Flash fiction stories

Flash fiction stories – aprilie 2018

Literomania vă propune o rubrică permanentă numită Flash fiction stories, în care vom publica, o dată la două săptămâni (în funcţie de textele trimise), microficțiunile primite pe adresa de mail a redacției (literomania2017@gmail.com). 

Prin urmare, așteptăm prozele celor care scriu microficțiuni, cu mențiunea că redacția își rezervă dreptul de a alege textele pe care le va publica pe site-ul Literomania. Îi rugăm pe cei care ne trimit materiale pentru Flash fiction stories să respecte câteva reguli: 

  1. prozele să nu depășească 1.000 de cuvinte;
  2. numele autorului să fie indicat la începutul textului;
  3. documentele să fie în format Word, cu caractere Times New Roman;
  4. nu acceptăm texte scrise direct în căsuța de mail;
  5. autorul, prin trimiterea materialului, își dă acordul tacit pentru publicarea pe Literomania. 

Spor la scris!   

 

Cea mai bună mamă din lume

Nicoleta Balaciu

 

Au trecut câteva ore de la injecție și singurul efect este că au plecat toți. În sfârșit. Dacă știam, ceream să mi-o facă mai devreme. De la prânz. De cum am ieșit din sală. Sau mai bine înainte de fiecare vizită, telefon sau mesaj, numai să mă lase toți cu entuziasmul lor. Aici în salon îmi place, sunt singură. Fata de la terapie plângea întruna, stârnită de urările pe care le primeam. Hai că ești tânără, faci altul. Termină și tu școala, fă-ți un rost întâi, i-a zis asistenta, iar fata hohotea mai tare. Mă simțeam vinovată.

Aici lumina e difuză – e aprins doar semnul de exit, iar umbra îmi decupează alte picioare, mai subțiri. Am auzit rezidentele vorbind, în timpul operației, că sunt plină de edeme, dar eu chiar n-am mâncat sărat și am făcut mereu mișcare; am mers și la sală până a început să-i pese lui Dragoș. M-a mai lăsat doar în parc, întâi o tură, apoi jumătate, până am ajuns să stăm două ore pe bancă, hrănind rațele. Ca la început, când totul era frumos.

Iar acum, când am scăpat de toți și vreau doar să dorm, sunt agitată. Probabil de la combinația de calmante și anestezic. Nu o chem pe asistentă, o să spună că trebuie să stau linișitită, că sedativul trebuie să-și facă efectul, că trebuie să mă odihnesc. Mai mult o să mă supere, o să-mi amintească de zilele ce urmează și nu vreau să mă gândesc. Cu toate cărțile lui Căpraru și cursurile de școala mamei, nu cred că o să mă descurc. Doctorul zice că o să fiu o mamă super, că am privit sarcina detașat, că nu am căzut în extreme. Că am înflorit. Și că o să-mi revin repede, e tânăr organismul. Cred că mi-a zis toate astea ca să mă încurajeze. Pentru că și-a dat seama. Asistenta de la neonatologie sigur și-a dat, altfel nu mi-ar fi spus de dimineață să-l țin mai aproape, nu așa cum o făceam eu, de parcă îl respingeam. Poate se trezesc mai greu instinctele, nu de la prima atingere, cum povesteau fetele la birou. Bine, ele erau deja pregătite. Nici n-aveau problemele noastre.

Nu am stare, mă furnică tot corpul, îmi e prea cald în pat. Reușesc să cobor, răsucindu-mă pe o parte cum mi-a arătat infirmiera. Operația zvâcnește, mă arde. Mă gândesc la scamatoriile cu femeile tăiate în două. Și la iepurașii scoși din joben. Ca în cazul meu. Numărul mi-a reușit, publicul aplaudă frenetic, dar nu e nicio magie. Cortina cade, mi-e groază să-mi închipui ce e după. Merg desculță, la cum îmi târăsc picioarele, papucii fac prea mult zgomot și poate mă aude vreo asistentă. Nu știu ce să mă fac cu ea, a dat toată ziua ture, se plângea azi una. Nu înțelegea că vreau să mă vadă Dragoș chinuindu-mă, poate îi vin mințile.

Linoleumul e rece, îmi place. Tălpile lasă urme umede ce se usucă lent, ca dârele melcilor. Mă sprijin de perete, trece un secol până ajung la fereastră.

Văd doar colțul curții, unde e capela. Acolo, într-o raclă din sticlă luminată, e o statuie din ipsos cu fecioara și pruncul, pictată în culori stridente. Am observat-o când veneam la controale. De la geamul meu nu se văd intrarea și nici aparatul de cafea. Păcat, poate aș vedea femei în halate lălâi, ieșite să fumeze la cafea. M-aș simți mai bine. N-aș mai fi cea mai rea mamă din lume.

Urmăresc cum vântul stârnește puful de plop, strângându-l în ghemotoace, învolburându-l, risipindu-l prin curte. Becul unui felinar fileazăși luminează intermitent capela, ca în jocurile lui Dragoș, când declanșează alarmele din danger zone. E hipnotică pâlpâirea aia. Sau încep sedativele să-și facă efectul. Umbrele crengilor tremură pe raclă, zici că statuia mișcă. Parcă leagănă pruncul și își dezmorțește picioarele sub faldurile din ipsos, mutându-și greutatea de pe un picior pe altul. Parcă încearcă să deschidă ușa cu cotul,să o împingă cu genunchiul. În jocul umbrelor, fecioara parcă își saltă copilul pe umăr, trece peste cadrul din metal și se ascunde în tufele de lămâiță. Într-un fel ne asemănăm, amândouă luate pe nepregătite cu copiii. Ce-o fi vrând să facă? Unde vrea să se ducă? Doar nu fuge. Unde s-ar putea ascunde până să fie găsită? În boscheții de lângă capelă? Privesc încordată, iese din curte sau ce face? Nu o mai văd. S-o fi furișat deja în spatele capelei, pe după frunziș? Sper să aibă un plan, să nu se arunce în necunoscut ca mine. Să o consider sau nu o mamă singură? La ce-am ajuns să mă gândesc. Oare ce medicamente mi-au dat?

Și totuși racla e goală.

O caut cu privirea printre arbuști, pe lângă gard – o fi vreo spărtură pe unde să iasă. O zăresc în sfârșit după un copac, nu văd ce face, stă ghemuită. Poate se asigură că nu e privită.Când se ridică, își aranjează faldurile.Se îndreaptă grăbită spre o bancă. Mătură cu palma puful și pune pruncul pe basma. Se întinde, se apleacă, se răsucește din mijloc de parcă ar fi anchilozată. Săraca, de când o sta în racla aia, cu un prunc care nu mai crește? Pornește repede pe alee, ridicându-și poalele rochiei ca să nu facă zgomot. Micul Iisus rămâne singur. Nu o mai văd.

Se întoarce cu un pahar de cafea și se așază pe bancă, rășchirându-și picioarele. Pruncul pare să gângurească. Îl privește și îl șterge cu mâneca la gură, apoi caută îndelung în buzunarele rochiei. Ține mâna pavăză la gură și îmi dau seama târziu că încearcă să-și aprindă o țigară. Nu știu dacă reușește, nu îmi mai pasă. Din ușă aud vocea asistentei.

— Iar v-ați dat jos din pat? mă conduce înapoi ținându-mă de braț. Trebuia să dormiți deja la cât de puternic a fost calmantul.

— Cred că pot să fiu o mamă bună, spun eu ușurată.

Asistenta mormăie ceva și mă ajută să mă întind.

 

 

Licitație

Horia Blidaru

 

A ajuns ultimul. Bine c-a venit, m-am trezit răsuflând ușurat. Ceilalți fumau gălăgioși. Când a intrat, l-au salutat cu reverențe exagerate, au stins țigările de foi și s-au așezat în tăcere. El s-a tolănit în fotoliul din stânga biroului, și l-a tras astfel încât nu mai vedeam șemineul. Când sunt stresat, mă concentrez asupra cumințeniei vreunei flăcări. Acum, nu mai pot.

– Ce e cu întunericul ăsta, frate? geme ostenit. Ori plictisit?

Te pomenești că te-am deranjat, îmi mușc mustața, iritat. Încerc să nu dau din picior, ca să nu-i dau satisfacție. Cel mai tânăr sare servil și pornește candelabrul. Vin cafelele.

– Și altceva? gâfâie din fotoliu. Patriotul îi aduce coniacul.

Aștept să se liniștească. Ceșcuțele și paharele sunt lăsate discret la locurile lor. Mă uit la ghemotocul rezemat de fotoliu. Nu mă pot abține:

– Ce-i cu pachetul ăla?

Mă privește mirat, se uită la cei patru dinaintea biroului, iar la mine. Apoi coboară ochii la pachetul dreptunghiular, învelit într-o hârtie cenușie. Iar se uită la mine, apoi la ei, iar la mine. Abia apoi ridică pachetul. Îl ține pe genunchi. Mă privește din nou, își plimbă ochii întredeschiși, de pește de mâl, peste ceilalți, apoi, oftând histrionic, ridică tacticos hârtia. Așteptăm. Ne ignoră, exagerat de concentrat. Dezvelește o ramă aurie, veche. Îl înjur în sinea mea. Tușesc semnificativ, îmi dreg vocea, dau să încep.

– Ce-ai cumpărat, coane?

Îl fulger pe tânăr cu privirea. Și la Interne faci așa? Stânjenit, întoarce capul cu ostentaţie. Dar ceilalți sar din scaune.

– Grigorescu? îndrăznește unul.

– Nț…

– Pallady? cu voce ezitantă, altul.

– Nț…

– Ressu?

Nu-s proști, mă gândesc. Îi desconsider pe nedrept uneori. Liniște.

– Eder.

– .. Aha…

– Hans Eder.

– Foarte bun. Superb. Ce reprezintă?

Niște lingușitori.

– O tătăroaică.

De ce se uită la mine când zice asta? Își reiau locurile mulțumiți. Din politețe trebuie să zic ceva. Că parcă de asta v-am chemat, pentru tabloul ăsta…

– Cât a costat, coane?

Îi zicem așa de când și-a luat baston cu mâner de argint.

– Ei… 3000…

– Lei? sare gușatul.

Tăcem încurcați. O fi mult, o fi puțin? O fi bine, o fi rău?

– Nu l-a vrut nimeni, ne explică din proprie inițiativă.

E mulțumit. De ce-ar fi mulțumit că nu l-a mai vrut altcineva? În fine.

– Domnilor!

– Paulică… mă dojenește.

S-au dus prestanța mea, regia pentru seara asta, efectul de scenă. Face el ce face și e în centrul atenției. Îndrept bărbia spre tablou, zâmbind subțire. Îl întoarce spre mine. Turban verde, obraz smead, straie rozalii, o pâine rotundă în mâini. Ochi resemnați? Deslușesc și anul: ’47.

– Bine, coane. Bine.

De parcă eu l-aș fi trimis la licitație, să mai adauge colecției pe care-o va moșteni Melania. O clipă, zâmbetul ei unsuros șterge chipul tătăroaicei pe care n-a vrut-o nimeni. Melania e mai tânără cu 20 de ani decât conul Dinu. Se poartă. La ce viață duce amicul meu, s-ar putea s-apuc să mă bucur eu de moștenirea lui. Îi zâmbesc duios. Se încruntă. Fără să intenționăm nici eu, nici el, a căzut în capcana propriului stil. Mi se întâmplă și mie.

– Domnilor, vă mulțumesc c-ați venit atât de repede. Lucrurile, după cum vedeți, se precipită. Vă propun să luăm inițiativa.

Mă privesc fix. Toți. O fi Dinu vedeta noastră, dar ăsta e unul din acele momente când îmi verific autoritatea.

– E timpul să-l suspendăm.

Se uită unul la altul. Se foiesc ușor. Iau ceșcuțe și pahare. Beau cu înghițituri mici, privind în jos. Îmi evită privirea. Să nu le văd ezitarea. Sau teama?

– Foarte bine, Paulică… Toți ochii, acum, spre Dinu. Foarte bine, repetă el.

– Nu riscăm cam mult? îndrăznește tânărul.

– Dănuțe, oricum riscăm. Dar așa, riscăm când vrem noi, nu când vrea el.

Dinu mi-a făcut cărțile. Cei patru șefi de partide îmi zâmbesc încrezători. Încuviințează din cap. Dinu ridică mulțumit „Tătăroaica” de pe genunchi. O admiră scurt.

– I-o dau.

Ne întindem gâturile spre el.

– O dau președintelui. În seara asta. Face o pauză: dimineață, voi îi votați suspendarea.

Se ridică greoi. Ne dă o mână moale și caldă. Din prag:

– Mă tot întrebam de ce-am dat 3.000 pe orfelina asta… Și clatină nedumerit pachetul cenușiu.

 

 

Furtuna

Anca Goja

 

În lumina strepezită a soarelui de primăvară, o ghicea stând pe scăunelul scund şi decojind o portocală cu ajutorul unui cuţit verde-fistic. Pe el, ursuzul Gelu, exuberanţa aceea cromatică, neobişnuită la sat, îl irita şi îl durea, făcându-l să se simtă inferior. Nu îşi putea explica acel sentiment, la fel cum nu găsea nicio justificare pentru impulsul pe care îl simţea de a o îmbrânci de pe scaun şi de a-i arunca cât colo obiectele din mâini. Se abţinea, însă, şi numai când ea îl saluta zglobiu scotea drept răspuns un mârâit ameninţător.

Ea, însă, parcă nu observa nimic din toate acestea, şi a doua zi apărea iar cu scăunelul, îmbrăcată într-o rochie galbenă-lămâie cu buline mari, albe, de parcă soarele însuşi şi-ar fi găsit loc pe pielea ei. Se juca toată ziua cu puii de găină, alerga sprintenă printre ei şi îi lua în palme, suflându-le uşor puful de pe spate. Când o privea pe furiş, printre sprâncenele încruntate, lui Gelu i se părea că vede o păpădie, deopotrivă plină de culoare şi uşoară ca puful plutind pe o adiere de vânt.

Nina vorbea mereu cu el. Când îl vedea că vine în curte, începea să-i povestească despre melcii din grădină şi despre cum a ouat găina roşie în dimineaţa aceea, despre cât de frumos ţâşneşte laptele din ţâţele vacii Olimpia şi despre zmeul pe care l-a văzut ea cu o seară în urmă pe cer, tivit cu roşul soarelui ce apunea. Vorbea întruna şi îi cerea lui Gelu să o aprobe, să îi răspundă la întrebări şi să-i dea sfaturi, cu o energie care lui îi lipsea. Gelu se obişnuise să o audă fără să o asculte, şi când ea ridica vocea, pretinzând un răspuns, el dădea doar din cap, în sus şi în jos, ca să-l lase în pace.

Într-o seară, pe când Nina se dusese la magazinul din sat să-i cumpere ţigări lui bunicu-său, s-a pornit o furtună. Cerul s-a înnegrit brusc, părea că s-a lăsat seara, vântul a început să bată nebuneşte, ducând cu el bucăţi de acoperiş, pungi de plastic şi gunoaie, şi o ploaie rece, cu stropi mari, s-a revărsat din cer. După vreo jumătate de oră, Nina a apărut în curte, zgribulită şi cu hainele lipite de piele. A văzut lumină în grajd şi a intrat la adăpost. Acolo stătea Gelu, sprijinit în furcă şi mestecând o scobitoare. Nina a alergat către el şi s-a lipit de hainele lui murdare, îngropându-şi faţa în vesta cu buzunare. Tânărul i-a sorbit aburii care i se ridicau din păr, i-a simţit umezeala caldă pe piele şi i-a auzit bătăile precipitate ale inimii. Apoi, brusc, a împins-o în grămada de fân uscat şi cu bombeul ghetei a aruncat deasupră-i o bucată de balegă uscată.

– Asta nu-i furtună, asta-i o ploicică, a zis răguşit. Şi a ieşit afară, mestecând scobitoarea din colţul gurii.

 

 

Se cunosc atât de bine

Laura Pamfiloiu

 

Acum câteva săptămâni, soțul ei s-a tuns și la păr și la barbă. Chiar și așa aranjată, îi stă umflată ca o pernă, mai lungă pe laterale decât sub bărbie. Începe să fie tot mai albă, la fel și părul. Sunt singurele care-i trădează vârsta; ele și pijamalele pe care le poartă, desperecheate, în combinație cu șosete negre și papuci de casă. Are și ochelari, vreo trei perechi, unii de departe, alții de citit, alții de soare. Cei de citit au rame  groase, negre, și-l fac să arate serios ca  fostul lor profesor de comparată. Dacă mai are și fața imobilă, în special dimineața, după ce se ridică greu din pat din cauza junghiului de la umăr, i se pare un străin, un bărbat necunoscut pe care l-a văzut cândva într-o gară sau într-o sală de spectacol. Doar zgomotul pașilor îi este familiar, lipăitul de cauciuc al tălpilor, ezitarea din fața ușii de la baie, seria de mișcări și zgomote care  urmează: clanță, întrerupător, ușă închisă, liniște treizeci, patruzeci de secunde, apă la closet, apă la chiuvetă, tușit scurt, clanță, pas pe hol, ușă închisă, întrerupător. Traseul acesta ca multe alte zeci de combinații de icnete, respirații, pași, zvâcnirile piciorului stâng, sforăituri, bolboroselile stomacului, felul în care corpul i se încovoaie înaintea unui strănut, pocnetele maxilarului când mestecă îi sunt atât de familiare încât are impresia că ele compun bărbatul pe care îl cunoaște și nu fața străină lângă care se trezește  dimineața. Nici azi nu l-a recunoscut când a intrat în dormitor cu privirea peste ochelari, în pijamale desperecheate, față și barbă fără zâmbet. A privit-o serios, aproape dur. I-a întins paharul cu sucul de fructe verde și i-a cerut cana goală de cafea de pe noptiera de lângă pat.

–        O spăl și pe a ta. E bun? Am pus două minole, doi kiwi și ce-a rămas din compotul de ananas din frigider. Am vrut să pun și o portocală, dar mi s-a părut prea uscată.

Ea bea, dă din cap, nu spune nimic.

–        Mâine fac din mere și pere, doar atât. Ai terminat? Dă-mi și paharul.

Barba dispare la bucătarie, la fel și privirea de peste ochelari. Se aude doar apa în chiuvetă, peste paharele încă mânjite de pulpa verzuie a sucului de fructe.

După-amiaza trece liniștită, ea face o mazăre cu mărar, el face cincizeci de ani.

 

Moartea domnului Lăzărescu

    Dumitrița Stoica

 

25 ianuarie 2013. La Rin Grand Hotel lucrăm la restructurarea programelor de limba și literatura română într-un proiect finanțat din fonduri europene. De la o fereastră a toaletei din apropierea Sălii Berlin se vede magazinul Praktiker (de la casă la acasă). Casa ta se schimbă odată cu tine și cu evenimentele importante din viața ta, spune o reclamă. Noi suntem aici să te ajutăm să ții pasul cu schimbarea casei tale și să o poți transforma exact așa cum îți dorești. Am creat special pentru tine un card de fidelitate prin care poți beneficia pe viață de prețuri speciale, discounturi și chiar cadouri pentru tine și casa ta. Mai departe, în ceața unei zile de iarnă cu puțină zăpadă, blocuri și furnalele de la C.E.T. Sud. Aproape, Lacul Văcărești, cu vegetație galbenă prinsă în gheață. Peste câțiva ani o să ajungă deltă. Într-o bucată de oraș făcută din mașini, fabrici, hoteluri și magazine. Smocurile colorate înveselesc peisajul. Și gheața peste care s-a așezat, din loc în loc, zăpada. Dacă m-aș plimba puțin, ar fi mai bine. N-aș putea locui într-un hotel. Când stai aici, de dimineață până seara, soarele e o amintire dureroasă. Să-ți limpezești ochii în lumina zăpezii. În aerul rece de-afară. Nu poate să fie o casă. Casa ta.

La o pauză de cafea cu prăjituri la discreție, domnul profesor Lăzărescu îmi povesteşte o întâmplare adevărată. Mai spre sfârșitul festinului. Vorbim întâi de prăjituri. Cele cu cremă roz, cu aromă de zmeură îmi amintesc de cantinele studențești. Dulci, cam grețoase, creează dependență. Altele au crema verde. Din fistic? Sunt buni banii europeni. Trei zile, între prânz și seară, o să mâncăm prăjituri. E un moment vid, ceva s-a-ncheiat, lumea e în așteptare. Speranța pâlpâie acoperită de somnolență. Ca un neon defect. Stăm pe canapelele joase în lumina crepusculară a sălii. Geamurile închise sunt din sticlă fumurie. Nici nu știu dacă se pot deschide. Cu ceva ani în urmă, într-un hotel dintr-o periferie a Parisului nu se deschidea niciunul. Asta pentru că se aruncaseră oameni, pe ferestre, în gol. În golul străzii. Ca să nu devină obicei. Poate că vom reuși să restructurăm ceva, deși am unele îndoieli. Suntem prea mulți. Nu era mai bine dacă, din locul lui de țară, trimitea fiecare câte-o scrisoare pe adresa Rin Grand Hotel? Cu condiția să primim acasă prăjiturile la pachet. Ne-ar trebui vreun an ca să ne-nțelegem. Uniunea n-are așa de mulți bani ca să locuim noi un an în hotelul lui Negoiță. Sau poate are, dar n-am știut cum să punem problema. Va rămâne amintirea acestor plăcute conversații de amiază târzie. Restructurarea (a câta?) o să se piardă în sacul fără fund al tranziției noastre. Cine știe? Poate reușim, totuși, ceva. Domnul profesor nu e la fel de pesimist ca mine. Delicatețe, un discount pentru viețile noastre inutile și melancolice. Lumina artificială e mai obositoare decât ceața de-afară. Aici nu pătrunde niciodată soarele.

Acum câțiva ani și-a vizitat o mătuşă, pe Maior Coravu, aproape de locuinţa lui. Știu casele de-acolo. Nu seamănă cu blocurile comuniste. Un fel de vile mai discrete, vechi și întunecoase, cu scări strâmte, întortocheate și cu camere destul de mici, dar înalte. Nici acolo nu pătrunde soarele, dar e altă penumbră, de lemn bătrân și de pași târșâiți, o zi după alta, pe parchetul lustruit, acoperit de covoare. Nu-și mai amintește anotimpul. Poate era tot iarnă. Premiile de la Cannes se anunță prin mai, dacă-și aduce bine aminte.  Poate că filmul lui Cristi Puiu rula prin cinematografe, poate fusese și la televizor, nu mai știe. Sigur apăruse destul de mult la știri. Era ca și acum o zi urâtă. Sau era sfârșit de toamnă și ploua? Se schimbă clima, o să avem veri lungi, caniculare, și un sezon ploios, cu temperaturi destul de blânde. Ei, où sont les neiges d’antan? Când mergeam prin viscol și prin nămeți la școală. Parcă trăiam în altă lume. Doar pentru că eram copii. Habar n-aveam că era tulbure ca acum, ca totdeauna? Sau mireasma zambilelor și narciselor din zilele Învierii? De toamnă ce să mai vorbim?! De fapt nu, se întâmplase pe la începutul verii. Îi cumpărase niște trandafiri albi și prăjituri cu cremă de vanilie. Imediat după ce fusese premiat filmul. Femeile bătrâne și singure se uită seară de seară la știri și vorbesc despre tot ce află, sunt mult mai curioase decât altădată, mai neliniștite și mai interesate de ce se-ntâmplă pe lume. În holul blocului s-a întâlnit cu o vecină a mătușii, o doamnă pe care o cunoştea:

– Bună ziua, domnule profesor, ce mai faceți? Ați mai venit pe la noi? Am auzit că a murit un domn Lăzărescu, dar nu cred să fiţi dumneavoastră.

– Bună ziua, nici eu nu cred, dar cine poate şti?

 

 

Revolta

     Dumitrița Stoica

 

Studenţii întinseseră corturi peste şinele de tramvai din faţa Universităţii. După încercări eşuate de a-i alunga, primăria fusese nevoită să închidă circulaţia în zona aceea. Poliţia părea neputincioasă. Locul celor arestaţi era luat aproape instantaneu de alţii, care răsăreau din pământ, ca şi cum abia aşteptau să se întindă în mijlocul bulevardului, să-i bată soarele în cap. Era o căldură neobişnuită, asfaltul se încinsese, dar parcă nu simţeau nimic, stăteau lungiţi în corturi sau pe lângă ele, apatici ca pe o plajă, adulmecând briza de gaze şi praf a oraşului. Trecătorii încercau să descifreze revendicările scrise cu vopsea pe steaguri albe, fluturând deasupra corturilor, dar literele aparţineau unui alfabet străin.

Totul pornise de la nişte loseri, cum îi numea ofiţerul însărcinat cu ancheta, tineri care trecuseră de la o şcoală la alta, ca să ajungă, până la urmă, la universitatea asta care nu pregătea decât artişti. Umblase toată ziua degeaba, printre corturi, încercând să comunice cu ei, să vadă dacă au vreun lider, vreo listă de revendicări, ceva care poate fi negociat. Nu puteau să stea pur și simplu acolo pe căldura asta, să dea peste cap circulația; îi vedea seară de seară la televizor și se gândea, obosit de atâta apatie, să renunțe, nu mai avea mult până la pensie, putea să-și cumpere o căsuță la periferie și să se apuce de cultivat cartofi.

Înainte de asta, Profesorul îi oferise cu amabilitate informaţii despre grupul care stârnise revolta. Era o generaţie neobişnuit de slabă. La primele cursuri veneau toţi, după un semestru, prin facultate bătea vântul. Scandalul a început la examenul din ultima sesiune, de la o fantezie a câtorva, care ajunsese să-i fascineze până la isterie. O instalaţie din categoria performing art, un moft la modă. De altfel, chiar acest protest aproape mut, în stradă, cu oameni culcaţi pe caldarâm ca nişte mâţe leşinate, avea aerul unui spectacol snob. Instalația fusese făcută din nişte trepte metalice, arămii, la capătul cărora se afla o cruce din acelaşi material. Sus era montată o coroană din spini ascuţiţi. Studenţii urcau pe rând treptele, se lipeau de cruce, îşi aşezau coroana mobilă pe frunte, apoi cineva conecta instalaţia la o sursă de curent electric. Profesorul a fost oripilat. Un spectacol de prost-gust al unor tineri masochişti, incapabili să guste frumuseţea senină a spiritului. Pe autorii instalaţiei i-a picat, iar celorlalți le-a interzis jocul acesta dezgustător. Instalația a fost confiscată și aruncată în subsolul instituției, într-o încăpere destinată acestor avortoni inevitabili, de altfel, în existența unor viitori artiști. Asta dacă vor avea vreun viitor.

Trecuse printre corturi ca și cum n-ar fi fost acolo nici cât o umbră. Nu-i răspunsese nimeni la întrebări. Apoi se retrăsese în cuibul lui de burlac, așteptând să se rezolve situația de la sine, să obosească tinerii protestatari. Dacă n-ar fi fost telefoanele zilnice de la birou, ar fi continuat să aștepte. În fond, nu ocupau prea mult spațiu, puteau fi ocoliți. De ce atâta neliniște? Par niște adolescenți întârziați care vor să ne spună că nu suntem buni de nimic, că n-am fost în stare să facem lumea mai bună, dar ne comportăm ca și cum nu e așa. Așa e. S-o facă ei. Și noi am obosit, dar nu încurcăm circulația. Mai prost e că toată povestea asta a apărut tocmai acum, în prag de pensie. Nu mai vrea decât o grădină mică în zona de nord a orașului, unde e aerul mai curat. O să facă rost de semințe bune și va putea, în sfârșit, să mănânce sănătos, să observe toată ziua cum cresc legumele, să se uite la cer, să stea la soare sau să privească din casă cum plouă. Cum ar putea să rezolve mizeria asta mai repede? Șeful nu i-a dat un termen, dar l-a lăsat să înțeleagă că nu poate să-și facă dosarul până când nu va găsi o soluție. Nu înțelege nici reacția Profesorului. Ce putea fi atât de grav, încât să le interzică jucăria? E cam stupidă, e drept, dar cine poate spune că asta nu e artă? Artă izvorâtă din viață. Nu așa sunt și petrecerile lor nesfârșite prin cluburi de noapte? Cu siguranță acolo le-a venit ideea, tot bâțâindu-se pe vreo melodie rock, psihedelică, underground sau dumnezeu știe ce alt gen mai neliniștitor și mai straniu. Of, cât de minunat trebuie să fie să te trezești în fiecare dimineață când răsare soarele ca să uzi răsadurile de roșii și de castraveți înainte să se-nalțe roata gălbui-roșiatică prea mult pe cer.

În duminica aceea se trezise cu o durere de cap ușoară, în muzică de claxoane. Studenții nu se mișcaseră de pe liniile de tramvai. Dormeau în corturi, era prea devreme pentru ei. A intrat în subsolul universității însoțit de un paznic care l-a ajutat să care instalația afară și s-o monteze în apropierea unei stații de alimentare a mașinilor electrice. Era dintr-un metal ușor, ar fi putut-o căra și singur. Doar cadrul în care se fixau scările părea ceva mai solid, altfel un vânt mai puternic decât o boare ar fi culcat-o la pământ. Ciudat era că n-au căzut cu ea cu tot când au urcat treptele la examen. Și totuși ținea… După prima treaptă, a simțit că-i vine să râdă. Ei, da, de ce nu? Un ofițer în uniformă urcă niște trepte, își pune pe cap o coroană din spini și-așteaptă să fie electrocutat doar câteva secunde, cât să i se zbârlească părul sub caschetă. Să râdem de el. Ce altceva puteau să revendice niște copii? Acolo sus, aproape de cer l-a apucat amețeala, sub el, departe, orașul ca un hău și steagurile albe cu litere necunoscute. Mai contează? Două brațe metalice, montate în capătul scărilor, l-au prins înainte să cadă. Cu coroana pe cap, în brațele crucii, părea fericit. Pulsul depășise 160 de bătăi pe minut când a simțit căldura dinăuntru, copleșitoare, amestecată cu durere. O mai simțise o singură dată, demult, când era tânăr.

 

 

Cactuși – și eu, și cel de pe birou

Diana Vlasa

 

Mi-aș pune o haină cu țepi numai ca să-ți fac ție în ciudă.

Mă uit pe geam. Indicatorul de la intrarea în cartier e strâmb. A intrat cineva cu putere în el. Pentru a doua oară în ultima lună.

Fuckthepoliceandfuckoursafety.

Cât despre tine, ție oricum îți rămâne haina cu țepi. Florile mele preferate – nu, nu sunt trandafirii, frumoși și cu țepi, într-un scârbos oximoron, mersi, dar nu – sunt cactușii. Dar mă port atât de bine cu plantele, că singura din camera mea, cactusul de la mine de pe birou, s-a ofilit. Ultima dată l-a udat un prieten cu un ceai negru pe care nu l-a mai băut. De fapt, nu-i plăcea ceaiul și nu știa cum să-mi spună asta. La fel îi făcusem eu cu zahărul. L-am întrebat dacă îl bea neîndulcit și l-am nimerit cu asta. Nu mai aveam zahăr în casă. Bea ceaiul neîndulcit și îl bea oricum, fiindcă de obicei nu îl bea, pentru că nu îi place. Asta nu mi-a zis-o.

Oricum, cactusul nu și-a revenit. Am dat vina pe bătrânețe. Îl aveam de câțiva ani și, când m-am mutat, l-am luat cu  mine. M-a înțepat ca dracu’ atunci în mașină, dar nu puteam să zic nimic, pentru că ai mei mi-ar fi zis să-i fac vânt pe geam. Nu mă puteau asocia cu cactușii. Eu nu-i puteam asocia pe ei cu perioada următoare a vieții mele. Aparent, împlinirile vin la pachet. Ei au plecat și, după o vreme, eu mi-am nenorocit cactusul.

Acum am pe birou un ghiveci cu o ciudățenie uscată și de o culoare aproximativă. N-o să-l arunc și probabil o să-l iau cu mine când o să mă mut iar. Trebuie să mă mut iar. Dar n-o să spun nimănui, și pur și simplu o să-mi iau lucrurile și o să plec. O să le spun după, evident, dar ideea e că o să le spun după ce treaba o să fie făcută. Ireversibilul mă atrage. Mă rog, măcar în ultima vreme.

Vopselele permanente de păr mi se par efemere. Părul crește, cade, se rupe. Găurile piercing-urilor se pot astupa, dacă le lași să se astupe. Dacă mi-aș face sub sânul stâng un tatuaj cu cactusul meu, nu m-aș putea hotărî dacă îl vreau întreg sau uscat. Oricum, e al meu și, oricum, tot cactus e, indiferent de cât ceai fără zahăr a înghițit.

Mi-aș tăia unghiile până la sânge numai ca să am mâini oribile pentru oamenii care au obsesii legate de mâinile altora și printre care sunt și eu, după ce m-am holbat două ore la mâinile unora care interpretau un concert de chitară clasică.

Și mi-aș pune o haină cu țepi, pentru cei obsedați de îmbrățișări și pentru cei sătui de obsesia mea pentru îmbrățișări. Mi-aș pune o haină cu țepi special pentru tine, și tot pentru tine m-aș izbi de semnul de circulație până l-aș lăsa înclinat, prins într-o buclă a timpului pentru eternitate. Așa cum mă simt eu de câteva săptămâni – sau câteva luni, nu mai știu! – încoace.

Cel mai nasol cu buclele astea temporale e că, după ce s-au închis, nu mai poți ști dacă au existat sau nu. Sunt închise. Ai fi putut avea la nesfârșit impresia că atunci când îți dai ochii peste cap, ei chiar se dau peste cap, fac o tură prin interiorul craniului tău, se uită la creier și amintiri și revin. Ai fi putut, dar te hotărăști să nu faci asta. La fel cum te decizi să nu bagi în seamă perioade întregi din viață pentru că par ireale. Pentru că nu mai ai siguranță pe ele. Dar eu sunt cea care nu mai are siguranță sau are prea multă.

La fel cum îi înjur pe cei de la primărie că nu repară semnul de circulație.

După ce-l repară, dacă nu intră cineva destul de repede în el, mă urc singură în mașină și îl lovesc. Nu suport să-mi fie dor și să nu fac nimic.

Și mi-aș pune o haină cu țepi pentru că fuckthepolice, fuckoursafety și fuckourfeelings.

 

Despre autor

Literomania

Literomania

Platformă literară independentă.

Scrie un comentariu