Blitz-proze

Fără fum, fără ţigări

Bingo în piață

Mă sună prietenul Viorel. O face des. Nu neapărat pentru că ar avea ceva anume să-mi mărturisească ori să-mi pună vreo întrebare existențială. Pur și simplu vrea să audă că mai respir și să-mi ofere aceeași certitudine și din partea lui. Uneori insinuează, cît poate el de discret, să ies din camera mea și să ne întîlnim la o vorbă într-unul din birturile de pe Canalul Morii din Piața Mihai Viteazul. Lui Viorel îi răspund de fiecare dată. Știu că, de cele mai multe ori, sună din plictiseală.

– Salut!

– Salut! îmi răspunde surprinzător de repede. De obicei, nu se grăbește, mormăie rar cuvintele în receptor, ca și cum marea plictiseală l-ar îneca încetișor și sigur. De data asta, însă, continuă precipitat:

–  Unde-i Bingo în Piața Mihai Viteazul?

–  Ce Bingo?  întreb uimit.

–  Jocul acela!

–  Habar n-am! Nu există așa ceva acolo, doar zilnic trec prin piață!

– Tocmai de aia te-am întrebat, continuă Viorel, imperturbabil, ar trebui să știi, ești scriitor…

Îl simt cum zîmbește. Precis, în spatele ochelarilor fumurii, i se zbenguiesc lumințe prin ochi.

– Ce legătură are asta cu Bingo-ul tău? întreb, vag iritat.

– Un scriitor știe tot, vine răspunsul, pe-un ton echivoc.

– Termină cu tîmpeniile! Ce naiba ai, te-a apucat patima jocului?  întreb, într-un stil aproximativ coleric.

– Nu, răspunde Viorel, calm.  M-a sunat unul de-acolo cum că a găsit portofelul pe care-l pierdusem de vreo două-trei zile.

– Ahaa! L-ai pierdut la Bingo?

– Nu, mi-a căzut din buzunarul de la pantaloni. Cred…

– În buzunarul de la spate îți ții portofelul ?

– Da.

– Bravo, măi! Nici că se putea un loc mai sigur, îmi ironizez prietenul și continui imediat, ne vedem în față la McDonald’s.

– Asta doream, de fapt. Dialogăm aiurea.

În nici zece minute sîntem amîndoi în piață, opriți în dreptul localului cu prăjeli și burgeri şi sosuri pline de E-uri ce produc dependență, mai dihai decît un drog.

Părinți obezi își duc copiii aici, pentru ca și ei, drăgălașii, să ajungă repede la aceleași dimensiuni.

Ne holbăm în jurul nostru. Farmacie, carmangerie, mobilă, chinezisme, babe cu frunze, legături de usturoi și punguțe cu fasole. Aici nu-i nici un Bingo, mormăi cu vădită satsifacție, dar Viorel nu-mi acordă atenție, își tot mijește ochii în spatele lentilelor fumurii. Întrebăm ființa aflată-n chioșcul cu ziare. Zic ființă din simplul motiv că, după înfățișare, era imposibil să ne dăm seama cărui sex îi aparține.  Habar nu are de existența vreunui Bingo în piață. Cît pe ce să salt pe loc și să fac, ca la grădiniță, sîc, sîc, sîc! Îmi las capul pe spate și, uluit, descopăr scris cu litere mari și verzi BINGO, exact deasupra chioșcului! Fir-aș! Acolo era! Nu văzusem niciodată firma aia! Normal, nu am de ce să-mi înalț privirile spre cer, în timp ce hălăduiesc prin piață.

Intrăm în clădire. O săgeată ne trimite la etaj. Brusc, se face liniște. Urcăm cu pași moi. În fața ușii, trei persoane scunde stau încremenite. Par ieșite din altă dimensiune. Viorel trage de ușă. Unul dintre extratereștri îi șoptește, hîrîit, nu se deschide decît cînd se aprinde becul verde! Așteptăm. Nici Viorel nu a pășit vreodată într-o sală de Bingo. De dincolo de ușă, o voce apatică, atinsă de indiferență, rostește monocord cîte un număr. În fine, putem intra.

O sală mare cu măsuțe și scaune roase de timpuri. Un semiîntuneric nefiresc. La măsuțe, cîteva persoane, mai ales femei. Toți fumează în draci și au mutre ce par atinse de patima alcoolului. Lîngă scrumiere, doar paharul cu absint lipsește. Dar, poate, așa arată fețele celor pasionați de jocurile de noroc. Am încercat să-mi amintesc chipul lui Dostoievski, fără succes. Prin încăpere bîntuia un aer jilav. Șerpi cenușii, impregnați de nicotină, îl acompaniau.

Viorel s-a deplasat pînă-n fundul sălii, la barul luminat aproximativ. A schimbat replici cu barmanul, a primit portofelul și s-a întors, zîmbind.

– L-a găsit în cutia sa poștală, nu lipsesc decît cei zece lei, un fleac. Actele sînt toate.

– Portofel la spatele pantalonilor, mare tîmpenie.

Fără să ne propunem, ne-am îndreptat amîndoi spre barul La Mela. Pe Canalul Morii, în fața intrării principale a pieței, există cîteva baruri mici și prietenoase în care poposesc persoane de cele mai diverse categorii sociale. Am intrat, tocmai cînd Mela împingea un individ vizibil atins de băutură spre ieșire, șuierîndu-i în urechi, să ieși imediat fără comentarii, aici nu-i sală de dormit, nici cocină, acesta-i un bar în care vin și ingineri! Ba și profesori, și ziariști, chiar și scriitori, ai înțeles? Nu-i pentru bețivani nespălați!!

Ne-am așezat la masă. După ce l-a scos afară pe nespălat, Mela ne-a aruncat cel mai amabil zîmbet din lume. Rămăsesem doar noi doi și silueta ei subțire.

Pe Canalul Morii, vorba poetului Ipa, nu mai trec vapoare. 

 

Fără fum, fără ţigări

Barmanița are un zîmbet tivit cu o dîră subțire de dezamăgire. Puzderia de luminițe jucăușe care-i sălta, altădată, prin ochi, a dispărut ca și cum nici nu a existat vreodată. Cu bărbia înfiptă în palmă și cotul sprijinit de tăblia sîngerie a barului, arată ca o căprioară rănită de un vînător stîngaci. Parcă și părul ei blond a pierdut din strălucire.

Trei clienți de sex masculin se află împrăștiați pe la măsuțele joase și colorate. Aerul din încăpere e curat, fumatul fiind acum categoric interzis prin lege. Un aparat de-o culoare rozosină, fixat pe peretele din spatele barului, pufăie din cînd în cînd, împrăștiind o aromă persistentă.

– A ce naiba miroase chestia aia? Îmi stă pe limbă, mi-e cunoscut, spune-mi că mă doare deja capul de atîta gîndire.

– A lăcrămioare, a ce să miroasă! rostește barmanița pe un ton lipsit de echivoc. Este clar că urăște florile. Cel puțin lăcrămioarele.

– Asta e!! Lăcrămioare, știam eu, îmi stătea pe limbă. Hahaha! Merge al naibii de bine cu rachiul alb.

Un rictus scurt se zări pe chipul de căprioară al barmaniței, precum un fulger căzut din senin. Își înghițise înjurătura.

– În loc să sug o țigară, sug o lăcrămioară! Nu-mi mai pute gura.

– Cui îi pasă? intervine alt client, de la masa vecină.

– Chiar așa, confirmă al doilea.

– Ar fi bine dacă pui vreo două mese afară, loc este…, își dă cu părerea al treilea.

Atît i-a trebuit barmaniței să audă. Fu ca și cum cineva apăsase un buton declanșator.

– Măsuțe, zici?! Crezi că-s proastă? Crezi că nu m-am gîndit la asta?! Ba m-am gîndit. De patru ori am făcut cerere. Erau să-mi înțepenească degetele de atîta scris. Vreo două chiar mi-au și înțepenit, arătătorul și inelarul. Primăria a fost pozitivă, adică a fost de acord, pricepi?

– Atunci e în ordine.

– Ordinea dracului! Ăia de la urbanism au refuzat. Au zis nu! Fără explicații.

– Nesimțiți. Măcar să zică de ce!

– Adică pe trotuarul acela larg pot să își întindă unii, direct pe jos, tot felul de vechituri, de obiecte mizerabile, pe urbanist nici în cot nu-l doare de asta, dar pe mine, să pun două-trei măsuțe elegante cu scăunele și un ghiveci mare cu flori alături, nu mă lasă!

– Niște idioți! Mai dă-mi un rachiu, că m-am supărat tare.

– În țara asta, toată ziulica trebe să scrii cereri peste cereri, iar la urmă, tot nu se rezolvă nimic. Mai dă-mi o bere. Dacă nu trag fum de țigară în piept, ci doar parfum de lăcrămioare, beau mai mult, na!

– Am citit în ziar despre unul care locuia într-un orășel tare poluat datorită unor fabrici de negru de fum. Toate clădirile erau negre. Și plămînii locuitorilor. Bărbatul s-a hotărît să plece, definitiv, la munte, la aer curat, apă cristalină, brazi, oxigen. S-a mutat la munte și într-o lună a murit! Hăhă, i-a lipsit fumul!

În bar intră Pichi, val-vîrtej. Are o față radioasă și o burtă țuguiată. Se mișcă de parcă ar fi o marionetă manevrată de invizibile mîini.

– Salut, iubire! Iarăși te văd cam tristă. Nu are sens, vin clienții înapoi, ascultă ce zice Pichi. Care sînt obișnuiți cu băutura n-au putere să renunțe. Ba vor bea chiar mai mult, așa că… bărbia sus!

Barmanița îi zîmbește strîmb, apoi îi toarnă un rachiu alb.

– Azi nu sînt dispusă să aud glume aiurea, zice barmanița.

– Eu sînt un tip foarte serios, o contrazice Pichi hohotind, doar mă cunoști. Afară s-a încălzit bine-bine. Imediat e vara pe la noi, ieșim la iarbă verde. Eu prefer malul Someșului. Mă dezbrac și rămîn numai în chiloți. Am niște chiloți prima! Mă simt ca un mușchetar, numai calul alb cu picățele îmi lipsește…

– Pichi, termină cu vorbăria, ți-am zis că n-am chef.

– Dacă nu mai e fum, măcar să vorbim! Să-ți zic ce idee mi-a venit, taman acum cînd te-am revăzut. Apropo de vorbitul la telefon. Păi, mie, dragă, mi-ar plăcea un telefon pe care să nu-l freci cu degetul, ci să acționeze numai cînd îl lingi. Să-l manevrezi cu vîrful limbii, ce zici?

Clienții se pun pe rîs, chiar și barmanița pufnește scurt, dar tot fără chef.

– Nici o salivă nu e identică, așa că telefonul nu va funcționa decît la limba ta, degeaba ți-l fură. Ce zici?

– Zic să termini cu tîmpeniile, Pichi!

– Și ca fundal să-mi pun poza ta. O parte din tine, adică, ce zici?

– Că te plesnesc imediat!

– Mă iubești?

– Te iubesc, dar… ieși afară!!

Pichi a dat pe gît paharul și a ieșit în același ritm în care intrase.

În bar se lăsă liniștea. Nu se auzea decît pufăitul aparatului care scuipa parfum de lăcrămioare.

Recomandare Literomania

Despre autor

Radu Țuculescu

Radu Țuculescu

Radu Țuculescu (nascut la 1 ianuarie 1949, la Târgu Mureș, crescut la Reghin) este romancier, dramaturg, traducător din limba germană; absolvent al Conservatorului „Gheorghe Dima” din Cluj-Napoca – secția vioară. Dintre romanele sale amintim: „Ora păianjenului” (Albatros, 1984), „Degetele lui Marsias” (Dacia, 1985), „Umbra penei de gâscă” (Dacia, 1991), „Povestirile mameibătrâne” (Cartea Românească, 2006), „Stalin, cu sapa-nainte” (Cartea Românească, 2009), „Femeile insomniacului” (Cartea Românească, 2012), „Mierla neagră” (Ed. Cartea Românească, 2015), iar dintre volumele de teatru „Ce dracu’ se întâmplă cu trenul ăsta?” (Eikon, 2004) și „Bravul nostru Micsa!” (Eikon, 2010). A primit premii nationale și internationale pentru proză, teatru, traduceri și filme de televiziune. A tradus volume de poezie și proză din literatura austriacă și din literatura elvețiană contemporană de expresie germană. Romanele sale au fost traduse în Franța, Austria, Italia, Cehia, Ungaria și Serbia, iar teatrul său în Cehia, Ungaria, Franta și Israel.

Scrie un comentariu