Cronici Literatura la feminin

Faptul divers între absurd și tragic

Sub titlul ușor excesiv „Matriarhat” se află opt proze scurte care se impun în peisajul literar contemporan prin forța și eleganța lor narativă, prin directețea limbajului, prin libertatea auctorială care transpare în spatele personajelor. Sunt istorii care au în centru figuri feminine, însă nu doar feminine, și care pornesc de la fapte diverse de viață. Nefericiri, traume, bucurii și false succese, destine eșuate, iubiri nepotrivite, decizii proaste, meschinăria umană, încercări de reconstrucție a traseelor existențiale, căsnicie, moarte, copilării furate și crime – toate acestea se țes în narațiuni memorabile, capabile să emoționeze, să surprindă, să creeze așteptare, să delecteze prin rafinament. Spațiile și personajele se suprapun sau se diferențiază dureros, marginalii și privilegiații  societății își schimbă rolurile și împărtășesc drame comune. Cum afirmă Carmen Mușat în textul de prezentare a cărții, constituie „o infernală comedie umană”.

Povestirea „Bourrée d Avignonez” sfârșește cu uciderea unei tinere cercetătoare universitare, de la Facultatea de Matematică, de către un criminal în serie care bântuia Bucureștiul înainte de 1989 – un posibil Râmaru.  Dar acest fapt este doar un pretext. Identitatea femeii se constituie din gesturile unei existențe gri, la limita ratării tinereții și a vieții de familie, de o singurătate dureroasă, chiar dacă trăiește în apartamentul nou alături de soțul aproape inert și de soacra malițioasă și dominatoare. Ascultă muzică veche, așa cum indică titlul prozei – un dans medieval din secolul al XVI-lea. Iluzia artei vechi îi dezvăluie posibilitatea libertății, dar libertatea va fi, în final, moartea: „O tulbura. Melodia era simplă. Pornea de la un solo de coarde. Citise pe coperta discului că instrumentul se numea vilhuela, un fel de strămoș al chitarei (…) Pe urmă, melodia creștea. (…) Flaute, trompete și tobe umpleau camera, repetând tema într-o spirală urcătoare, într-un ritm din ce în ce mai grăbit, iar sunetele se ridicau, lăsând în urmă durerea, și o trăgeau după ele cu o forță nestăvilită, purtând-o dincolo de ferestre, peste copaci și peste apa lacului, departe, cu păsările, cu norii, dincolo de cerul pe care inima ei îl contempla nelămurită și care o făcea fericită și unde mintea ei asediată de formule și de teoreme se simțea în sfârșit liberă”. Dansul, în doi de cele mai multe ori, este contrapunctic, cu un ritm caracterizat de sincope. Exact ca mersul prin viață și prin oraș al tinerei femei, care obișnuiește să se oprească la câteva locuințe pentru a oferi mâncare pisicilor și câinilor. Seara, târziu, până spre miezul nopții, când se întoarce de la facultate – unde începuse să aibă probleme din cauza imposibilității de a se plia pe linia de partid –, trece pe la restaurantele de unde ia resturi, apoi prin curțile unde știe că sunt adunate animalele neîngrijite. Exact ca în dans, tema ucigașului în serie se reia prin vocile celorlalți, care o avertizează, în crescendo. Inutil, însă, inevitabilul se produce.

Proza „Căni desperecheate” surprinde o scenă hilar-dramatică din viața a trei oameni: un bărbat bătrân, bolnav, și cele două foste soții care vin să îl vadă pentru ultima oară și stau afară, pe terasa din curtea casei. Complet diferite una de cealaltă, fac un contrast puternic în primul rând prin limbaj. Profesoară, în rolul de personaj-narator, prima este decentă, discretă, observatoare aproape neutră, care intuiește iminența morții: „Sunt calmă. Neobișnuit de calmă. Totuși, aș merge la toaletă, dar mi-e frică să intru în casă. Prin ușa întredeschisă iese un miros greu. Și moartea se ferește de încăperile neaerisite și întunecoase. Stă cu noi pe terasă, se strânge în haloul ei și se ține departe, deasupra cănilor desperecheate”. Vulgară, lipsită de scrupule, planturoasă, a doua este din cu totul altă lume: „Eram tânără, fă. Aveam țâțele ca piatra. Mari. Le mozolea pe unde le prindea. Le frământa și le mozolea. Și io i le îndesam în gură. Limbi peste tot. Tu, dezinfectată ca la spital, stăteai cu plodu’ n casă și el mă înghesuia pe mine prin toate cotloanele. Ditamai colonelu’. Și i-o luam la frecat. Ca osu’ i-o făceam. (…) Nu mai știa nici cum îl cheamă și nici unde stă când terminam cu el. Ca mortu’ îl lăsam. Ții minte, mă? D-aia i s-a rupt când ai plecat. Demnă. Extraordinar. I s-a rupt pula de întristare”. Ruinat fizic, imobilizat, colonelul fumează și pare absent, are o singură propoziție pe care o repetă către prima soție: „Mărită-te cu mine”. Ceața morții coboară însă, amestecându-se cu fumul ultimei țigări, în timp ce femeia cealaltă, triviala, iese trântind poarta.

Acest volum al Cristinei Andrei spune poveștile altora, cu o rară acuitate a observației psihologice și sociale, cu uimitoare franchețe a limbajului, într-o carte ca o lecție tristă și memorabilă despre viața de familie și despre cea din societatea în care trăim, despre nepotriviri și despre evoluțiile interioare la care nu suntem, de foarte multe ori, atenți, pe care le înțelegem adesea prea târziu.

Cristina Andrei, „Matriarhat”, Editura Nemira, Bucureşti, 2018 

 

Despre autor

Dorica Boltașu Nicolae

Dorica Boltașu Nicolae

Dorica Boltașu Nicolae a absolvit Facultatea de Litere a Universității București, un master în Teoria literaturii și un doctorat în Filologie.
Este autoarea unei cărți de teorie și critică literară, „Limite și libertate. Radicalism și reconstrucție în hemeneutica secolului XX”, Editura Niculescu, 2014, nominalizată la Premiile revistei „Observator cultural”. De asemenea, a publicat articole și eseuri în „Observator cultural”, „Cultura”, „Cuvântul”, „Euresis”, „Dilema veche”. În 2019, a contribuit la antologia „Prof de română. O altfel de antologie de texte” (CDPL, coord. un cristian).

Scrie un comentariu