Plicul lui Pașadia

Evadarea în timpul propriu

Sînt romane prismatice, ca să zic așa, adică romane care spun multe despre cineva care nu vorbește sau vorbește mult mai puțin decît îi e anvergura de fapt. Cartea de debut a Cristinei Vremeș, „Trilogia sexului rătăcitor” (Humanitas, 2019), face parte din volumele de acest fel. Cum bine a observat Angelo Mitchievici (în cronica din cel mai recent număr al „României literare”, „Femei între ele”), protagonistele sînt trei, dar cea mai importantă este a patra – putem să ne gîndim aici la Eco, cel care a zis că cele mai bune titluri sînt acelea care nu ne spun cine este personajul principal, ca de exemplu „Cei trei mușchetari”, care ne povestește faptele celui de-al patrulea.

Oricum, „Trilogia…” este un roman dens, stufos datorită șirului de evenimente și decorului care se schimbă des, pentru că vorbitorii alternează la rîndul lor. Nu-mi amintesc de o carte care să mă trimită cu gîndul la Faulkner într-o asemenea măsură ca aceea a Cristinei Vremeș, și asta din cauza unei logici a alternanței care nu poate fi urmărită, detectată cu acuratețe. Narațiunea curge și dintr-odată auzim vocea uneia dintre cele patru, o voce feminină, personalizată, care are stilul ei.

Femeile care vorbesc sînt formidabile într-un sens nu tocmai simpatic, aproape dostoievskian. Scriitoarea maghiară Magda Szabó are asemenea Medee sau Antigone fără zei, cum le-am numit odată. „Te smiorcăiai mai așijderea dacă te luai cu mațe-fripte ăla al tău, uită-te la mine, sînt mă-ta și te cunosc. Că poate dacă nu fugeai cu el, l-ar fi lăsat Domnul pe pămînt și nu ți l-ar fi aruncat într-un șanț ca un cîine, bate-mă să mă bată. Ți-am găsit eu om adevărat, cu stare, cu viitor, să te țină, că așa moale și ne-ngrijită cum ești tu, nu te văd bine, așa că să-mi pupi tălpile că ți-am găsit așa soartă, că neam de neamul nostru n-a avut scară la pridvor, păcătoasă ce ești.” (p. 59) O partidă extraordinară, într-adevăr, cu un bărbat, Vasile Milea, care o scuipă, o bate, o nenorocește pe bunica Mariana.

Sigur, și monstruozitatea își are logica ei. Dacă nu cunoști iubirea, dacă nu te lasă nici mama, nici soarta s-o cunoști, atunci nu ai destin individual, nu poți să te îndepărtezi foarte mult de familie. Chiar dacă fugi, ca bunica Mariana cu Lucian, viața te tîrăște înapoi și mama te face cu ou și cu oțet; chiar dacă fugi la malul mării, ca Ada la sfîrșitul cărții, tot te întorci la familia ta groaznică.

Interesant că nu se întîmplă tragedii, sau mă rog, se întîmplă tragedii biologice. Nu vreau să par cinic, dar bolile descrise nu sînt totuși o sinucidere sau o făurire a unei vieți personale adevărate, la începutul căreia te scuipă lumea pentru ca, într-un sfîrșit, să accepte că ai dreptul la fericirea ta și că ți-ai cîștigat acest drept construind-o din sîngele tău. Sînt boli devoratoare și de bună seamă că au și o rădăcină psihologică, dar cînd se vindecă, toate se întorc la mamele-bunicele lor ca și cînd nu s-ar fi întîmplat nimic. „Boala era o metaforă, o ceață spumoasă între mine și restul lumii, o formă gravată, metamorfozată a sinuzitei de mai înainte. Era timpul să intru într-un cocon alb, să îmi curăț corpul de rău și să îl sanitarizez, să îl fortific. Nimic din toată povestea nu mă uimea. Dimpotrivă, făcea parte dintr-o rînduială ancestrală de metafore ale corpului, transmise prin corpul matern, din generație în generație.” (p. 259.) La sfîrșitul cărții, Ada se duce departe – e o excepție unică și îi urez tot succesul din lume. Personalitățile feminine care au născut-o sînt puternice literar și devastatoare, dacă vorbim despre viață, deși nici în viață nu pot să le neg tăria, o forță care te urmărește peste granițe și oceane, și de care nu poți scăpa ușor.

Este forța funcției, cel puțin așa mi se pare mie. Un copil trebuie să asculte de mama lui, și dacă e fată, trebuie să se comporte ca mama ei, care s-a comportat și ea ca mama ei, care s-a comportat… Trebuie să se comporte ca atare și să aibă un destin ca și celelalte. Nu poate face nazuri. Dictează forța funcției sociale și mai ales forța cerințelor acesteia. Din generație în generație, femeile transmit instinctual că fericirea nu există, dar cununia trebuie făcută oricum, și mai bine un bogat agresiv decît un frumușel sărac.

Nimeni nu își înșală soțul, nimeni nu caută fericirea în altă parte, și deci nici nu o găsește. Sînt femei puternice care însă nu pot transcende ceea ce le determină social. Poate de aceea Ada merge la malul mării și are o aventură după alta, cu niște necunoscuți, deși ni se spune că a mers virgină și s-a întors tot așa. Poate de aceea Ada, care face parte totuși dintr-o generație mai mobilă, pleacă în lume. Nu poți ieși din destin dacă nu ieși chiar și geografic din spațiul în care ai trăit pînă atunci. „Mai ating o dată spatele untos al bunicii Mariana. Mai văd o dată pîntecul ușor deformat de cezariană al mamei Liliana. Mai aud o dată vorba biciuită a mamei Lisveta. Și mă arunc în timpul meu.” (p. 268) Acest „timp al ei” se poate atinge numai printr-o salto mortale care e saltul vieții, de fapt. Altfel, ar exista numai „timpul nostru”, care e de fapt al lor.

Pînă la Ada, sexul rătăcitor este, așadar, mai mult sexul care este rătăcit dinadins de matriarhatul în care a căzut. Un matriarhat bizar în care protagonistele nu dictează, deși sînt singure sau mult mai puternice decît soțul lor mototol. Trăiesc mai mult decît soții lor sau se despart de ei, dar ele gătesc, ele spală vasele, ele fac curățenie și se ceartă cu fetele lor dacă nu fac la fel. Este un matriarhat mulat pe patriarhat.

„Trilogia…” este un roman destul de închis în soarta protagonistelor. Apar bărbați agresivi sau mototoli, colege și colegi, băieți care îi fac curte Adei, asistente și medici, dar nu este un singur personaj memorabil în afara familiei. Cristina Vremeș observă foarte bine că, într-o familie închisă, nimeni din afara acesteia nu este cu adevărat important. Ceea ce e foarte elocvent, deoarece înseamnă că nici una dintre femei nu a lăsat vreodată să „intre” în ea vreun impuls străin, care ar fi făcut-o mai reflexivă la adevărurile bine determinate și moștenite de-a lungul timpului și în mod dinastic. De aceea, Ada trăiește o adevărată odisee de la mănăstire la mare și de la Marcu la ceilalți. Casa familială, oriunde ar fi ea, le trage înapoi din toate puterile. Într-o piesă a regizoarei Réka Kincses, mama protagonistei apare de sub pat în apartamentul unde se consumă relațiile fiicei sale – o metaforă cît se poate de expresivă și în cazul „Trilogiei…”.

 

Despre autor

Péter Demény

Péter Demény

Péter Demény (n. Cluj, 1972): scriitor, publicist, traducător, profesor la Facultatea de Litere a UBB Cluj. A tradus „Cartea de la Metopolis” a lui Ștefan Bănulescu și „Povestirea Țiganiadei” de Traian Ștef. De asemenea, a mai tradus și două romane de Daniel Bănulescu: „Te pup în fund, conducător iubit!” și „Diavolul vînează inima ta”. E redactorul revistei literare „Látó”. Volume: „Ikarosz imája” („Rugăciunea lui Icar”) – versuri, 1994; „Bolyongás” („Rătăcire”) – versuri, 1997; „A menyét lábnyoma” („Pe urmele nevăstuicii”) – studii, eseuri, recenzii, 2003; „Meghívó minden keddre” („Invitaţie pe fiecare marţi”) – publicistică literară, 2004; „Visszaforgatás” („Reluare”) – roman, 2006; „A fél flakon” („Flaconul golit pe jumătate”) – versuri, 2007; „Ágóbágó naplója” („Jurnalul fetiţei mele”) – versuri pentru copii, 2009, „Ghidul ipocriților” - eseuri (Polirom, 2013), „Kolindárium” (2015), „Lélekkabát” („Paltonul sufletului”- idem), „Apamozsár” („Măcinatul tatălui” - eseu, 2016), „Portrévázlatok” (schițe și portrete - idem), „Sünödi és a trallalla” („Ariciul lunatic” - povestioare, idem). Eseuri, articole şi versuri în româneşte în „Observator cultural”, „22”, „Bucureştiul cultural”, „Ziarul de duminică”, „Liternet”, „Apostrof”, „Teatrul azi”, „Corso”.

Scrie un comentariu