balcon deschisă, e cald, e mereu cald în țările calde –, în timp ce citeam în patul din dormitor, pe balcon am văzut o umbră alburie. Bineînțeles că m-am speriat de moarte. Să-mi stea inima! Băi, pe bune, sunteți întregi la cap?

M-am ridicat în capul oaselor și am văzut-o.

O pisică albă – nu Boop, Boop e mai închisă la culoare – se urcase pe otomana din balcon și se încolăcise a somn. Ce frumoasă e! hm, da’ tot m-a speriat, Lia, fată dragă, mai ai multe pisici? Zi și mie, trăi-ți-ar, că mor aici de inimă! Când m-am mișcat, a ridicat capul de pe labe. Apoi a coborât, s-a întins și a plecat. Tot prin tunelul mic dintre balcoane.

Păi, soro, anunță-mă și pe mine că te cerți, că una-alta, că pisici, pisicile mă-tii, ce pisicii mei…, o să fac infarct de la atâtea surprize.

Pisica albă – nu știu de ce, da’ cred că e motan – mi-a plăcut mai mult.

 

Azi i-am sunat la ușă. Când a deschis, am turuit. I-am spus repede, fără să-i las timp să răspundă, că stau alături, că înțeleg că e tristă și are probleme.

Am fost cumplită. Îi spuneam chestii urâte, dar îi zâmbeam și o tot asiguram că are tot sprijinul meu în caz că e nevoie. Am să-ți spun trei lucruri. Și i-am turnat în cap reproșurile cu muzica prea tare, cu certurile prea strigate, dar și pe cele cu pisicile care fac la mine în pat și pe balcon ce trebuie să facă la ele în litieră. Zâmbeam fabulos, m-aș fi iubit dacă eram în locul ei.

Și-a adunat cuvintele să-mi răspundă. Nu vorbește engleză prea bine, în țara asta toate națiile adunate de peste tot vorbesc engleză fără s-o vorbească, de fapt. Mă rog, cuvinte înșirate atent, cu multe „mmm”-uri în loc de pauze. Că își cere scuze că e muzica prea tare – peste faza cu certurile trece închizând ochii a „știi tu cum e” –, „iar despre pisici, o, ce bine că-ți plac, da’, uite, pot să chem femeia de la curățenie să facă la tine curat, ooo, îmi pare taaare rău, da’ pisica tocmai a născut, aa, uite, o să pun un perete la capătul pasajului dintre balcoane, asta ca să nu mai vină”, a spus.

„Nu, nu e nevoie, trebuie doar să ai grijă de ele și de litieră, pisicile de casă nu fac altundeva decât în litieră”, am spus și eu,

„Nu, nu, nu, îmi pare rău, o să pun un perete fals, ca să nu mai treacă”, a spus fata din fața mea, era tânără, blondă și frumoasă,

„Nu, nu e nevoie, îmi plac pisicile, atât voiam să-ți spun, sper să fii bine, dacă ai nevoie de ajutor, să știi că sunt aici…”, am mai spus și eu,

 

„My name is Lia, by the way, I’m from Russia”,

a mai spus.

Iar eu am înghițit în sec două cuvinte – no shit?! – timp de două secunde.

 

Parteneriat media

Despre autor

Ohara Donovetsky

Ohara Donovetsky

Ohara Donovetsky (n. 1969) este absolventă a Facultăţii de Litere a Universităţii din Bucureşti (1994), secţia română-germană. Are un masterat în Literatură Comparată şi Teoria Literaturii (1995) şi un doctorat în filologie la Universitatea din Bucureşti, cu teza „Forme şi valori ale verbului în graiurile munteneşti” (Editura Academiei, 2008). Din 1997 este profesor titular la catedra de limbă şi literatură română a Colegiului Naţional de Informatică „Tudor Vianu” din Bucureşti. A publicat „Gramatica limbii române ca o poveste” (Editura Corint, 2013), „Bacalaureat la limba română” (Editura Corint, 2014). În 2018, a publicat, la Editura Polirom, romanul „Casting pentru ursitoare". A participat la elaborarea şi prezentarea lecţiilor de limbă română din cadrul programului TVR2 „Cu 2 treci BAC-ul”, proiect destinat pregătirii elevilor pentru examenul de bacalaureat la nivel naţional (2013). A publicat „Învăţăturile Oharei pentru elevii săi”, o carte de bio-ficţiune, în 2012. În 2019, a contribuit la antologia „Prof de română. O altfel de antologie de texte” (Casa de Pariuri Literare, coord. un cristian). De asemenea, tot în 2019, a apărut și volumul „Întâlnirile unei profesoare rătăcite" (Casa de Pariuri Literare).

Scrie un comentariu