Cartea săptămânii

Fantasme, melancolii și trubaduri

În peisajul filosofiei actuale, Giorgio Agamben este un personaj aparte, un lup bătrân și singuratic. Din vechea gardă, cea care miza încă pe studii teoretice solide, bine argumentate, și nu pe caracterul practic/pragmatic al filosofiei, Giorgio Agamben, în cărțile sale, este un amestec inedit între vechi și nou, între laic și religios. Nu întâmplătoare, cred eu, este și apariția sa, în 1964, la numai 22 de ani, în filmul lui Passolini „Evanghelia după Matei”, în rolul apostolului Filip.

În 1977, Agamben, care avea pe atunci 35 de ani, surprinde cu un volum complex, multifațetat, cu abordări îndrăznețe: „Stanze. La parola e il fantasma nella cultura occidentale”, apărut și la noi în 2015, la Editura Humanitas, cu titlul „Stanţe. Cuvânt şi fantasmă în cultura occidentală” (traducere din italiană de Anamaria Gebăilă). Îndrăznesc să propun acest volum la „Cartea săptămânii”, cu mențiunea că, pentru a nu plictisi, voi puncta doar câteva dintre elementele-cheie ale studiului semnat de Agamben.

În siajul unor autori ca Frances Yates sau D.P. Walker, Giorgio Agamben are curajul să reconsidere o întreagă tradiţie culturală – în speță, pe cea a trubadurilor, a stilnoviştilor – printr-o abordare minuţioasă a contextului (istoric, spiritual, religios, social etc.) în care aceasta s-a format şi s-a manifestat – un exerciţiu, s-o recunoaștem, destul de riscant. Textul de pornire al „Stanțelor” agambeniene este „Roman de la Rose/Romanul trandafirului” de Guillaume de Lorris şi Jean de Meung, unde, într-o digresiune de câteva sute de versuri, apare şi povestea lui Pygmalion, sculptorul care se îndrăgosteşte de propria sa creaţie – o statuie. Iubirea lui Pygmalion pentru femeia din piatră, o iubire „bolnăvicioasă“ şi „perversă“, este comparată, în „Roman de la Rose”, cu cea a lui Narcis, care, după cum bine se ştie, s-a îndrăgostit de propriul său chip oglindit în apă. Ambele personaje sunt, de fapt, îndrăgostite de o ymage, de o imagine, de o fantasmă.

Ce este însă această imagine, fantasmă, care nu de puține ori pune stăpânire, aproape până la posedarea totală, pe ființa umană? Așa cum susține și Agamben, în răspunsul la această întrebare rezidă marea descoperire a liricii stilnoviste, dar şi a textelor danteşti. Pe scurt, în cuvintele autorului, „obiectele sensibile îşi imprimă forma în simţuri, iar această impresie sensibilă, imagine sau fantasmă (cum preferă s-o numească filosofii medievali adepţi ai lui Aristotel) este primită apoi de fantezie, calitatea imaginativă, care o păstrează şi în absenţa obiectului care a generat-o”. Fantasma, în acest caz, este pur și simplu o imagine întrupată, imagine esenţială în procesul îndrăgostirii. În cultura Evului Mediu, fantasma era nici mai mult, nici mai puţin decît „origine şi obiect al iubirii”. Iată, aşadar, marea descoperire a poeziei medievale, descoperire pe care Agamben o pune în centrul studiului său din 1977: caracterul ireal, fantasmatic al iubirii.

În volumul său din 1984, „Eros și magie în Renaștere. 1484”, istoricul român al religiilor I.P. Culianu preia acest motiv al fantasmelor, însă recuzita este mutată din Evul Mediu în Renaştere. Totuşi, Culianu aduce unele completări necesare, lărgind orizontul de înţelegere a mecanismului fantasmatic care a stat la baza lumii medievale şi renascentiste, pe cînd Agamben, în cartea sa, spre final, mută discuţia pe terenul semiologiei (nici I.P. Culianu nu va ezita, în volumele sale ulterioare, să mute discuţia pe terenul ştiinţelor cognitive).

În volumul din 1977, Agamben își îndreaptă atenția și înspre o temă actuală și în prezent: depresia sau melancolia. Renașterea, prin Ficino, a reabilitat această stare psihică, demonizată până la filosoful renascentist, care se considera el însuși un melancolic. Provocator, Agamben plusează și susține că, în fapt, „demonul amiezii”, cum era numită melancolia, își datorează reabilitarea Evului Mediu, când tristeţea asociată melancoliei avea un rol dublu, cu efecte opuse: fie aducea mântuirea, fiind, în acest caz, considerată virtute, fie, prin prea multă disperare, aducea moartea. Asociată cu trândăvia, melancolia nu însemna doar fuga de ceva, în speţă de iubirea lui Dumnezeu prin care omul cunoştea mântuirea, ci şi o fugă spre ceva, stabilită fiind astfel „o comunicare cu obiectul său prin negare şi carenţă”: „Sensul acestui recessus a bono divino, al fugii omului din faţa abundenţei propriilor posibilităţi spirituale, conţine totuşi o ambiguitate fundamentală, a cărei identificare reprezintă unul dintre cele mai surprinzătoare rezultate ale cunoaşterii psihologice medievale. Într-adevăr, retragerea trândavului din faţa menirii sale divine nu înseamnă că el izbuteşte să uite de menire sau că încetează s-o dorească în fapt. Dacă, în termeni teologici, ceea ce-i lipseşte nu e mântuirea, ci calea care duce spre aceasta, în termeni psihologici, retragerea trândavului nu exprimă o eclipsare a dorinţei, ci, mai degrabă, faptul că obiectul său a devenit de neatins: el se confruntă cu o pervertire a dorinţei care aspiră la obiect, dar nu şi la calea care duce spre acesta, o pervertire care caută şi blochează totodată drumul dorinţei sale”.

Fantasma mântuirii nu și-a pierdut nici acum, în zilele noastre, puterea – o putere în același timp creatoare și distructivă. Avem aici un joc subtil, foarte bine surprins în studiul său de Agamaben, între prezență și absență, între dorință și împlinire, între creație și (auto)distrugere.

Revenind la trubadurii medievali, „stanța”, în accepțiunea poeților rătăcitori ai secolului al XIII-lea, avea înțelesul de „odaie încăpătoare şi receptacul“, ea era cea care adăpostea „bucuria iubirii”, „unicul obiect al poeziei”. Această „bucurie a iubirii”, însă, nu era una a concretizării carnale, ci una plasată la granița dintre prezență și absență, unde imaginea/fantasma iubitei era mai importantă decât prezența fizică a acesteia.

Iată cum Giorgio Agamben a contribuit din plin, prin analiza acestui joc dintre prezență și absență, la impunerea unui acut sentiment de incertitudine în gândirea secolului XX, incertitudine devenită atât de acută acum, în secolul XXI, prin realitatea virtuală a internetului, realitate perpetuată printr-un șir parcă nesfârșit de noi și tot mai noi gadgeturi – accesorii privite când cu încântare, când cu teamă de către teoreticienii postumanului.

Giorgio Agamben, „Stanţe. Cuvîntul şi fantasma în cultura occidentală”, traducere din italiană de Anamaria Gebăilă, Editura Humanitas, Bucureşti, 2015, 256 p.

 

Despre autor

Raul Popescu

Raul Popescu

Absolvent al Facultății de Litere din Brașov. Și-a continuat studiile în cadrul Universității Transilvania din Brașov cu un masterat de Scriere Creatoare și cu un doctorat despre viața și opera lui Ioan Petru Culianu. Colaborează la „Observator cultural”, „Steaua”, „Astra (Supliment. Literatură, artă și idei)”.
În 2017, a publicat „Ioan Petru Culianu. Ipostazele unui eretic” (Editura Eikon, București), volum nominalizat la Premiile Observator cultural 2018, la secțiunea „Debut”. Textele sale pot fi găsite și pe blogul personal erasmen (https://erasmen-erasmen.blogspot.ro).

Scrie un comentariu