Literatura la feminin Cronici

Farmecul discret al poveştilor Katarinei Marinčič

Cunoaştem foarte puţin despre literatura ţărilor din Europa Centrală şi de Est. Desigur, ştim câte ceva despre literatura contemporană maghiară, dar cât ştim despre cea cehă, poloneză, croată, slovacă, slovenă, bulgară etc.? Ţinând cont că am împărţit o istorie recentă asemănătoare, ar fi interesant să le descoperim măcar din acest motiv.

Scriitoarea slovenă Katarina Marinčič este fiica scriitorului, dramaturgului şi regizorului Andrej Hieng (1925-2000), clasic deja al literaturii slovene. Katarina Marinčič (n. 1968) a debutat în literatură cu romanul „Tereza” ( 1989) şi a continuat cu romanele „Grădina cu flori” ( 1992)  și „Armonia ascunsă” (2001), tradus în Germania în 2008. Pentru acest ultim roman a primit, în 2002, Premiul Kresnik – pentru cel mai bun roman sloven al anului 2001 –, iar pentru volumul de povestiri „Trei” (2005) a primit Premiul Fabula, în 2007.

Volumul „Trois” (2014) al Katarinei Marinčič cuprinde trei povestiri: „Vel Matuna, etruscul”, „Redouté, pictorul” şi „Zlatko, băiatul din Litija”. Traducerea din limba slovenă în franţuzeşte îi aparţine lui Florence Gacoin-Marks, iar volumul a apărut la Editura Asociaţiei Scriitorilor Sloveni, colecţia „Litterae Slovenicae”, cu o „Postfaţă” de Tina Kozin.

Proza scurtă a Katarinei Marinčič este de fapt o călătorie în trecut, în alte ţări decât Slovenia, iar în primele două povestiri, în alte timpuri decât prezentul. Cele trei povestiri sunt dovada unei sensibilităţi extreme faţă de natură şi faţă de frumuseţea ascunsă a lumii. Scriitoarea, care predă literatura engleză şi franceză modernă la Universitatea din Ljubljana, este o mare stilistă, a cărei scriitură este o adevărată bijuterie. Departe de psihologia din proza secolului al XX-lea, proza scurtă a Katarinei Marinčič se apleacă asupra gesturilor mărunte ale personajelor sale, personaje care vorbesc puţin, dar ale căror fapte şi mişcări sunt surprinse ca de un coregraf atent şi iubitor. Descrierile ei te duc, astfel, cu gândul la rafinamentul stampelor de altădată.

Ca în poveştile orientale ale lui Marguerite Yourcenar, cadrul din „Vel Matuna, etruscul” e reprezentat de vremea de dinaintea creştinismului, când poporul etrusc, atât de misterios pentru noi încă şi azi, trăia în deplină armonie cu natura generoasă a Italiei contemporane. Personajul principal este un bărbat tânăr şi frumos, bogat şi cald sufleteşte, care cade pradă unei maladii teribile. Zace luni în şir, scuturat de febră mare, cu pielea acoperită de pustule. După ce îşi revine, el rememorează semnele prevestitoare ale acestei boli, care ar fi putut să îi fie fatală, şi din care, consideră apropiaţii lui, s-a ridicat graţie faptului că e iubit de zei. Semne premonitorii şi vise pline de sensuri ascunse se împletesc în viaţa lui Vel Matuna, într-o existenţă care e survolată de la tinereţe la maturitate, de la amintiri din copilărie până la vârsta când două femei îi dăruiesc copii: una este Setra, soţia aleasă de familie, cealaltă este Ranti, o femeie săracă, dar pe care o iubeşte.

Atmosfera din „Vel Matuna, etruscul” este una de basm în decor mediteranean, exotică, binecuvântată de o natură în care vegetaţia este luxuriantă: gustul şi parfumul plantelor sînt copleşitoare, prezenţa impunătoare a naturii fiind tot atât de importantă ca și aceea a fiinţelor umane, dacă nu mai mult. Vel Matuna îi va spune Grecului, de altfel, că, după moartea sa, nu vrea să fie depus într-un mormânt, ci lăsat pe pământ, într-o pădure, pentru ca Natura să se ocupe de el. Avem, deci, o revizitare a mitului Vârstei de Aur, în care oamenii cunosc prea puţin orgoliul şi se bucură de viaţă aducând Pământului din care au apărut ofrandele meritate.

Povestirea „Redouté, pictorul” ne poartă în secolul al XVIII-lea, pornind din Belgia, apoi ajungând în Marea Britanie şi, în cele din urmă, în Franţa. Pierre-Joseph Redouté este un pictor talentat care, cu vremea, va picta doar flori. Se împrieteneşte cu botanistul L’Héritier de Brutelle şi împreună explorează tărâmul florilor, unul creând opere de artă, iar celălalt publicând cărţi şi albume. Evenimentele istorice care se petrec în jurul lor au o semnificaţie măruntă, inclusiv Revoluţia Franceză de la 1789, pentru că aceşti împătimiţi de frumuseţe naturală nu îşi întorc privirea de la obiectul fascinaţiei şi al misiunii lor, în fond, pe pământ. Nici măcar capetele încoronate – regina Maria-Antoaneta, de exemplu – nu prilejuiesc autoarei ocazia de a contura portrete memorabile, pentru că singura temă a povestirii este Arta însăşi. Pierre-Joseph Redouté pare, deci, un personaj proustian care crede şi trăieşte doar pentru Frumuseţe şi Creaţie, crezând profund în rolul salvator al Artei.

Elogiul adus florilor ne duce cu gândul şi la perioada numită La Belle Epoque, mare glorificatoare a acestora: la Londra, o orhidee adusă din Australia de lady Tancarville este botezată de L’Héritier de Brutelle  „Phaius Tancarvilliae”.

Familiile celor doi contează mai puţin decât misiunea lor de ordin estetic. Ei înşişi nu sunt decât nişte modeşti servitori în templul Artei: L’Héritier va fi asasinat de nişte hoți, pe stradă, într-o seară, iar Redouté, pe patul de moarte, este numit de naratoare „un om simplu”.

A treia povestire, „Zlatko, băiatul din Litija”, este diferită de primele două. Scrisă la persoana a treia, ea are o eroină care ne duce cu gândul la autoarea însăşi. Slovenă, amatoare de literatură, fără nume, ea se găseşte blocată pentru câteva ore pe aeroportul din Chicago, din cauza vremii nefavorabile, aşteptându-şi avionul pentru Ljubljana. Un american în vârstă, Fred Gerald Jenkins, aflat în aceeaşi situaţie, intră în vorbă cu ea şi, prin poveştile lui, cititorul face cunoştinţă cu Zlatko, sloven care venise în anii ’50 în America, să se opereze la ochi şi care rămâne acolo, trăind o vreme cu Jenny, muncind pe plantaţiile din Arkansas, de unde era originară femeia. Viaţa lui Zlatko este de-a dreptul romanescă, pentru că pleacă de la fabrica din Slovenia, unde muncise iniţial, nepreocupându-se de părinţi şi de surorile sale, şi ajunge să fie sedus de gruparea Ku Klux Klan, apoi  ajunge la sinucidere, prin spânzurare, după ce fusese umilit de tovarăşii săi xenofobi şi gelos pe faptul că Jenny flirtează cu bărbaţi de culoare.

Reîntoarsă în Slovenia, eroina se duce în orăşelul de origine al lui Zlatko, Litija, şi, în cimitir, caută mormintele familiei slovenului plecat demult şi mort în America. Găseşte, alături de cele ale părinţilor, mormintele surorilor, despre care află că s-au sinucis toate, prin spânzurare, una după alta, fără vreun motiv aparent. Viaţa misterioasă a lui Zlatko este revelatoare pentru cât de puţin îl cunoaştem pe Celălalt, pentru ideea de destin şi pentru imposibilitatea de a percepe corect esenţa semenului nostru.

Rămâne atunci să spunem poveşti, să fim atenţi la vise, pentru că individualitatea fiecăruia e o enigmă: „Imaginaţia umană se dezlănţuie şi domneşte. În vise, lucrurile nu devin mai clare, dimpotrivă, în vise se nasc aventurile cele mai ciudate, în special în stările de semi-trezie. Visăm poveşti pline de dialoguri pasionate şi contradictorii. Visăm poveşti pe care trebuie să le luăm mereu de la capăt pentru că sunt atât de fantastice, atât de neverosimile, încât totul se prăbuşeşte dacă ratăm cel mai mic detaliu. Nimic nu e imposibil:  poţi să trezeşti morţii, să refaci o virginitate, să coşi un pântec deschis, să lipeşti un craniu spart, să schimbi tot ce s-a întâmplat. Dar nu poţi să simplifici, doar logica nu îşi găseşte aici locul”.

Recomandare Literomania

Despre autor

Serenela Ghițeanu

Serenela Ghițeanu

Serenela Ghiţeanu a absolvit Facultatea de Limbi şi Literaturi Străine a Universităţii din Bucureşti în 1994. Master de Studii culturale franceze tot la Universitatea din Bucureşti, în 1996. Doctorat în Literatura franceză modernă la Université Bretagne-Sud din Franţa, în 2009. Lucrează la Universitatea Petrol-Gaze din Ploieşti din 1996, unde este conferenţiar universitar din 2014. Predă cursurile de Literatură franceză a secolului XX, Cultură şi civilizaţie franceză, Literatură franceză contemporană, Literatura exilului românesc. Volume în limba franceză: „Marguerite Duras ou le goût du vertige”, Ed. Casa Cărţii de Ştiinţă, Cluj-Napoca, 2016; „Nancy Huston et Nina Bouraoui. Question d’identité”, Presa Universitară Clujeană, 2013; „Sylvie Germain. La Grâce et la Chute”, Editura Institutului European, Iaşi, 2010. Volume în limba românã: „Ora de citit”, Editura Alfa, Iaşi, 2011, „A doua oră de citit”, Ed. Casa Cărţii de Ştiinţă, Cluj-Napoca, 2015. Este co-autoare a volumului „Scriitorul, cenzura şi Securitatea. Bujor Nedelcovici şi invitaţii săi”, Ed. All, Bucureşti, 2009.
Serenela Ghiţeanu a publicat cronici de carte, între 2003 şi 2011, în Timpul, Revista 22, Jurnalul literar, Luceafărul, Contrafort, Convorbiri literare, suplimentul Aldine – România liberă, Observator cultural.
A făcut publicistică în ziarul Cotidianul, între decembrie 2016-mai 2017.

Scrie un comentariu