Avanpremieră

Eugenia (fragment)

O ambiţioasă frescă a României anilor 1930-1940, Eugenia este un roman vibrant, scris pe mai multe niveluri, în care ficțiunea și realitatea se împletesc pentru a pune sub lupă originea urii și a violenței şi, nu în ultimul rând, uimitoarea rezistenţă a celui mai fragil dintre sentimente – dragostea. Articulându-se în jurul Jurnalului lui Mihail Sebastian, povestea de iubire imaginată de Lionel Duroy ocolește judecățile definitive, dar nu și întrebările dureroase. În 2019, cărții i-a fost acordat Premiul Anaïs-Nin.

La mijlocul anilor 1930, după ce-l cunoaște la Iași în condiții dramatice, tânăra Eugenia Rădulescu se îndrăgostește de Mihail Sebastian, pe care-l va reîntâlni la București după terminarea studiilor. Povestea lor, peste care plutește mereu umbra actriței Leni Caler și a deziluziilor lui Sebastian, echivalează cu o trezire a conștiinței: din spectatoare indiferentă la antisemitismul crescând din țară, Eugenia va deveni un martor plin de revoltă al pogromului de la Iași și al zguduitoarelor schimbări politice din România, hotărâtă fiind să-l protejeze cu orice preț pe bărbatul iubit. Nu reușește să-l apere însă de destinul implacabil, căci pe 29 mai 1945 scriitorul este lovit de un camion. Pentru a-și desluși rădăcinile răului, după moartea lui Sebastian, Eugenia scrie atât istoria legăturii lor, cât și cronica unei lumi dezlănțuite.

„În ultimele pagini ale Jurnalului său, Mihail Sebastian nota că și-ar fi dorit să scrie o carte despre cel de-Al Doilea Război Mondial, așa cum îl trăise el. […] A murit înainte de a putea face acest lucru, strivit de un camion sovietic. […] Prin apariția frumosului roman Eugenia, Lionel Duroy pare să fi dat propria versiune a cărții nescrise, tocmai ca să repare o nedreptate, să umple un gol, să-i împlinească visul celui dispărut la treizeci și opt de ani. Cu această carte, peste decenii, Duroy îi oferă un cadou fratern lui Mihail Sebastian,  pe care singurătatea l-a făcut atât să sufere.“

Raphaëlle Leyris, Le Mondes des Livres

Eugenia ne trimite înapoi la propriile orbiri şi paradoxuri şi ne reaminteşte că literatura există pentru a ne tulbura. Ce carte!“

Psychologies

Eugenia este în același timp un roman istoric, filozofic, tragic, bogat, bulversant, fascinant. Un roman total.

LʼExpress

„Lionel Duroy recurge la metoda des folosită de scriitori şi de cineaști a poveștii de dragoste pe fundal istoric. În felul acesta, cititorul este mai ușor «captat» şi condus cu abilitate, obligat într-un fel să devină spectatorul ororii pe fondul unei licăriri de speranță însă. În acest roman, Eugenia încarnează cu adevărat speranța, ea este un personaj luminos care traversează o epocă istorică teribilă, plină de contradicții şi de răbufniri de barbarie. Eugenia mai este însă şi naratorul în această carte, prin ochii ei ni se derulează istoria şi prin ochii ei vedem şi noi cum oameni obișnuiți se transformă uneori în ucigași.“

Matei Vișniec, RFI

 

Eugenia (fragment)

Strălucita capodoperă a lui Malaparte, „Kaputt“, a ajuns în librăriile noastre în ajunul Crăciunului 1945, eu aflându‑mă tot la Leni, unde continui să scriu. Descoperind‑o și citind‑o cu pasiune, m‑am gândit că, dacă l‑aș fi ajutat să‑l întâlnească pe Mihail, acesta ar fi devenit, poate, unul dintre personajele romanului său, alături de dictatorul croat Ante Pavelić, de ministrul Poloniei Hans Frank, de ministrul de externe italian Galeazzo Ciano, de prințesa Bibescu, de prințesa Sturdza, de ministrul Spaniei în Finlanda, contele Agustín de Foxá, de generalul von Schobert, de colonelul Lupu din Iași sau de prințesa Louise de Prusia și de prințul Eugen al Suediei.

În vreme ce prietenii săi își luau zborul spre frumoase cariere diplomatice sau fugeau de persecuții, ca E. Ionescu, Mihail refuza cu încăpățânare să plece: „Noi, scrie el, cu lepra asta scumpă, ne‑am obișnuit de mult. Până la resemnare și uneori până la nu știu ce tristă, descurajată mândrie.“ Nu mai avea dreptul să facă nici o meserie, fusese radiat din barou și din anuarul ziariștilor, cărțile sale fuseseră retrase din librării și biblioteci și se gândea să‑l întrebe pe unul dintre ultimii săi prieteni, un avocat, dacă accepta să semneze în locul lui următoarea sa piesă de teatru – editurile aveau interdicție de publicare a autorilor evrei. Pentru a supraviețui, se angajase, de câteva luni, ca profesor suplinitor într‑un liceu evreiesc, „Cultura B“, creat de comunitate imediat după eliminarea copiilor evrei din liceele publice.

Încă o dată – scrie el în acest sens în „Jurnal“ – azi‑dimineață, dar mai ascuțit, mai dureros decât oricând, în clasă, vorbind elevilor mei despre „literatură“, și încă despre cea română, am simțit cât de inutil, cât de absurd ne agățăm de lucruri care nu mai au pentru noi nici sens, nici realitate. În clasa a VIII-a băieții dădeau teze. I‑am pus să scrie despre „sămănătorism“. Dar pe urmă, privindu‑i cum scriau – cu atâta seriozitate! – aplecați asupra caietelor lor, am simțit un sentiment de milă frățească pentru munca lor, pentru timpul lor pierdut, pentru tinerețea lor în fiecare zi exasperată. Erau printre ei atâția băieți ai căror părinți rămăseseră peste noapte ruinați, pe drumuri, printr‑un simplu decret – iar ei acum scriau despre „probleme de literatură română“. Grotesc!

Leni în lacrimi, într‑o seară din iarna lui 1941. Leni, pe care n‑o văzusem niciodată plângând, și pe care nimeni nu o putea consola în seara aceea. Toți actorii evrei fuseseră concediați de guvern ca urmare a „românizării“ vieții culturale, și ea avusese ideea organizării unei mici petreceri la ea acasă pentru a‑și marca ultima apariție într‑o piesă de teatru. Eram puțini: Mihail venise cu prietenul său avocat Ștefan Enescu (cel care avea să accepte în scurt timp să semneze în locul lui, cu riscul de a ajunge la închisoare), eu venisem singură, la ieșirea de la agenție, și mai era acolo și dramaturgul Nicușor Constantinescu, bun prieten cu Leni. În vreme ce ea ne cânta la acordeon, fără să înceteze să plângă încetișor, mi‑am reamintit de cina de la Marietta Sadova și Haig Acterian, la care mă târâse Mihail cu trei ani înainte. Pe vremea aceea, încă îi puteai aduna în jurul aceleiași mese pe Mircea Eliade și Mihail Sebastian, pe Marietta Sadova și prințesa Bibescu, pe Haig Acterian și Nicușor Constantinescu, pe Camil Petrescu și Leni Caler. Fastul cultural al Bucureștiului disimula cât de cât pozițiile unuia sau altuia. O asemenea cină, mi‑am spus, ar fi de neconceput astăzi. Ce și‑ar putea spune Leni, care pierduse tot și susținea că prefera să moară decât să nu mai urce niciodată pe scenă, și Camil, căruia i se părea intolerabil că nu primea o casă furată de la evrei? Cum s‑ar mai putea privi în ochi Mircea Eliade, care părăsise Londra pentru ambasada noastră din Lisabona, unde o ducea foarte bine (și lăuda meritele lui Salazar), și Mihail Sebastian, care se gândea că va trebui în curând să‑și părăsească garsoniera pentru că nu mai avea bani de chirie?

Fără a mai vorbi de Marietta și de Haig, care participaseră la rebeliunea legionară, Marietta pe baricade, cu văduva lui Codreanu, de care se atașase, cele două femei ajungând, se pare, până în anticamera lui Antonescu pentru a‑și striga indignarea: „Generale, se trage cu tunul asupra noastră!“ Dar nu găsiseră nimic de spus despre evreii masacrați în abatoare, despre femeile violate și sinagogile incendiate.

 

Leni era în lacrimi în acea seară, dar câteva zile mai târziu a venit discursul reconfortant al președintelui Roosevelt, care anunța că Statele Unite vor crește livrările de arme către țările aflate în război împotriva Germaniei.

„Unii par să creadă că dacă nu sunt aruncate bombe pe străzile din New York, San Francisco, New Orleans sau Chicago, noi nu suntem atacați. Aceia închid pur și simplu ochii în fața lecției pe care ar trebui s‑o învățăm din soarta fiecărei națiuni cucerite de naziști.“

Ce rușine am trăit în noaptea aceea, ascultându‑l pe președintele american, fiindcă am fost cuceriți fără nici un foc de armă, spre deosebire de Polonia, Belgia, Franța, care pierduseră mii de oameni. Auzindu‑l vorbind despre soarta națiunilor plasate de sub autoritatea Berlinului, m‑am întrebat ce știa despre situația evreilor.

Stăm agățați de aparatele noastre de radio – scria Mihail în „Jurnalul“ său – și trăim într‑o lume atât de depărtată de noi, și pe care o considerăm a noastră. Pe urmă ieșim pe stradă și ne trezim într‑un oraș cu trupe germane – prizonierul lor.

Deodată, la mijlocul primăverii, guvernul a dat un decret care interzicea evreilor să dețină un aparat de radio. Toate aparatele trebuiau depuse la prefectura de poliţie în douăzeci și patru de ore, sub amenințarea cu închisoarea. I‑am spus dom­nului Hurtig că nu înțelegeam sensul acestei măsuri.

— Ei bine, fetițo, nu ești prea perspicace.

— A, pentru că, după părerea dumneavoastră, este mai mult decât o simplă măsură umilitoare?

— Nu are nici o legătură. Și, de altfel, e o măsură luată de marele stat‑major, care are alte griji decât să‑i umilească sau nu pe evrei, crede‑mă.

— Nu pricep.

— Eugenia, nu știi că majoritatea evreilor sunt procomuniști? Nu te‑a frapat niciodată chestia asta?

— Nu. Doar că Ana Pauker este evreică.

— Ana Pauker este evreică, da. Dar nu e singura evreică din România care consideră că salvarea va veni de la Moscova. Du‑te și închide ușa biroului și vino să te așezi o clipă. Așa, bine. Și acum, ascultă‑mă: Hitler tocmai a încheiat socotelile cu Iugoslavia – în trei zile. Ai văzut fotografiile din Belgrad? Un câmp de ruine. În câteva săptămâni, va porni marea ofensivă împotriva lui Stalin…

— E un zvon care circulă de multe luni.

— Nu mai e un zvon, e o informație. O am de la contactele mele de la cel mai înalt nivel. Ambasadorul Killinger l‑a informat în secret pe Antonescu și e prevăzută o întâlnire peste câteva zile între Hitler și general. A doua informație: trupele românești vor fi lua parte la ofensivă.

— O, Doamne!

— Da, o, Doamne, cum spui. Știm cu toții că fiecare război vine cu morții săi, din păcate. Regele a încercat să ne ferească de asta, dar regele este în exil și astăzi, că ne place sau nu, suntem aliații Germaniei.

— E înfiorător.

— Sunt de acord, Eugenia, dar, dacă vrei, ține pentru tine acest gen de remarci odată ce ieși din biroul meu. Nu am chef să vin în vizită la închisoare și am nevoie de tine aici.

— Da.

— Uite, ia și bea asta, nu prea pari în apele tale.

— Aș dori și o țigară…

— Acum, dacă tot ești aici, să vorbim și de treburile noastre. Ești din Iași, nu‑i așa?

— Da.

— Nu‑ți spun nici o noutate afirmând că Iașiul se află de acum la granița cu Uniunea Sovietică, după ocuparea Basarabiei noastre de către ruși. Prin urmare, de la Iași vor porni trupele noastre. M‑am gândit să te trimit acolo, ca să relatezi primele zile ale războiului. Cunoști orașul, ești tânără, lucrezi bine…

— Să mă trimiteți la Iași…

— Să‑i urmărești pe soldații noștri, să ne relatezi pregătirile, da. Sunt sigur că te vei descurca de minune.

— Sunt cam multe răsturnări de situație în câteva minute. Vă mărturisesc că acum, imediat…

— Gândește‑te și dă‑mi repede răspunsul tău.

M‑am ridicat și mă pregăteam deja să ies din birou, zăpăcită, când mi‑am amintit întrebarea care îmi stătea pe limbă de la începutul conversației noastre.

— Dar care e legătura cu aparatele de radio ale evreilor?

— N‑ai înțeles încă? Marele stat‑major consideră că evreii vor reprezenta un pericol permanent în spatele frontului, din cauza legăturilor lor cu Moscova.

— Vreți să spuneți că evreii sunt priviți din start ca niște trădători?

— Un fel de coloana a cincea, da. Și iată de ce se începe prin confiscarea aparatelor de radio, care sunt astăzi singurul mijloc de a ști ce se întâmplă la Moscova, Berlin sau Chișinău. 

 

Fragment din romanul „Eugenia” de Lionel Duroy, traducere din franceză de Simona Modreanu, Colecţia „Raftul Denisei” (colecţie coordonată de Denisa Comănescu), Editura Humanitas Fiction, Bucureşti, 2019

 

Despre autor

Lionel Duroy

Lionel Duroy

Scriitor și jurnalist, s-a născut în 1949 la Bizerte, în Tunisia. A făcut diverse meserii înainte de a fi cunoscut ca reporter pentru „Libération” și „L'Evénement du jeudi”. După apariția primului său roman, „Priez pour nous” (1990) și ecranizarea cu succes a acestuia, s-a consacrat exclusiv scrisului. De-a lungul timpului, a colaborat la scrierea a numeroase biografii ale unor personalități artistice franceze, semnând alături de acestea (Nicolas Vanier, Sylvie Vartan, Mireille Darc etc). Printre cele mai cunoscute romane ale sale se numără „Comme des héros” (1996), „Des hommes éblouissants” (1997), „Trois couples en quête d’orages” (2000) – de asemenea adaptat pentru marele ecran –, „Le Cahier de Turin” (2003), „Écrire” (2005), „Le Chagrin” (2010), pentru care i-a fost acordat Prix Marcel Pagnol în același an, „L’Hiver des hommes” (2012), pentru care a primit Prix Renaudot des lycéens în 2012 și Prix Joseph Kessel în 2013. Publicat în 2018, „Eugenia” (Humanitas Fiction, 2019) este cel de-al șaptesprezecelea său roman, pentru care în 2019 i-a fost acordat Prix Anaïs-Nin. Tot în 2019 Lionel Duroy publicăromanul „Nous étions nés pour être heureux”.

Scrie un comentariu