Blitz-proze

Excursii citadine

Excursii citadine 

Soclul a fost așezat în spatele poștei. Nu fuseseră toți de acord cu locul ales, dar, un timp, soclul a zăcut acolo, bătut de soare și bîntuit de praf.

După dispute înverșunate, cîțiva au reușit să-și impună punctul lor de vedere, astfel că soclul a fost ridicat din spatele poștei și așezat în spatele Casei de cultură. Dar nici acest loc nu a fost aprobat de toată lumea. Disputele au continuat cu aceeași înverșunare, fiecare avînd motive temeinice, se învinuiau reciproc de lipsă de competență, afirmau zgomotos că, dacă se întîmplă ceva, să se știe că nu toți au fost de acord cu locul respectiv, nu toți și-au asumat răspunderea.

În felul acesta, soclul a călătorit prin întreg orașul, fiind mereu plasat în spatele vreunei clădiri importante și arătînd din ce în ce mai jalnic.

Ajunsese, în mod cu totul ciudat, dacă ne gîndim că nu semăna cu un copac, punctul de atracție al vrăbiilor care se înghesuiau pe el și-l murdăreau cu multă nepăsare. E drept că, după atîtea călătorii făcute cu camionul, după zdruncinăturile suferite și după felul în care era aruncat dintr-un loc într-altul, soclul nu mai semăna cu un soclu, ci aducea mai mult cu un bloc de piatră pe care se puteau distinge niște inscripții, imposibil însă de descifrat.

Iată că, în cele din urmă, i s-a găsit un loc cu care toți au fost de acord. În spatele unor arbuști din parcul copiilor.

Ei, acum se putea aduce și bustul.

Și astfel, nenea Iancu, cu mustața sa afumată, cu ochelarii săi impertinenți și pălăria hoață, a început să privească printre frunze, cu resemnare, dar și cu o inexplicabilă neliniște, la copiii care alunecau pe tobogane, băteau mingea, scormoneau în groapa cu nisip ori se hîrjoneau în leagănele ruginite ce semănau cu niște bărci eșuate.

 

Locuri de agrement

Pe malul rîului, copiii se joacă zgomotos. Bucuroși de avalanșa razelor de soare, scormonesc prin prundișul lustruit de apă, fac concurs de aruncare a pietrelor, iar unii, mai îndrăzneți, intră în apă pînă la genunchi, chiar dacă nu e încă bună de scaldă. Cei mai mici se stropesc. Își înmoaie doar mîinile, aplecîndu-se după apă în poziții incomode. Se udă pe picioare și scot chiote de bucurie, la fiecare atingere a valurilor străvezii.

E cald, afurisit de cald, dar vine ea și iarna, în curînd, că timpul acesta se scurge al naibii de repede, asta se știe din moși strămoși. Iar strămoșii noștri au fost niște înțelepți!

Copiii fug mereu, în viteză, pînă la părinții lor tolăniți pe pături, apoi, la fel de repede, se reîntorc. Unii părinți moțăie înmuiați de soare, alții răsfoiesc diverse ziare puternic ilustrate, cu texte scurte, cuvinte puține, să nu te doară capul din cauza cititului! Se mai zăresc părinți care sorb bere ori croșetează (femeile, bineînțeles) vreun pulovăraș pentru iarna următoare, că cine știe, poate atunci nu se va mai găsi lînă.

Copiii aduc apă în pumni și stropesc burțile ori spinările înfierbîntate. Părinții mormăie, nu tocmai încîntați, dar ar fi de prost gust să-i certe, mai bine se lasă molipsiți de bucuria lor debordantă, de rîsetele lor sincere, nepoluate. Le fac semne să continue jocul și-i urmăresc cu mîndrie, fiecare convins că al său e cel mai frumos, cel mai sprinten, cel mai deștept. Dar toți sînt „cei mai frumoși, cei mai sprinteni, cei mai deștepți”.

Da, e adevărat, sînt foarte deștepți copiii ăștia de azi, vorba unei mame durdulii și pudice, care n-a îndrăznit decît să se descalțe.

Numai televizorul e de vină, și telefoanele mobile, ălea pe care le freci cu degetul, și tabletele, că eu nu am să-i cumpăr puiuțului meu, cel mic și cu păr de aur, uite-l acolo, așa ceva decît după ce termină studiile, continuă ea să-i explice unei vecine de pătură, care-și curăță meticulos unghiile, că pun tot felul de întrebări de neînchipuit, complet negîndite, dragă.

Da, dragă, perfect adevărat, să mori, te-ar putea înnebuni de-a dreptul! o aprobă colega de pătură, fără a-și ridica ochii de pe unghii.

Așa-i, te-ar putea înnebuni, bine zici. Pun întrebări ca de exemplu: unde pleacă ziua?” sau „de ce fuge murdăria de săpun?” sau „de ce bate vîntul?” sau „de ce n-au miros toate florile?”, că-ți vine, dragă, zice mai departe mama durdulie și pudică, să-ți înfunzi urechile cu vată, altfel te prostești auzind atîtea bazaconii, povești cu dinozauri înghițiți de șerpi lungi de patruzeci de metri, cu păsări care au dinți, cu nave extraterestre, cu războaie între galaxii, între stele, undeva prin alte universuri, aiureli cu monștri și alte chestii asemănătoare…

Mama durdulie oftează semnificativ și continuă, fiind acompaniată în același registru de către vecina de pătură.

Uite, fetița aceea cu rochiță roșie și păr castaniu natural și ochi albaștri, de aici nu se văd, dar sunt de-un albastru infinit, ca într-o melodie, este a mea. Fetița aceea care tocmai îi aruncă lopata unui băiețel, vezi să nu-i spargi capul, iubire! Și ea, altfel deșteaptă foc, brici, piper, ardei iute, crede-mă, deci și ea pune întrebări de te crucești! Cum de-i trec prin cap? Uneori nici nu știm ce naiba să-i răspundem. Nici eu, nici soțul, care chiar se și enervează cînd devine prea insistentă, că-i obosit după atîtea ore de muncă.

Fetița mea, zice cealaltă, fără a se opri din curățatul unghiilor, aseară am trimis-o să-și spele labele picioarelor și, cînd am întrebat-o dacă și le-a spălat, era deja sub plapumă, mi-a zis că și-a spălat doar unul, iar pe celălalt i-a fost lene să-l mai spele, îl lasă pe mîine… E un semn prost, zic, poate ar trebui să consultăm un medic, ce zici?

Dialogul celor două vecine de pături aflate pe malul Someșului, pe plaja frumos amenajată lîngă locul de joacă al copiilor, continuă în aceeași tonalitate.

Și, cum vorbesc tare amîndouă, ar trebui ca cineva să le răspundă, cu blîndețe și calm, că un copil te va întreba unde pleacă ziua și dacă n-a văzut în viața lui un televizor ori un telefon mobil pe care-l freci cu degetul arătător.

Dar soarele este prea cald, oasele sînt moleșite și nu are rost să faci un efort pentru a le explica noțiuni elementare pe care tot nu le-ar înțelege, dragă…!

Recomandare Literomania

Despre autor

Radu Țuculescu

Radu Țuculescu

Radu Țuculescu (nascut la 1 ianuarie 1949, la Târgu Mureș, crescut la Reghin) este romancier, dramaturg, traducător din limba germană; absolvent al Conservatorului „Gheorghe Dima” din Cluj-Napoca – secția vioară. Dintre romanele sale amintim: „Ora păianjenului” (Albatros, 1984), „Degetele lui Marsias” (Dacia, 1985), „Umbra penei de gâscă” (Dacia, 1991), „Povestirile mameibătrâne” (Cartea Românească, 2006), „Stalin, cu sapa-nainte” (Cartea Românească, 2009), „Femeile insomniacului” (Cartea Românească, 2012), „Mierla neagră” (Ed. Cartea Românească, 2015), iar dintre volumele de teatru „Ce dracu’ se întâmplă cu trenul ăsta?” (Eikon, 2004) și „Bravul nostru Micsa!” (Eikon, 2010). A primit premii nationale și internationale pentru proză, teatru, traduceri și filme de televiziune. A tradus volume de poezie și proză din literatura austriacă și din literatura elvețiană contemporană de expresie germană. Romanele sale au fost traduse în Franța, Austria, Italia, Cehia, Ungaria și Serbia, iar teatrul său în Cehia, Ungaria, Franta și Israel.

Scrie un comentariu