Cartea săptămânii

Fantomele lui Dumas

În 1849, apărea o carte stranie, „Les mille et un fantômes”, constituită din şapte cicluri, semnată de Alexandre Dumas, care avea, pe atunci, 47 de ani. După ce, în tinereţe, şi-a încercat norocul ca dramaturg, Dumas père publică în 1844 „Les trois Mousquetaires” („Cei trei muschetari”), iar în 1845, printre altele, „Le comte de Monte Cristo” („Contele de Monte Cristo”), romane care i-au adus notorietatea mult visată, deşi, cum se cunoaşte deja prea bine, ele au fost scrise cu ajutorul unor „scriitori-fantomă” („negri”). Prin urmare, în 1849, Alexandre Dumas era un autor consacrat, dar plin de datorii. „Les mille et un fantômes” este o carte oarecum atipică în bibliografia lui Dumas. Este vorba despre o amplă colecţie de povestiri fantastice, scrise probabil la tinereţe (mai exact spus, culese, după cum îi stătea bine unui scriitor romantic, din folclor şi apoi adaptate), gen la care scriitorul nu se va mai întoarce. S-ar putea spune că, în felul său, Dumas a fost, prin aceste povestiri fantastice, un premergător, asta dacă ţinem cont de faptul că de-abia în 1883, şi apoi în 1888, genul fantastic va cunoaşte apogeul în literatura franceză de secol XIX, prin cele două volume de povestiri, „Contes cruels” şi „Nouveaux contes cruels”, ale lui Auguste Villiers de l’Isle-Adam.

În română, povestiri din „Les mille et un fantômes” au fost publicate într-un volum („1001 fantome”) apărut în 1981, la Editura Dacia, în traducerea lui St. Rădulescu, şi, mai aproape de noi, în 2016 şi în 2017, în cele trei volume apărute la Editura Paralela 45, în traducerea lui Octavian Soviany („Cele o mie una fantome” „Căsătoriile lui moş Olifus” şi „Femeia cu colier de velur”).

Povestirile din ciclul „O mie una fantome” stau, după cum ne anunţă chiar Dumas în prefaţa cărţii – o scrisoare adresată unui prieten –, sub semnul unei lumi dispărute, cea a monarhiei (Dumas era un monarhist convins). Este vorba, prin urmare, de o carte nu tocmai veselă, ci nostalgică, ba chiar sumbră pe alocuri: „Ah, prietene, timpurile sunt triste, iar povestirile mele, te previn, nu vor fi câtuşi de puţin vesele. Îngăduie-mi doar ca, obosit de toate cele ce se petrec zi de zi în lumea reală, să merg să-mi caut subiectele într-o lume a fanteziei”. Nostalgic, Dumas regretă vremurile în care saloanele nobililor ofereau ocazia unor conversaţii rafinate – locuri în care conversaţia era o adevărată artă, iar eticheta (maniere, îmbrăcăminte etc.) era una impecabilă. Nu miră, aşadar, faptul că Dumas plasează la începutul ciclului său de povestiri fantastice următoarele rânduri:

„…dragă prieten, putem spune la rândul nostru: Am cunoscut nişte bătrâni care erau ceea ce noi, vai, nu mai suntem, adică nişte buni oameni de societate. Noi i-am văzut, dar fiii noştri n-or să-i mai vadă. Iată de ce, cu toate că nu preţuim mare lucru, preţuim totuşi mai mult decât fiii noştri. E adevărat că în fiecare zi mai facem un pas spre libertate, egalitate şi fraternitate, trei vorbe mari, pe care Revoluţia din ’93, ştii, aceea de mai demult, le-a azvârlit în mijlocul societăţii moderne aşa cum ar fi făcut cu un tigru, un leu şi un urs îmbrăcaţi în blană de oaie; vorbe, din nefericire goale, pe care le citeai prin fumul împuşcăturilor din iulie pe monumentele publice lovite de gloanţe. Eu, ca toţi ceilalţi, umblu, mă mişc. Ferească Dumnezeu să propovăduiesc imobilitatea! Imobilitatea înseamnă moarte. Dar eu umblu ca unul din acei oameni despre care vorbeşte Dante, ale căror picioare merg înainte, e adevărat, dar al căror cap e întors înapoi spre călcâie… Societatea asta, care ducea un trai elegant, un trai curtenesc, un trai care merita să fie trăit, iartă-mă pentru acest barbarism, dar nefiind de la Academie, îmi pot permite să-l risc, societatea asta oare a murit sau a fost omorâtă de noi?”.

Pe când era copil, îşi aminteşte autorul, a vizitat-o pe doamna de Montesson, care era văduva ducelui d’Orléans, nepotul regelui Ludovic Filip, şi care avea o rentă de o sută de mii de scunzi doar pentru că „păstrase în salonul ei tradiţia lumii bune din timpul lui Ludovic al XIV-lea şi Ludovic al XV-lea”. Cam aceasta era lumea pe care o regreta cu atâta patimă Dumas.

Povestirile din ciclul „Cele o mie una fantome” au în centru o societate asemănătoare, în care se spun poveşti, se conversează civilizat chiar în mijlocul unui eveniment sumbru – o crimă. Naratorul, un alter ego al lui Dumas, care îi poartă, de altfel, şi numele, este invitat, în septembrie 1831, de un vechi prieten, şef de birou la domeniul privat al regelui, să deschidă sezonul de vânătoare la Fontenay-aux-Roses. Sejurul este întrerupt, însă, de o crimă înfiorătoare. Unul dintre muncitorii la cariera de piatră de lângă Fontenay-aux-Roses îşi decapitase soţia şi apoi s-a autodenunţat, ocazie cu care toate somităţile orăşelului de provincie s-au adunat în casa primarului. De la crimă, discuţia alunecă spre alte cazuri înfiorătoare, cu capete care, după despărţirea de trup, încă mai sunt vii, sau înspre poveşti cu fantome şi vampiri. Personajele reunite în casa primarului sunt ele însele stranii, dintr-o altă epocă. Domnul Ledru, primarul, locuieşte în casa lui Paul Scarron, dramaturg, poet şi prozator, primul soţ al doamnei de Maintenon, soţia lui Ludovic al XIV-lea. Este un colecţionar de relicve, dar nu de sfinţi, ci de regi. Din câte cunosc, în 1804, doctorul Ledru a falsificat un foarte elaborat document prin care Ordinul masonic al Cavalerilor Crucii este legat, printr-o impresionantă succesiune de nume, de Templierii medievali. Jacques Philippe Ledru (1754-1832) a fost, într-adevăr, primar al orăşelului Fontenay-aux-Roses între 1812 şi 1826 (în 1831, aşadar, doctorul Ledru nu mai era primar, aşa cum apare la Dumas). Este fiul lui Comus (Nicolas-Philippe Ledru), fizician al regelui Ludovic al XVI-lea, considerat un şarlatan şi un iluzionist. De asemenea, primarul Ledru este şi tatăl lui Alexandre Auguste Ledru-Rollin, unul dintre susţinătorii revoluţiei de la 1848, al cărui nume, Ledru-Rollin, îl poartă în prezent o staţie pariziană de metrou.

Domnul Aliette, zis Etteila prin anagramare, alt personaj straniu din carte, i-a cunoscut pe Cagliostro (prezent şi el, în romanele lui Dumas, ca Joseph Balsamo, romane scrise în colaborare cu Auguste Maquet, celebrul „negru” care l-a ajutat pe Alexandre Dumas şi în scrierea romanului „Cei trei muschetari”) şi pe contele de Saint-Germain. Crede că are 275 de ani şi că a trecut prin patru existenţe sau vieţi, graţie unui elixir secret. Abatele Moulle, următorul nostru personaj, „este cel care îi cunună pe fiii şi fiicele pairilor Franţei”. Prieten cu Jaques Cazzote, autorul romanului fantastic „Diavolul îndrăgostit” şi adversar al Revoluţiei Franceze, credea, asemenea lui Cazzote, în existenţa spiritelor superioare şi inferioare, bune şi rele. Un alt personaj, cavalerul Lenoir, real la rândul său, a trăit între 1761 şi 1839 şi este întemeiatorul muzeului Micilor Augustini, dar şi primul maestru al artistului Honoré Daumier. Din această adunare face parte şi o misterioasă doamnă palidă, a cărei poveste, vom vedea, are legătură cu România.

Toate aceste personaje sunt reunite, cum spuneam, în casa domnului Ledru, şi sunt dornice de istorisiri care mai de care mai sinistre, amintind de grupul format din Percy Shelley, Mary Shelley, Lord Byron şi John Polidori, grup în care Mary a spus pentru prima dată povestea lui Frankenstein. Prima poveste îi aparţine domnului Ledru, şi în ea este vorba despre doi tineri care îşi trăiesc povestea de iubire în mijlocul teorii stârnite de Revoluţia Franceză. El, chiar doctorul Ledru, se îndrăgosteşte de o tânără misterioasă, Solange, care va fi, în cele din urmă, decapitată. Din întâmplare, doctorul Ledru intră în posesia capului nefericitei Solange, care, despărțit de trup, încă mai trăiește, deși trecuseră câteva ore de la execuție, și îi rostește de câteva ori numele. Ledru, om de știință, este un soi de Victor Frankenstein, care, în tinerețe, pe urmele tatălui său, experimentase pe cadavre puterea electricității. Teoria sa, că moartea prin spânzurare este mult mai rapidă decât cea prin decapitare, dincolo de nota horror, dă socoteală de preocupările neortodoxe ale medicilor și oamenilor de știință de la începutul de secol XIX.

Cea de a doua povestire, „Motanul, ușierul și scheletul” este probabil și cea mai amuzantă, în felul ei, din volum. Nu voi spune despre ce este vorba, lăsând cititorului curios surpriza descoperirii ei, și voi trece mai departe, la ultima povestire din volumul „Cele o mie una fantome”, povestire spusă de singura femeie din grupul adunat în casa primarului din Fontenay-aux-Roses. Acțiunea are loc în Moldova, unde tânăra, o aristocrată poloneză, se refugiase din calea rușilor la Mănăstirea Sihăstria (în original Sahastru). Costachi și Grigorașcu, doi frați vitregi, din stirpea Brâncovenilor, se îndrăgostesc de tânără și luptă pentru favorurile ei. Unul dintre frați se va transforma, după moarte, în strigoi și îi va marca pentru totdeauna, prin acțiunile sale, destinul tinerei poloneze.

Alexandre Dumas e, probabil, unul dintre cei mai cunoscuți şi îndrăgiți autori. A fost un autor de succes şi în vremea lui, aşa cum este şi în prezent. Cărţile purtând semnătura sa au fost traduse în peste 100 de limbi. Ultimul său roman, neterminat, „Le Chevalier de Sainte-Hermine”, descoperit de către Claude Schopp, un expert în Dumas, care, de altfel, a şi terminat romanul, pe baza notiţelor lui Dumas, s-a vândut, în 2005, când a apărut, în 60.000 de exemplare. Eu, unul, cred că printre cele mai bune proze semnate de Dumas se numără și povestirile din ciclul „O mie una fantome”, și mai cred că, în fapt, fantomele lui Dumas nu sunt neapărat cele din povestirile spuse de cei reuniți în casa primarului din Fontenay-aux-Roses, ci chiar povestitorii, pe care i-am și prezentat mai sus, oameni din alte timpuri, cu alte obiceiuri, a căror dispariție a regretat-o atât de mult Alexandre Dumas.

 

Alexandre Dumas, „Cele o mie una fantome”, traducere de Octavian Soviany, Editura Paralela 45, 2016, 192 p.

Despre autor

Raul Popescu

Raul Popescu

Absolvent al Facultății de Litere din Brașov. Și-a continuat studiile în cadrul Universității Transilvania din Brașov cu un masterat de Scriere Creatoare și cu un doctorat despre viața și opera lui Ioan Petru Culianu. Colaborează la „Observator cultural”, „Steaua”, „Astra (Supliment. Literatură, artă și idei)”.
În 2017, a publicat volumul „Ioan Petru Culianu. Ipostazele unui eretic” (Editura Eikon, București, 2017). Textele sale pot fi găsite și pe blogul personal erasmen (https://erasmen-erasmen.blogspot.ro).

Scrie un comentariu