Cartea săptămânii

„Femei albastre” – romanul neterminat al lui Gheorghe Crăciun

Romanul „Femei albastre”, la care lucra Gheorghe Crăciun în ultimii săi ani, 2005-2006, după publicarea romanului „Pupa russa” (elaborat în perioada 2000-2004), este cu totul diferit de cărţile anterioare ale lui Crăciun, un roman în mod voit frivol, atît prin tematică – femei, aventuri amoroase –, cît şi prin tratamentul stilistic: în contrast cu scriitura sofisticată, preocupată de limbaj din „Frumoasa fără corp sau chiar din „Pupa russa, fraza din „Femei albastre este simplă, scurtă, nepretenţioasă, colocvială, adesea împinsă către limbajul argotic.

Femei albastre s-a scris cumva din mers – mărturiseşte scriitorul –, uneori împotriva voinţei sale, o carte frivolă şi cu potenţial mai comercial, în centrul căreia se află un personaj-narator masculin, un avocat trecut de patruzeci de ani şi divorţat, care consemnează aventurile sale amoroase (subtitlul cărţii este, de altfel, „femei din gama sensiblu, femei albastre, dinţi tociţi”). Naratorul e un amestec (insolit) de Don Juan şi Don Quijote, în acelaşi timp fascinat (la modul ideal) de feminitate, dar şi – în ciuda pasiunii speciale pentru Nicole Kidman, actriţa de cinema, şi pentru Ada Comenschi, colega de birou de avocatură – frivol, infidel, trecînd de la o femeie la alta:

„Sînt posesorul unei întregi colecţii de femei. Mă întîlnesc cu ele zilnic, le sînt şef. Fiecare în felul ei e un caz. Fiecare în felul ei caută ceva, încearcă să descopere cu exactitate ce ar trebui să caute cu şi mai multă consecvenţă. Toate sînt un fel de preotese ale viitorului lor cel plin de iluzii. (…) Ele au sîni şi coapse, buze rujate şi părul vopsit. Ele merg şi se simt forfecate de genele metalice ale masculilor, ţintuite pe ziduri, lipite pe vitrine, îndesate în scaune de privirile lor adezive. Toate sînt bune. Toate ştiu asta şi n-au ce face. Trăiesc într-o lume de bărbaţi şi o feminizează din instinct. N-au altă cale. N-au altă plăcere”.

Rămas neterminat – avînd, în fişierele de computer ale scriitorului, mai multe schiţe ale evoluţiilor narative şi ale finalului cărţii (două pagini figurează şi în ediţia tipărită) –, romanul „Femei albastre” poate fi văzut, fără îndoială, ca un adevărat şantier de lucru al prozatorului, dar şi ca o posibilă direcţie în care se îndrepta scrisul unui optzecist cu state vechi, în anii 2000 – sub presiunea deja vizibilă a pieţei, a publicului, a comercialului.

Cum mărturiseşte Crăciun în legătură cu „Femei albastre, dar nu numai – nu narativul îl interesează pe romancier, ci substanţa mai degrabă descriptivă, imaginile (de inspiraţie fotografică şi, mai ales aici, cinematografică) succesive – imaginile feminine sau altfel spus „colecţia de femei” a naratorului din romanul de faţă.

Părţile cele mai interesante sînt chiar capitolele care se învîrt în jurul femeilor, observaţiile fine de detaliu, descripţiile – vestimentare, de atmosferă, acumulările de substantive şi adjective care creează pasaje dense, materiale, ca pasta groasă de culoare în pictură: „Dar acum eu mă gândesc la Ada Comenschi şi la hainele ei albastre. La ciorapii ei de culoarea fumului de ţigară, dimineaţa, într-o verandă întunecată în care soarele abia răsărit se albăstreşte de frig. O văd îmbrăcată în paltonul ei cel scurt, pînă deasupra genunchilor, de un albastru intens şi lăptos. Ştiu că îl poartă rar, dar mie-mi place. Aici, la Bucureşti, iernile sînt destul de blînde, fularul ei de lînă pufoasă e inutil. Un şarpe cald încolăcit în jurul gîtului, un vălătuc violet ce face să sticlească aerul, capul ei de păpuşă creolă, ochii ei de cafea, părul ei de castană coaptă, obrazul ei machiat. E intangibilă. (…) Platitudinea misterului ei. De fapt doar o iluzie, iluzia mea. Platitudinea senzuală a oricărui mister feminin”.

Imaginea e vizuală, fotografică şi cinematografică, la drept vorbind una sinestezică, în care senzualitatea convoacă toate simţurile. Secvenţele care o au în centru pe Nicole Kidman, scurtele analize de filme în care apare ea, „omologiile” pe care naratorul le construieşte între Nicole Kidman şi Ada Comenschi – mediate în special de recurenţa culorii albastru (de unde şi sintagma din titlu, „femei albastre”) – sînt splendide, cizelate în materie lingvistică densă, cum se întîmpla şi la Radu Petrescu (unul dintre scriitorii preferaţi ai lui Crăciun, căruia i-a consacrat pagini memorabile).

„Femei albastre” nu e un roman finisat, iar personajele suferă şi ele din pricina unei construcţii defectuoase (naratorul, de pildă, e avocat, absolvent de Drept, dar, pe la jumătatea cărţii, se apucă de scris romane poliţiste, iar apoi pozează, la propriu, în calitate de scriitor şi acordă interviuri, expunînd tot felul de consideraţii literare). Printre personajele masculine se numără – în afara naratorului – Teacher, profesor la Facultatea de Drept şi coleg la biroul de avocatură, pe care naratorul îl admiră pentru competenţa, eleganţa şi aerul de seducător (un bărbat în jur de cincizeci de ani) – de care Ada Comenschi e îndrăgostită şi cu care ea întreţine în secret o relaţie; spre final, ajuns expert în drept al UE, personajul dispare în mod misterios, la Bruxelles (delapidînd, pare-se, nişte fonduri); Alain, colegul de cabinet de avocatură, şef al afacerii din care naratorul deţine, la rîndul său, un procent. Alain e tipul bărbatului pragmatic şi frust, cu un limbaj la limita argoului, care ajunge şi el, pe la jumătatea cărţii, să se îndrăgostească de Ada.

O importanţă aparte are, în carte, fundalul istoric şi social – ultimii ani ai comunismului şi primii ani postdecembrişti –, care surprinde tranziţia haotică a primilor ani ’90. În mod simptomatic, deriva biografică a protagonistului este oglindită în deriva anilor de tranziţie postdecembrişti (trecerea într-un „alt timp” istoric, într-un alt tip de prezent), aşa cum destinul Leontinei Guran din „Pupa russa” era, şi el, o oglindă a vieţii deformate din/de comunism. Închei rîndurile de mai sus citîndu-l chiar pe Gheorghe Crăciun, care spunea despre protagonistul din „Femei albastre”, într-un interviu din 2005, apărut în revista „Vatra”: „Am încercat să construiesc acest tip de personaj, parţial oblomovian, parţial camusian, parţial ieşit de sub mantaua lui Holban, tocmai pentru că nu mă lasă deloc indiferent publicul căruia mă adresez. Într-un anume fel, acest bărbat anonim e o identitate dislocată, devenită astfel după evenimentele din decembrie ’89. (…) e un cinic de nevoie şi un hedonist fără ideologie”.

Gheorghe Crăciun, „Femei albastre”, prefaţă de Carmen Muşat, Editura Polirom, Colecţia „Fiction Ltd”, Iaşi, 2013, 264 p. 

Despre autor

Adina Dinițoiu

Adina Dinițoiu

Critic literar, jurnalist cultural și traducător din franceză, redactor la „Observator cultural”. Colaborează/a colaborat cu cronică literară la „Dilema veche”, „Dilemateca”, „România literară”, „Radio Romania Cultural”, „Bookaholic” etc. Este autoarea cărților „Proza lui Mircea Nedelciu. Puterile literaturii în fața politicului și a morții”, Editura Tracus Arte, 2011, şi „Scriitori francezi la Bucureşti (interviuri)”, Editura Vremea, 2014. A tradus din franceză: „Opiul intelectualilor” de Raymond Aron (Editura Curtea Veche, 2007), „Antimodernii. De la Joseph de Maistre la Roland Barthes” de Antoine Compagnon (Editura Art, 2008, în colaborare cu Irina Mavrodin), „Sentimentul de impostură” de Belinda Cannone (Editura Art, 2009), „Patul răvăşit” de Françoise Sagan (Editura Art, 2012), „Ţara aceasta care-ţi seamănă” de Tobie Nathan (Editura Ibu Publishing, 2016, în colaborare cu Jianca Ştefan). Textele sale pot fi găsite și pe blogul personal: http://adinadinitoiu.blogspot.ro

Scrie un comentariu