Flash fiction stories

Flash fiction stories – decembrie 2017

 

Pentru că, în ultimul timp, am primit multe texte care merită publicate, Literomania vă propune, începând cu numărul 43 al revistei, o rubrică permanentă numită Flash fiction stories, în care vom publica, o dată la două săptămâni (în funcţie de textele trimise), microficțiunile primite pe adresa de mail a redacției (literomania2017@gmail.com). 

Prin urmare, așteptăm prozele celor care scriu microficțiuni, cu mențiunea că redacția își rezervă dreptul de a alege textele pe care le va publica pe site-ul Literomania. Îi rugăm pe cei care ne trimit materiale pentru Flash fiction stories să respecte câteva reguli: 

  1. prozele să nu depășească 1.000 de cuvinte;
  2. numele autorului să fie indicat la începutul textului;
  3. documentele să fie în format Word, cu caractere Times New Roman;
  4. nu acceptăm texte scrise direct în căsuța de mail;
  5. autorul, prin trimiterea materialului, își dă acordul tacit pentru publicarea pe Literomania. 

Spor la scris!   

Publicăm mai jos prozele flash fiction ale lunii decembrie:  

 

Scorţişoara

Alexandra Niculescu 

Stăteau amândouă pe spate, pe covor, cu picioarele ridicate pe uşa camerei, împingând cu toată puterea.
-Nu mai pot, a răsuflat Cami, apoi şi-a lăsat jos un picior.
-Cum nu mai poţi? Pune-l repede la loc. Îşi dau seama că nu mai ţii şi intră, i-a şuierat sor-sa în ureche.
Cami şi-a coborât şi celălalt picior, s-a ridicat, apoi şi-a aranjat rochia.
-Să intre, na, mie mi-e foame.
Sofia a împins mai tare.
-Bine, uite, apăr eu şi tu găteşti.
Cami a vrut să se plimbe prin cameră: în mijloc era patul şi de fiecare dată trebuia să treacă peste el sărind sau târându-se sau rostogolindu-se, aşa îi plăcea cel mai mult, ca să ajungă în partea cealaltă, fără să-l ocolească.
-Ce te-a apucat? Faci zgomot. Vrei să ne-audă? Ştii ce-o să ne facă dacă eu nu mai ţin uşa şi intră? Mai ştii ce ne-a zis mama?
Sora mai mică a dat din cap că da şi a coborât din pat în vârful picioarelor, cu bărbia în piept şi  urechile ciulite spre uşă. A deschis bomboniera şi a scos punguţa cu praf de scorţişoară. I-a arătat-o Sofiei.
-N-ar avea de ce s-o caute aici. Bomboniera e doar pentru bomboane, nu? Hoţii ştiu asta. M-apuc de gătit, da’ o să dureze pentru că aragazul ăsta e cam mic, a explicat Cami, apoi a scos din bibliotecă bucătăria păpuşilor şi a aşezat-o pe pat. Nu stătea dreaptă şi s-a chinuit s-o aranjeze, bătând cuvertura de sub ea.
-Aşa, acum e bine.
A îndesat păpuşile în câte un scăunel şi s-a întors la bibliotecă. Dintr-un sertar a scos un pumn de şerveţele care acopereau o cocă de dimensiunea unei caise. I-a dus-o tiptil Sofiei, lângă uşă, şi i-a întins-o.
-Uite ce frumos miroase.

Cu o zi înainte erau toate trei în bucătărie:  Cami, Sofia şi mama. Mama a întrebat, uitându-se spre Sofia:
-Aţi închis bine uşa de la intrare?
Fetele au dat din cap în acelaşi timp şi s-au privit una pe cealaltă cu ochi mari, apoi şi-au întors faţa spre uşă.
-Sigur-sigur? a insistat mama.
Sofia a alergat la intrare, a verificat şi, când să se întoarcă, s-a împiedicat de Cami, care era chiar în spatele ei şi-şi aştepta rândul să pună mâna pe clanţă. Pe urmă s-au căţărat la loc pe scaunele lor şi mama a presărat scorţişoara în aluat. Când nu era atentă, Cami a gherăit într-o margine şi a băgat în buzunar o bucăţică de cocă. Sofia n-a pârât-o de data asta, ci a chicotit, acoperindu-şi gura cu mâinile.
-Bine c-aţi închis, că dacă vin hoţii, ne fură scorţişoara.
Fetiţele au râs şi ea le-a privit pe rând, serioasă.
-Nu ştiaţi că de-asta se sparg casele? Asta e tot ce caută hoţii, scorţişoară. Voi trebuie s-o păziţi.
Sora mai mare nu era convinsă.
-Nouă tata ne-a zis că ei caută televizoare şi…
Mama s-a întors încruntată spre ea, şi-a scuturat mâinile una de alta, le-a şters pe şorţul cu căpşune desenate şi a ţipat:
-Ce v-am zis să nu mai vorbiţi despre el vreodată? Parcă ne-am înţeles, nu? Ce-i aşa greu?
Cami şi-a afundat nasul în punguţa cu scoţişoară, în timp ce mâinile roşii ale mamei au dispărut în cocă şi vocea i s-a îndulcit.
-Mâine vine tataie să stea cu voi, da? Dar mama vă iubeşte mult, mult de tot, le-a spus şi le-a făcut cu ochiul.
După ce şi-a îndesat coca în buzunar, Cami a întrebat:
-Da’ de ce zici mereu „mama vă iubeşte” şi nu „eu vă iubesc”?
-E tot aia, hai, termină, aşa mi-a venit.
Dimineaţa, când s-au sculat, mama plecase deja, iar bunicul nu ajunsese încă. Aveau toată casa pentru ele, au alergat şi ai chiuit, au ascuns toate sticlele din casă în camera lor, aşa cum ştiau că trebuie să facă de fiecare dată când venea bunicul. Cami a luat scorţişoara din bucătărie şi a ales bomboniera ca ascunzătoare. Apoi au aşteptat. Auzeau frigiderul, cunoşteau toate zgomotele lui, chicoteau când se oprea brusc, ascultau robinetul de la baie, care picura din când în când, s-au îmbrăcat pentru ieşit afară şi au continuat să-l aştepte pe bunic. Ceva dincolo de uşa de la intrare a fâşâit. N-a sunat nimeni la sonerie şi n-a ciocănit nimeni. Ele s-au luat de mână şi au mers tiptil, desculţe, până la uşă. Pe hol era întuneric, becul arsese şi nimeni nu-l schimbase. Sofia a aşezat încet scăunelul sub care stăteau pantofii şi s-a suit pe el ca să se uite pe ochean. Cami o ţinea de un picior şi se uita cu gura căscată când spre ea, când spre vizor. S-a auzit iar fâşâitul şi o voce groasă, care nu era a bunicului.
Sofia a sărit de pe scaun, a tras-o de mână pe sor-sa după ea şi au fugit amândouă până în camera lor, au închis uşa, s-au aruncat pe jos şi au început să împingă tare în ea cu picioarele ca să se asigure că nu putea să intre nimeni.
-Ce-ai văzut? a întrebat în şoaptă Cami.
-Erau hoţii, sigur au aflat c-avem scorţişoara, că mama nu-i acasă şi nici tataie nu-i aici şi oricum e bătrân şi nu le e frică de el. Aşa că noi trebuie să păzim acum.
Câtva timp  au împins amândouă, pe urmă Cami a obosit.

A împărţit bila de cocă în două.
-Facem şi pâine, şi prăjitură, a explicat pentru Sofia şi pentru păpuşile care priveau fix.
-Şi ce bem? Sticlele pe care le ascundem de tataie sunt pentru oameni mari, aşa a zis tata.
Cami s-a postat în dreptul ei, cu mâinile în şolduri, în timp ce supraveghea pâinea şi prăjitura, care se coceau.
-O superi pe mama, lasă ce zice tata, mama a zis că e suc în toate, da’ bunicu’ n-are voie şi c-o să putem şi noi să bem într-o zi. De ce să n-avem voie azi? Dacă tot păzim scorţişoara de hoţi?

 

Misiune pe o planetă îndepărtată
Livia Furia 

Îmi era frică.

De aproape două luni mă ascundeam la marginea micii comunități de la baza muntelui, după ce misiunea mea de rutină a eșuat, iar nava s-a prăbușit din cauza condițiilor nefavorabile. Ar fi trebuit să fie o altă misiune de cercetare pentru recoltarea probelor de sol, aer şi apă, fără a stabili vreun contact cu membrii speciei de Străini pe care o găsisem întâmplător în timp ce căutam urme de viață pe una dintre planetele vecine.

Conform protocolului de abordare a relațiilor interspațiale, contactul trebuia păstrat la minim pentru a nu afecta evoluția lor, mai ales că erau primitivi, adunați în comunități mici, răspândite pe o suprafață mare, cu activități care consumau multă energie obținută cu un randament mic în diverse procese tehnologice.

Cu toate astea, din cauza pierderii modulului de transport, am fost nevoit să-mi abandonez camarazii răniți şi, folosind costumul de protecție, să mă ascund într-un adăpost abandonat, prefăcându-mă că sunt unul dintre membrii comunității întors dintr-o călătorie îndepărtată.

În curând vom ajunge la tine. Stai ascuns!

Țineam legătura cu nava aflată pe orbită prin singurul transmițător rămas intact şi, deși nu aveam siguranța că au coordonatele mele exacte, trăiam cu speranța că vor veni după mine.

Evitam să ies din adăpost, convins că își vor da seama că sunt un intrus printre ei. Deși erau primitivi, violenți și veșnic în căutarea plăcerilor de scurtă durată, unii indivizi erau suficient de deștepți pentru a-şi da seama că mă comportam mai ciudat decât ar fi fost normal. Dacă m-ar fi observat cu mai multă atenție, artificiile de care m-am folosit pentru a-mi ascunde părțile corporale, diferite de ale lor, nu ar fi ținut prea mult.

— Araghrrr…

M-am uitat pe fereastră la indivizii care săvârșeau un ritual în mijlocul drumului. Nu înțelegeam despre ce este vorba şi îmi părea rău că n-am luat parte la cursul de antropomorfie, convins că nu-mi va fi de folos să învăț despre niște ființe semisălbatice.

Aș fi vrut să iau legătura cu robotul de serviciu pentru a cere mai multe date, eventual să îmi transmită cursul pentru studiu particular, dar mă aflam în afara razei lui de acțiune.

Am dat la o parte acoperitoarea deschiderii pătrate, încercând să înțeleg ce se întâmpla. Se adunau în grupuri, de multe ori de aceeași vârstă, şi printre urlete, folosind mijloace de deplasare antice, plecau în pădure, probabil pentru a-şi stabili dominanța unul asupra altuia.

I-am urmărit cu privirea cum se îndepărtau, bucurându-mă în sinea mea că nu s-au gândit să verifice adăpostul în care mă aflam. Știu, eram paranoic, dar mai bine îmi făceam griji de pomană decât să fiu în pericol.

— Oh, nu!

Una dintre membrele în vârstă ale comunității, care nu era însoțită niciodată de puiul ei, venea să îmi aducă de mâncare. Probabil urmașul îi murise şi simțea nevoia să compenseze pierderea încercând să atragă de partea sa alt membru al comunității, unul suficient de puternic ca să aibă grijă de ea.

Am stins lumina şi am deschis ușa brusc, luând-o prin surprindere.

— Mă bucur să te văd.

I-am zâmbit în timp ce mă sprijineam de tocul ușii pentru a o împiedica să înainteze. S-a uitat la mine cu ochii umezi, îmbătrâniți, şi mi-a părut rău că nu au tehnologia necesară pentru a-şi rezolva problemele datorate vârstei. Era scundă, cu capul întotdeauna înfășurat într-o cârpă, pentru a-şi ascunde defectele, probabil, şi răspândea un miros ciudat, greu, animalic.

Am încercat să respir cât mai puțin pentru a nu suprasolicita filtrul nazal, în timp ce ea bolborosea ceva, întinzându-mi mâncarea. Am bolborosit, la rândul meu, aproape repetând cele spuse de ea, am zâmbit încă o dată şi am intrat în casă, închizând repede ușa în urma mea.

Am aruncat mâncarea într-un container, convins că normele de igienă nu corespundeau standardelor. Am desfăcut penultima fiolă cu amestec nutritiv în timp ce o priveam cum se îndepărtează.

Orele ce au urmat mi le-am petrecut în dreptul deschiderii din zid, într-o stare de amorțeală. M-am trezit speriat, cu inima bătându-mi în piept. Din toate părțile se auzeau bubuituri puternice şi se vedeau lumini aprinzându-se la intervale scurte, urmate de țipete. Cerul era în continuare întunecat, iar comunitatea era în fierbere. Oare şi-au dat seama că sunt străin?

Se puteau auzi sunete ciudate printre lălăiturile scoase de tinerii care se clătinau pe drum, aflați, probabil, sub influența unor substanțe chimice deosebit de periculoase. Au trecut prin dreptul ușii, unul dintre pui furișându-se pe lângă zid pentru a se uita în adăpost. M-am lipit de peretele rece, rugându-mă să nu intre peste mine.

Toată noaptea am stat de pază în spatele ușii, strângând în mâini locatorul, şi abia când s-a crăpat de ziuă am reușit să adorm, prea obosit pentru a-mi mai ține ochii deschiși.

— Cercetător Hainnnemln!

Am deschis ochii instant. Am izbucnit în plâns când l-am văzut pe comandantul Grlick, cel care răspundea de echipele de la sol.

— Ne pare bine că sunteți în viață!

— Au fost bubuituri şi strigăte, cerul s-a aprins, se rugau, nu știu ce făceau, dar mi-a fost teamă că vor intra peste mine şi mă vor sacrifica zeului lor, oricare ar fi acesta…

Vorbeam repede în timp ce eram escortat spre ieșirea din spate, încercând să le explic trăirile intense pe care le-am avut cu doar o seară în urmă.

— Așa sărbătoresc ei trecerea dintre ani, a râs comandantul, ținând ușa deschisă într-o invitație mută. Anul Nou este o sărbătoare mare pentru pământeni. O să-ți arăt imagini când ajungem pe navă. Obiceiurile lor sunt foarte interesante!

— Sincer, nu credeam că specia asta e atât de diferită de a noastră. Poate ar fi mai bine să evităm contactul cu reprezentanții ei. Prea înapoiați. Mai bine așteptam câteva mii de cicluri solare până ajung la un nivel acceptabil de tehnologie şi o capacitate mare de procesare. Cine a mai auzit să sărbătorești ceva atât de trivial?

 

Ce-ai făcut, tu, Ano? 

Ohara Donovetsky 

Ştiu că mă întrebam cum de mi s-a făcut dintr-odată atât de somn încât să mă ia cu leșin și că nu, nu trebuie să adorm, că nu trebuie să mă pierd tocmai acum, să nu îmi dau voie să dorm în astfel de situaţie, când. Nu a fost deloc suficient faptul că mi-am reproşat…, nu mai știu prea bine ce s-a întâmplat, între timp se grupaseră, în felul lor modest, mai mult în spate, îngrămădiți toți, decât în față… Erau cuminți şi politicoşi. Păreau neputincioși, dar poate nu neputință era ce arătau, ci o liniște mare, atotcuprinzătoare. Întâi s-a ridicat înspre cer şi apoi ne-a luat cu el și ne-a adus în ale lor glasul unui om îmbrăcat în iţari şi ie. La spinare, din ie, îi ieșea o pereche de aripi din şindrili uşoare. Tuturor celor adunați acolo ne-a povestit următoarele:

Şi stândă ea întinsă acolo în zid, zice: „nu pot să mai înghiţ”, atâta mi-a zis şi-n timpu’ ăsta… a vru’ să mă ia şi pă mine dă gât, numa’ cu mâinili, aşa, s-atârna aşa dă gâtu’ meu, „nu pot să mai înghiţ, asta-i moartea mea”. „Fă”, zic, „nu e muartea ta”, zic, „tu nu mori, eu sân’ bonlav, nu ştiu cum să termen casa-asta mare pentru stăpânire şi tu până acuma ai îmblat pân’ doctori cu mine şi mie nu mai mi-e frică că mor … şi ţie ţi-e frică acuma că mori tu?”, … eu o-ncurajam, ştii, căutam s-o-ncurajez, aude cumnată-mea asta şi vine-acolo, vine şi-o vecină, vine ş-aia, Leana lu’ Manole, alt Manole, în fine, a venit multe femei, s-a umplut curtea dă femei… Ca acuma, da’ era mai multe… Am udat-o cu apă, ea zicea „moartea mea, casa mea”… În timpu-ăsta, femeili o căina că… „ce-ai făcut, tu, Ano, cum să te prăpădeşti tu aşa deodată, în zidu-ăsta…”. A doua zi mă deştept ieu şi ea era tot acolo, o-ntreb pă ea, ea era dăzbrăcată, în cămaşă, într-o cămaşă dă noapte dicoltată…, cum o apucase ziditu’, aşa, ştii, şi dăspletită şi… c-aşa a apucat-o…, zbătându-se taman ca peştele pă uscat, da’ acuma ea era prinsă-n peretili-ăsta…, zic „Ano, mai ţi-e greu?… mai mă duc pă coperiş?” „Du-te”, zice, „dacă tot ai făcut-o acuma, du-te, c-aşa trebe, da’…”, zice, „acuma e despre ziuă şi poate că se face ziuă şi… e mai bine…”. Ei îi era frică noaptea, ştii, noaptea îi era frică ei. M-am dus, am termenat ce era de termenat şi cân’ m-am întors, m-am dus drept la ea, era acolo unde-o lăsasim, era înţepenită, era, aşa, cum să zic dumneavoastră, era încadrată dă dureri, ştii, dă amorţeală, nu putea să să mai întoarcă nici la dreapta, nici la stânga, nici nimic… dăcât aşa cu faţa-n zid cum stătea ea, numa’ ochii-n cap mai putea să sucească… „Ce faci, Ano”, zic, asta a fost soartea ta, să faci monastirea luminată, mare monastire, pentru pomenire”, atât am mai zis şi ea a oftat şi-a închis ochii… La urmă, a venit toţi ş-a văzut monastirea cu Ana cu tot. Acolea, un unchi al ei şi c-un cumnat de-al meu, cu neica Radu, stătea şi să uita la monastirea luminată şi a zis: „Ce e, dom’le, ce-a făcut?” şi atunci eu m-am urcat pă coperiş: „Iaca, o monastire, ce să facă şi ea, săraca!”. D-aia vă spun eu dumneavoastră că nu ştiu cum s-a făcut d-am ajuns aicea dă ne-am încurcat dă tot şi nu mai ştim cum să ieşim, da’ ieu mă duc pă coperiș şi apoi să ne ducem cu toții în durerili noastre.

 

Spiderman

Dumitrița Stoica 

Ies din clădire și-mi cade lumina pe față, îmi intră în ochi. E atât de bine. Dacă stau prea multe ore înăuntru, văd din ce în ce mai prost. Mi-am făcut ochelari degeaba. Nu reușesc să mă obișnuiesc cu ei. Am impresia că-mi fuge pământul de sub picioare ca atunci când ești amețit de băutură și spațiul în care te miști se dilată și devine fluid. Harap-Alb este erou doar din întâmplare. Explică, nu-nțeleg cum poți să ajungi erou din întâmplare. Te mușcă un păianjen radioactiv, doamnă…?! Cine a fost mușcat? Spiderman. A, am înțeles. Și Harap-Alb?… Spune-mi de ce pleacă de acasă…Vezi, n-ai citit basmul. Am citit rezumatul. Atunci ce să mai vorbim. Citește basmul. Ce frumos e cerul de noiembrie. Deasupra Casei Poporului sunt nori groși, plumburii, dar într-un colț, spre Marriott, a ieșit soarele. Cerul e alb și albastru. Ca sticla. Trebuie să plătesc cablul. L-am plătit luna asta? Asfaltul e curat. La mine-n sector se mătură frunzele cu drujba sau ce-o fi aia. Mătură electrică. Un motor și-o ţeavă care suflă. Cât ține bulevardul, vezi angajații motorizați ai lui Negoiță suflând praful și frunzele. Nu știu cum procedează cu rahatul de câine. Nu poate fi suflat. Aspirat? Toată clasa a luat șapte, nu ni se pare normal, asta nu e evaluare diferențiată. Și ăia de la H au avut aceleași subiecte și tot de pe net au copiat, dar lor le-a dat nouă. Doar eu și Costin n-am luat. Ați luat zece? Nu, am luat șase. Nici dicționar n-am avut și nu știam cuvintele. Așa vă trebuie, nu sunteți cuminți, Filip nu-i niciodată atent, trebuie să-i aduci aminte că e în clasă. Filip, ce faci Filip, la ce te gândești?… Da’ nu suntem toți neatenți, doamna, eu ascult ce zice și scriu, eu sunt cuminte, am făcut bine primul subiect, n-am copiat de pe net. Pe-al doilea, recunosc, n-am știut să-l fac. Păi, nu știu ce să zic, zice că nu sunteți atenți, nu vă faceți temele, vorbiți tot timpul, nu veniți cu manualele la voi, nu scrieți ce spune ea și-ntr-o zi v-ați mai și distrat cu un laptop. Doar unii, doamna, nu toți. Se uitau la Spiderman. A, bun, eroul din întâmplare. Atunci tot din întâmplare a luat toată clasa șapte. Eu și Costin n-am luat.

De dimineață, de la fereastra din cabinet se vedeau chestiile albastre și albe atârnate de Firea deasupra bulevardului. Luminile sunt încă aprinse pe la șapte jumate. Cerul albastru diluat, cu dungi roz la răsărit, farurile galbene ale mașinilor, copacii verzi, în umbră, ai Cișmigiului și rochițele albastre și albe, lucioase, printre crengi și frunze. Pe-a mele ceruri să răsai mai mândră decât ele. Acum, aceiași pescăruși înfometați pe Dâmbovița. Când le-aruncă cineva pâine ies din amorțire. Păsări din marmură care țipă vânând hrana. N-am putea să plecăm acasă? Mai suntem doar cinci în clasă, ceilalți au plecat. Eu pot să fac ora cu un singur elev. Nu mă întrebați pe mine dacă puteți să plecați, pentru că nu puteți. Puteți să chiuliți, dacă poftiți. Vreți să chiuliți cu voie de la poliție? Ei, poliția nu e de acord. La ultima oră, toată lumea e obosită. Numai gândul că ieși din clădire și că-ți intră soarele în ochi, îți mângâie fața, îți încălzește oasele. Și lumina albastră a cerului. Genarul s-a făcut palat sur și din două gene de nouri se vedeau ochii lui albaștri ca niște fulgere. Făt-Frumos e erou din întâmplare? Nu, doamna, e destinul lui. Nu l-a mușcat niciun păianjen radioctiv? Nu. S-a născut dintr-o lacrimă, prin urmare e sortit să aline toate durerile lumii. Bravo, Filip, mă bucur că ești atent. În clasă mai erau doar douăzeci și cinci din douăzeci și șapte. Ați zis că mai sunteți doar cinci. Doi n-au venit deloc și ceilalți au venit doar puțin, doar cinci au venit de tot. Cinci ori cinci fac douăzeci și cinci. Ați crescut în două minute ca alții în zece. S-au întors, doamna, plecaseră și ei, dar le-am dat mesaj să vină că nu ne dați voie să plecăm. Că poliția nu e de-acord.

Ar trebui să trec, s-a făcut verde, nu trece nimeni. Nu e prea multă lume. E bine când nu e multă lume în oraș. Soarele cade în spatele pietonilor de vizavi și pe zebră se lungesc umbrele lor. O jumătate de oră sau o oră după ce-ai muncit ești aproape fericit. A intrat în nori, deasupra Casei Poporului cerul e tot plumburiu. O să iasă din nou. Așteptați, aveți grijă, unde vă uitați? Putea să dea peste noi. A trecut ca nebunul, credea că are timp să prindă galbenul. Bine că nu se grăbește nimeni. Se putea întâmpla o nenorocire. Mi s-a părut că era cât p-aci să coborâți de pe trotuar. Nu, eu nu… E plină lumea de infractori. Un domn slab cu pălărie. Miros de pipă și de frunze veștede. Îmi place? E mai scund decât mine. N-am mai văzut de mult un domn cu pălărie. Mâna uscată cu care m-a prins de braț îi tremură. Spiderman. Se uită unde mă uitam și eu când a trecut autobuzul 104, da, noroc că mai e puțin soare. Că n-a venit iarna. Uitați-vă ce lumină este în colțul ăla de cer, parcă suntem pe lumea cealaltă.

 

                           Dragoste și ordine                           

Dumitrița Stoica 

În dimineața aceea era de serviciu pe școală. Prima oară. O să stea, alături de o colegă, la o măsuță, pe hol, aproape de cancelarie. După ceaiul dulce de la cantină și felia de pâine cu brânză și parizer, se-ntorsese în cameră și se așezase pe un scaun, la fereastră. De o parte și de alta, cele opt paturi cu cearșafurile și pernele albe, întinse și cu pătura de deasupra strânsă, fără cute. La dreapta și la stânga, dulapurile. În față, ușa pe care ieșiseră fetele de ceva vreme, erau la ore acum. Ar fi trebuit să fie și ea acolo. Pe hol. Pe fereastră intră lumina soarelui. Internatul este vecin cu Palatul Cotroceni, dar ce era acolo nu știa. Dincolo de ziduri nu se vedeau decât coroanele pomilor din pădurea care-l înconjura. Așa pare, o pădure, dar poate este doar o grădină mai mare, boierească. Știa doar cofetăria din față, vizavi de statuie, de unde cumpăra câteodată, când primea ceva bani de la părinți, o savarină sau o mascotă și, bineînțeles, o citronadă.

În cămin nu mai era nimeni, poate nici n-o să apară cineva, toată lumea plecase la școală. Până la prânz, când se termină orele și se deschide din nou cantina poate să stea acolo singură. Apoi o să coboare și o să se-ntâlnească cu fetele, să ia masă împreună, ca și cum nimic nu s-a întâmplat. Și după-amiază o să se odihnească cu toate vreo oră-două, apoi își vor face temele pentru mâine și, poate, seara, dacă mai rămâne timp, o să citească ceva sau o să stea de vorbă cu ele. Sigur o să-i povestească cineva cum a fost la chimie, a ratat monologul profesoarei despre însoțirea elementelor în diverse combinații după rețeta cozonacului. Tot ce există pe lume se-adună, se frământă, se umflă și se coace ca să devină altceva, la fel cum din făină, apă, drojdie, ouă, ulei, cacao și nuci rezultă cozonacul. Este mai multă liniște într-o clădire suprapopulată, după ce se golește de oameni, decât într-o casă. Au încetat brusc vocile de pe hol, din camere, pașii, zgomotul ușilor deschise și închise continuu. Poate chiar nu mai e nimeni și n-a observat nimeni că nu a ajuns la școală. Poate nici nu e nevoie de ea. De ce să stea la măsuța de pe hol, când chiar nu e nimic de făcut acolo? Sanda, tovarășa pedagoagă, o fi plecat și ea la plimbare. S-o fi săturat să patruleze ca un jandarm pe holurile liceului. I se aud tocurile de la parter, în fiecare zi. Urcă scările, țăcăne pe holuri. Intră-n timpane ca picătura chinezească și, când deschide ușa, seara sau dimineața, îi vezi cocul îndreptându-se spre dulapuri. Un dulap este un teritoriu fascinant ca și cozonacul. Și acolo lucrurile se-adună, dar nu ca să se coacă, ci ca să reziste. Ordine și curățenie. Privirea ei de șoarece străbate până-n cele mai ascunse unghere. Știe. Grămezile de chiloți, ciorapi, prosoape și haine se metamorfozează, sub imperiul spaimei, într-o adunare armonioasă de lucruri așezate democratic unele peste altele.

În cămăruța de la intrarea în internat sosește uneori, la ceas de seară, un tovarăș. Sanda nu e căsătorită, n-are timp. Poate că îi aduce trei garoafe roșii învelite în țiplă. Nu l-a văzut, dar fetele povestesc. La ora aia, după ce a inspectat cele trei etaje de dulapuri, femeia se relaxează. Nu-i ușor lucru să-nveți niște țărăncuțe de șaişpe ani să fie curate și ordonate. Câteodată o apucă durerile de cap. Și un foc în vintre, o mânie, ca atunci când simți că lumea nu te merită. Adulmecă prin dulapuri izul de jeg adus de-acasă. Sau altceva, și mai greu de suportat, ceva care trebuia frecat cu săpun Cheia, spălat, uscat și călcat, da’ zace acolo de câteva zile. Acum are timp pentru ea. Tovarășul o îmbrățișează încercând s-o sărute pe gât, dar Sanda deschide ușa dulapului cu două uși. Într-o parte sunt patru sertare, în alta haine pe umerașe. Totul pare regulamentar pentru un ochi profan, dar ea știe că niciodată nu-i destulă ordine. La sertarul de jos, primește un sărut pe ceafă, sub coc, la al doilea, unul sub ureche, acolo unde se-adună zulufii cenușii și rari, apoi simte cum tovarășul o prinde de mijloc. Îi scapă din brațe, e subțire, zveltă, s-ar putea spune, dacă n-ar fi cam scundă, și se duce să aducă un scaun. Tovarășul, așezat pe patul din fier peste care zace o saltea, îi privește golul ispititor din spatele genunchilor și simte că moare. Stângul, dreptul, stângul, dreptul… La stânga, la dreapta, la stânga, la dreapta… Mai bine mă duceam la cofetărie. O savarină… Mmm. Stângul, dreptul, stângul, dreptul…
– Ce faci, domnișoară? Unde trebuia să fii la ora asta?
– Nu mă simt bine.
– Da’ ce ai?
– Nu știu.
– Hai, marș afară! Ia-ți ghiozdanul urgent și ia-o în pas alergător spre școală. Cine te crezi? Crezi că face altcineva de servici în locul tău?

 

Accidentul

Ramona Micu

E o zi ȋnsorită, de ȋnceput de toamnă. Pe drumul de la baltă spre casă, cȃṭiva grauri ciugulesc din praful auriu. Cȃnd ne apropiem, ne zboară bezmetic pe deasupra capetelor, făcȃndu-ne să ne ducem instinctiv mȃinile la cap. E vremea strugurilor. De undeva de sub zbaterea de aripi, doi copii cu ochi mari, albaṣtri, se uită la noi. Mucii li se ȋntind vȃscos pe sub năsucurile cȃt aluna. Le zȃmbesc. Copiii se strȃmbă ṣi o iau la fugă spre casa din dreapta. Această casă nu e de vȃnzare, au completat niṣte litere strȃmbe anunṭul iniṭial, prins ȋn cuie pe zidul casei. Ȋn mijlocul curṭii, niṣte oale ȋnfipte ȋn pari aduc a capete ȋnvinse de duṣmani. Copiii aleargă. Un căṭel dă din coadă printre picioarele lor. E casa la alde Rotaru, ȋmi spune bunica. Au plecat ȋn Italia ṣi-au lăsat niṣte amărȃṭi să stea ȋn ea, unii din Dealu, au vreo cinci – ṣase copii, vai de mama lor. Sunt frumoṣi copiii, ȋi zic, ṣi bunica rȃde, ăṣtia sunt făcuṭi cu Sorin văcarul, ăla are aṣa ochi albaṣtri, mă-sa ṣi cu tac-su sunt amȃndoi negricioṣi, neam de ṭigani. Continuăm să vorbim ȋn timp ce ne ȋndreptăm spre casa bunicii, eu cu paṣi vioi, bunica ȋncet, sprijinindu-se apăsat ȋn băṭ, a murit Viorica lu’ Stan, s-a ȋnsurat Cristi, colegul tău din generală, a luat pe una de la Turnu, fina Mariṭa a căzut ṣi ṣi-a rupt piciorul, amar de ea, săraca, ce se mai chinuie. Bunica se miṣcă tot mai greu ṣi nu prea mai iese ȋn drum, la vorbă, aṣa că veṣtile ajung mai greu la ea, dar tot ajung, femeile o strigă de peste gard, i-auzi, ṭaṭă Ioano. Iar ea le spune mai departe cui apucă, găinilor cȃnd le dă de mȃncare, pisicilor venite la alintat, vecinei ṣchioape din fundul curṭii, mie ȋn rarele momente petrecute ȋmpreună.

Ajungem acasă. Bunica ȋṣi dă jos basmaua neagră de ieṣit ȋn lume, ȋṣi ȋndepărtează cu mȃini aspre praful de pe faṭă  ṣi se duce să pregătească masa. După o vreme, poarta se deschide ṣi-un pas hotărȃt intră ȋn ogradă. Vecina de peste drum. Ai auzit, tanti, cică ăla mic alde Albu a căzut ȋn puṭ. Cum să cadă, adineauri ȋi văzurăm noi, se jucau pe drum. Uite a căzut, mă-sa era plecată ṣi fetele-alea mari n-au avut grijă, s-au luat cu joaca ṣi-au uitat de el. Ṣi cică el a dat singur la o parte capacul de la puṭ, da’ eu nu ṣtiu ce să zic, copil de nici doi ani să aibă aṣa putere. Păi ṣi-acuma ce face, l-au scos, mai trăieṣte, ȋntreabă bunica. Nu ṣtiu, au venit pompierii, salvarea, nu te lasă să te apropii. Da’ cică mai trăieṣte, că aṣa l-au găsit, l-au auzit ṭipȃnd din puṭ, că altfel cine ṣtie cȃnd dădeau peste el, fetele-alea se jucau ȋn drum, n-aveau ele treabă de ăsta mic. Păi ṣi măică-sa unde era, mă mir eu.

Ea zice că era după capre, da’ cine ṣtie, aṣa ȋi lasă mereu singuri pe bătătură, a sunat-o Oniṭa ṣi i-a spus, bani de telefon are, da’ să-i trimită pe copii la ṣcoală de unde, zice că n-are cu ce-i ȋmbrăca, da’ e prima la Adunare cȃnd aduc baptiṣtii ajutoare, cine ṣtie ce-o face cu hainele alea, că bieṭii copii tot despuiaṭi umblă. Ṣi-acuma ȋṣi smulge părul pe-acolo, urlă ca nebuna, să nu zică ăia că n-o interesează ṣi să-i ia toṭi copiii, că pierde alocaṭiile. Cică ar fi sunat ṣi la televiziune, să vină să-i filmeze, poate li se face milă ṣi le dă lumea ṣi lor ceva. Bunica aprobă din cap, cu mȃna dusă la gură. Nu credeṭi că e ȋngrijorată pentru copil, totuṣi, ce copil, maică, pe ea n-o interesează decȃt banii, să aibă ce bea ṣi ce fuma ṣi-atȃt. Se ȋntinde cu văcarul, doarme cu amȃndoi ȋn pat, mamă, cine-a mai văzut, bărbat-su ăla tare prost mai e. Bine, dar asta n-are legătură, ȋncerc să ȋntorc discuṭia pe făgaṣul iniṭial, ăsta e un accident din care poate să-i moară copilul, nu are cum să nu-i pară rău. Ei, n-are legătură, ba are, sunt niṣte nenorociṭi cu toṭii, fac copii să li-i crească alṭii, ei doar să ia bani de pe urma lor. Da’ tu ce-ai acolo, Geto, ȋntreabă bunica indicȃnd cu băṭul spre sacoṣa pe care o ṭine ȋn mȃnă vecina. Uite fusei la magazin, luai niṣte salam de ṣapte lei, să mănȃnce ăla micu’ dimineaṭa. Ṣi-acolo auzii de alde Albu, vorbea lumea ṣi mă dusei ṣi eu pȃnă acolo, da-ṭi zisei, era lume strȃnsă ca la circ ṣi nu te lasă să te-apropii, văzui doar maṣina de salvare ṣi pe aia mai mare, Denisa parcă o cheamă, vorbea cu fina, da’ n-auzii prea multe, că plecă repede. Doamne fereṣte, maică, zice bunica conducȃnd-o spre poartă pe vecina Geta.

Intrăm ȋn casă. La televizor, breaking news. Un copil de doi ani din localitatea Balta Sărată, judeṭul Teleorman, a căzut într-un puţ foarte îngust, la o adâncime de aproximativ 16 metri. Echipele de intervenţie fac tot posibilul pentru ca cel mic să fie salvat. Ṣtirile continuă ȋn acelaṣi stil cȃteva ore. Ca băiatul să nu intre în hipotermie salvatorii suflă aer cald în puţ. Bunica ȋṣi pune basmaua neagră ṣi iese la poartă, după veṣti. Se ȋntoarce după o vreme, cu o expresie de mirare peste ridurile adȃnci de pe obraz. Auzi, tu, fată, cică nu era ȋn puṭ ăla mic, l-au găsit ȋn casă, pe pat, după niṣte perne. Păi ṣi ȋn puṭ ce era. Aia e, că nu ṣtie nimeni, cică se vede ceva, dar o fi vreun cȃine, o fi vreun strigoi, că ăṣtia au mai avut un copil de-a murit cȃnd era mic, s-a ȋnecat ȋn găleata cu apă, cine să ṣtie, or vedea cȃnd termină de săpat.

 

Despre autor

Literomania

Literomania

Platformă literară independentă.

Scrie un comentariu