Avanpremieră

Fetele de la țară (fragment)

Kate, o visătoare, și Baba, o supraviețuitoare, își părăsesc sătucul natal din Irlanda în anii de după Al Doilea Război Mondial și pleacă la Dublin, în căutarea iubirii. Orașul cu lumini strălucitoare le oferă însă „legături primejdioase“, falsitate, incomunicare și compromis.

Interzisă în Irlanda imediat după apariție pentru felul în care abordează subiecte-tabu legate de sexualitate și societate, trilogia „Fetele de la țară” pune sub lupă vieți de femei, de la zilele vesele din tinerețe la atmosfera rece de la maturitate, de la speranță la disperare. Edna O’Brien privește în profunzimea lucrurilor cu franchețe, cu brutalitate, cu lirism, creând o saga dureroasă, dar nu lipsită de umor. Viziunea subtilă și curajoasă a scriitoarei irlandeze continuă să aibă rezonanță și în secolul XXI.

„Niciun scriitor de limbă engleză nu se pricepe la fel de bine la a-l face pe cititor să se pună în pielea unei femei.“

The Evening Standard

 

Edna O'Brien

Edna O’Brien

 

Stăteam în faţa porţii şi-aşteptam autobuzul, când a trecut pe lângă mine domnul Gentilom, cu automobilul, îndreptându-se în susul străzii. A oprit în faţa garajului de pe deal, să alimenteze cu benzină; pe urmă, a întors şi-a luat-o înapoi în jos.

– Te duci undeva, Caithleen? a întrebat, coborându-şi geamul de la portieră.

I-am spus că mă duceam la Limerick, iar el m-a invitat să urc. Aşa că m-am aşezat pe scaunul de piele neagră de lângă el şi mi-a luat-o inima la trap. De cum îl auzeam vorbind şi de cum îl priveam drept în ochi, întotdeauna începea inima să-mi bată mai repede.Avea ochii obosiţi, sau trişti, sau… cam aşa ceva.Fuma ţigări subţiri şi arunca pe fereastră chiştoacele.

– Nu sunt oribile? am întrebat, ca să spun şi eu ceva.

– Ia de-aici, încearcă şi tu! mi-a spus şi a luat ţigara de la gură şi mi-a întins-o.

Mă gândeam la gura lui, la ce formă avea, la ce gust o fi avut limba lui şi, între timp, am tras un pufăit scurt şi stângace. Am început să tuşesc imediat. I-am spus că era mai rea decât oribilă, iar el a râs. Şofa repede, nu glumă.

A parcat automobilul pe-o stradă laterală, iar eu i-am spus mulţumesc şi m-am întors cu spatele, să plec. El încuia portiera. Nu-mi plăcea deloc să plec de lângă domnul Gentilom. Avea ceva, un fel de-a fi al lui care mă făcea să-mi doresc să fiu cu el. Mi-a strigat:

– Cum rămâne cu prânzul, Caithleen? – intenţia mea era să mănânc brioşe cu frişcă şi ceai, dar nu i-am spus şi lui. Vrei să ne-ntâlnim, să mâncăm împreună?

I-am spus că da, voiam. Şi-acum avea ochii trişti, dar mie, când am plecat de lângă el, îmi venea să cânt.

– N-o să uiţi, nu-i aşa?

– Nu, domnule Gentilom, n-o să uit – şi m-am grăbit s-o iau din loc, în direcţia magazinelor.

Am intrat în cel mai mare dintre ele, de pe strada principală.Mami întotdeauna cumpăra de acolo. Am întrebat o femeie care stătea în genunchi şi freca de zor podelele de unde puteam să cumpăr un sarafan de uniformă.

– Etajul patru, scumpo. Urcă-te în ascensor!

Când mi-a zâmbit, am văzut că nu avea dinţi. I-am dat un şiling. Doar economisisem trei şilingi cu biletul de autobuz

– îmi puteam permite să mă comport extravagant.

M-am urcat în ascensor. Îl conducea un băieţel într-o tunică încheiată până la gât.

– Caut un sarafan de şcoală, i-am spus, dar el nu m-a băgat în seamă.

Într-un colţ, era un taburet şi m-am aşezat pe el – eraprimul meu drum cu ascensorul şi mă luase cu ameţeală. Am trecut prin dreptul a trei etaje, cu câte un clic la fiecare dintre ele. Pe urmă, a răsunat iar un clic, ascensorul s-a oprit şi băieţelul cu tunică mi-a deschis grilajul, să cobor. Raionul de uniforme şcolare era chiar vizavi de unde ajunsesem, aşa că m-am dus glonţ acolo.

După aceea, în cabina de probă, m-am cântărit şi am aflat că aveam cu trei kilograme prea puţin. De-o parte a cântarului, am văzut afişată o scară de greutăţi – care era greutatea corectă a fiecărei persoane, în funcţie de înălţime. Am coborât pe scări.Covorul de pe ele se uzase, dar tot se simţea moale sub tălpi. La parter, am cumpărat cadouri pentru toată lumea: un fular pentru tati, un briceag pentru Hickey, o sticlă de parfum în formă de barcă pentru Baba şi o cremă de mâini roz pentru Martha. Pe urmă, am ieşit pe stradă şi m-am uitat în vitrina unui magazin de bijuterii. Am văzut o mulţime de ceasuri de mână care mi-ar fi plăcut.Am intrat într-o biserică mare, de la colţ, ca să-mi pun trei dorinţe – aşa ni se spusese, că puteam să ne punem trei dorinţe ori de câte ori intram într-o biserică în care nu mai fuseserăm până atunci. Apa sfinţită nu era într-o fântână, ca la noi acasă, dar atârna un strop la capătul unui robinet foarte îngust, aşa că mi-am luat pe vârful degetului acel strop şi m-am închinat. Mi-am dorit ca mami să fie în rai, tati să nu mai bea niciodată şi domnul Gentilom să nu uite să vină la ora unu.

Am ajuns la hotel exact cu o jumătate de oră mai devreme, ca să nu vină, cumva, şi să nu mă găsească, dar mi-a fost frică să intru în hol – dacă-mi spunea vreun portar că n-am ce să caut acolo?

Se tunsese şi avea o faţă mult mai precisă, când l-am văzut urcând treptele – i se vedeau şi vârfurile urechilor, până atunci ascunse de părul subţire şi cărunt, care-I ajungea peste ele.Mi-a zâmbit. Inima iar mi-a luat-o la trap, de-mi venea greu să şi vorbesc. Mi-a spus:

– Bărbaţii preferă ca fetele tinere să nu aibă ruj pe buze când le sărută, să ştii şi tu.

Se referea la cele două linii subţiri de ruj de buze roz pe care mi le făcusem. Cumpărasem un ruj de la Woolworth’s, mă dusesem la oglinda care trona pe tejghea şi care-mi arătase toţi porii de pe obraz, şi-acolo îmi dădusem cu el.

– Nu m-am gândit la sărutat. Eu nu mă sărut cu nimeni, i-am spus.

– Niciodată? – dar mă tachina, ştiam, după cum zâmbea.

– Nu. Cu nimeni.Poate doar cu Hickey.

– Cu nimeni altcineva, zău?

Am dat din cap că nu, iar el m-a luat de cot şi am intrat împreună în sala de mese. Aveam braţele albe şi slăbănoage – îmi era şi ruşine cu ele.Pentru prima oară intram în restaurantul unui hotel de la oraş. Am ales ce era mai ieftin în meniu. Am zis:

– Eu vreau tocană irlandeză.

– Ba nu vrei asta, mi-a întors-o el pe un ton supărat,dar nu era o supărare autentică – se prefăcea doar.

A comandat puişori pentru fiecare.Un ospătar a venit c-o sticlă înaltă şi subţire de vin, de un verde închis. Între noi, pe masă, era un bol cu flori amestecate, dar nu miroseau a nimic. Domnul Gentilom a turnat nişte vin în propriul pahar, l-a gustat şi a zâmbit. Apoi a turnat şi într-al meu.Făcusem o promisiune de abstinenţă până la confirmare, dar mi-a fost ruşine să-i pomenesc de ea. Îmi zâmbea tot timpul – avea un zâmbet mai degrabă trist, dar mie-mi plăcea.

– Povesteşte-mi cum ţi-ai petrecut ziua.

– Mi-am cumpărat uniforma de şcoală şi m-am plimbat în sus şi-n jos. Atâta tot.

Vinul mi-a lăsat un gust amar pe limbă. Aş fi preferat o limonadă. La urmă, eu am comandat îngheţată, iar domnul Gentilom – nişte brânză albă, cu fire de mucegai verde în ea. Mirosea precum ciorapii lui Hickey – nu cei noi, pe care i-i cumpărasem eu, ceilalţi, cei vechi, pe care şi-i ţinea sub saltea.

– Foarte bun a fost, am zis, şi mi-am împins farfuria la marginea mesei, ca să-i fie mai la îndemână ospătarului când venea s-o ia.

– Într-adevăr, a fost, s-a declarat şi el de acord.

Nu ştiam dacă domnul Gentilom era timid sau, pur şi simplu, prea leneş ca să vorbească. Sau plictisit.Nu era deloc bun la pălăvrăgeală. A zis, totuşi:

– Trebuie să mai luăm prânzul împreună cândva.

– Plec săptămâna viitoare, i-am răspuns.

– Pleci în America? Mare păcat, fiindcă n-o să ne mai vedem niciodată.

Cred că i se părea foarte amuzant ce spusese. A maibăut nişte vin şi ochii lui s-au făcut foarte mari şi foarte, dar foarte meditativi. Era în stare să se uite în ochii mei atâta cât aş fi vrut eu.

– Deci îmi spui că nu te-ai sărutat niciodată cu nimeni? a zis.

Avea un fel de-a se uita la mine care mă făcea să mă simt inocentă. Se uita fix de-acum. Uneori, îmi privea direct pupilele; alteori, privirile lui se plimbau pe toată faţa mea şi se opreau pe gât pentru câteva momente.Pe gâtul meu.Purtam o rochie de mătase la baza gâtului, pe care-l aveam alb ca zăpada.Era o rochie de-un albastru ca de gheaţă, cu flori imprimate.Uneori, mă gândeam că erau floricele de măr; în schimb, alteori, modelul mi se părea de fulgi de zăpadă căzând.Ori aşa, ori aşa, era frumoasă rochia mea, iar pe fustă erau milioane de fulgişori care unduiau când mergeam.

– Data viitoare, când mai luăm prânzul împreună, sănu-ţi mai rujezi buzele, mi-a spus. Prefer să te văd fără.

Cafeaua era şi mai amară. Patru cuburi de zahăr mi-am pus. Apoi am ieşit şi ne-am dus la film. A cumpărat, pentru mine, o cutie de bomboane, care avea pe ea o fundă. Pe la jumătatea filmului, am plâns, pentru că vedeam nişte scene triste, în care un băiat părăsea o fată şi plecala război. Domnul Gentilom a râs când m-a văzut plângândşi mi-a şoptit la ureche că mai bine ieşeam afară.M-a luat de mână, cât am parcurs acel culoar întunecat, iar afară, în foaier, mi-a şters lacrimile de la ochi şi mi-a spus că mai bine aș zâmbi.

Ne-am întors acasă, cu automobilul, când mai era încă lumină. Dealurile din depărtare căpătaseră o nuanţă de albastru, iar copacii din văile dintre ele se vedeau de un liliachiu prăfos. Ţăranii adunau fânul de pe câmpurile printre care şerpuia drumul, iar copiii stăteau cocoţaţi pe stoguri, mâncau mere şi azvârleau cotoarele în şanţurile de pe margine. Mirosul de fân se simţea pe fereastra maşinii – cât condiment, cât parfum.O femeie cu cizme de cauciuc mâna vacile spre casă, la muls. A trebuit să încetinim, ca să le dăm voie să intre pe-o poartă laterală, şi-atunci l-am prins uitându-se la mine şi zâmbindu-mi. I-am zâmbit şi eu lui. Şi-a luat mâna stângă de pe volan şi mi-a pus-o în poala rochiei de-un albastru ca de gheaţă.Mâna mea îi aştepta lui mâna. Ne-am împreunat degetele şi tot restul drumului am rămas aşa, în afară de momentele în care trebuia săia curbe strânse. Avea mâna mică şi albă, foarte netedă. Nu avea nici urmă de fir de păr pe ea.

– Eşti cel mai scump lucru de care am avut parte vreodată în viaţă, mi-a spus.

Atât a zis, şi asta numai în şoaptă.Mai târziu, când stăteam întinsă în pat, la mănăstire, mă şi-ntrebam dacă spusese aşa cu adevărat sau doar în imaginaţia mea.M-a strâns de mână, când a venit momentul să cobor. I-am mulţumit pentru tot şi m-am întins către bancheta din spate, să-mi iau pachetele. A oftat, ca şi cum ar fi dat să-mi spună ceva, dar Baba s-a ivit brusc din casă şi a venit în fugă spre maşină, iar el s-a îndepărtat de mine. Sufletul meu căpătase o viaţă a lui, proprie – o încântare fusese, ceva de care nu mai avusesem parte niciodată. Cea mai fericită zi din viaţa mea.

– Rămâneţi cu bine, domnule Gentilom! i-am spus pe geamul deschis al maşinii.

Zâmbetul de pe faţa lui a căpătat o expresie aparte, ca şi cum ar fi vrut să-mi comunice: „Nu pleca!“ Dar a plecat el însuşi, zeul meu cel nou, cu chipul cioplit în marmură palidă şi cu nişte ochi care mă făceau să mă-ntristez pentru fiecare femeie din lume, care nu-l cunoştea.

– Despre ce dracului şuşoteaţi acolo? a vrut să ştie Baba, dar eu am intrat în casă râzând.

– Ţi-am cumpărat un cadou, i-am spus, fredonând în gând: „Eşti cel mai scump lucru de care am avut parte vreodată în viaţă“.

Era ca şi cum aş fi avut o piatră preţioasă în buzunar şi n-ar fi trebuit decâtsă spun acele vorbe, ca s-o şi simt – albastră, desăvârşită, încântătoare… cântecul meu nemuritor, ne-mu-ri-tor.

 

Fragment din trilogia „Fetele de la țară” de Edna O’Brien, colecția „Babel”, Editura Nemira, București, 2018

 

Despre autor

Edna O’Brien

Edna O’Brien

Edna O’Brien, născută în 1930 în Tuamgraney, Irlanda, este considerată una dintre cele mai valoroase scriitoare contemporane. Pentru romancierul american Philip Roth, de exemplu, este chiar „cea mai talentată autoare care scrie în limba engleză“. Într-o carieră de peste cincizeci de ani, a publicat multe romane, povestiri, piese de teatru și poezii. „Country Girls” (1960), debutul ei în roman, care avea să devină mai târziu o trilogie (în pregătire la Editura Nemira), a avut curajul să rupă tăcerea în care erau învăluite teme-tabu legate de sexualitate și societate în Irlanda după Al Doilea Război Mondial. Cartea a fost interzisă și denunțată de la amvon, autoarea părăsindu-și țara natală și locuind de atunci la Londra. Au urmat multe volume recompensate cu premii importante, printre care „The Light of Evening” și „The Love Object”. „Scăunele roșii” este cel mai recent roman al său și s-a bucurat de un succes remarcabil.

Scrie un comentariu