Flash fiction stories

Flash fiction stories – ianuarie 2019

Literomania vă propune o rubrică permanentă numită Flash fiction stories, în care vom publica microficțiunile primite pe adresa de mail a redacției (literomania2017@gmail.com). Editura Paralela 45 are în vedere publicarea, în colaborare cu Literomania, a unui volum de flash fiction cu prozele apărute în cadrul acestei rubrici (cu condiția ca prozele selectate să fie inedite). Prin urmare, așteptăm prozele celor care scriu microficțiuni, cu mențiunea că redacția își rezervă dreptul de a alege textele pe care le va publica pe site-ul Literomania. Îi rugăm pe cei care ne trimit materiale pentru Flash fiction stories să respecte câteva reguli: 

  1. prozele să nu depășească 1000 de cuvinte;
  2. numele autorului să fie indicat la începutul textului;
  3. documentele să fie în format Word, cu caractere Times New Roman;
  4. nu acceptăm texte scrise direct în căsuța de mail;
  5. autorul, prin trimiterea materialului, își dă acordul tacit pentru publicarea pe Literomania. 

Spor la scris!   

Amorțire

Anca Goja

În acea dimineață s-a trezit cu un gând obsedant: oare s-a îndrăgostit de el pentru că i-a plăcut cum rostea „latte” sau a început să-i placă asta pentru că s-a îndrăgostit de el? Derula mereu în minte filmul primei lor întâlniri de la cafenea și îi era ciudă că își amintea doar fragmente, priviri, gesturi, jumătăți de frază. Se temea chiar că amintirile ei nu erau reale, că de la un punct propriile plăsmuiri au devenit false amintiri, care au completat golurile. Știa, însă, sigur, că atunci l-a auzit pentru prima dată spunând „cafia” în loc de „cafea”. Mai târziu avea să afle că făcea asta numai când se alinta.

Gândurile acestea au însoțit-o întreaga zi. E adevărat, dimineața, cu un mare efort, s-a ridicat din pat și a făcut toate gesturile de rutină pe care știa că societatea le aștepta de la ea, apoi a mers la serviciu și și-a îndeplinit sarcinile. Dar a făcut totul ca prin vis, cu mintea amorțită, ca și cum realitatea ar fi fost ceva secundar, iar amintirile ei cu Ducu i-ar fi solicitat aproape întreaga atenție. Toate imaginile și sunetele pe care și le-a reamintit, însă, au fost anterioare zilei de luni. Ziua când el a plecat în vacanță, singur, spunându-i că ar vrea să ia o pauză, că relația lor s-a răcit, că nu mai are rost să se chinuie amândoi. Doar că ei îi plăcea să se chinuie astfel.

Când programul se serviciu s-a încheiat, a pornit spre casă. S-a grăbit să ajungă la trecerea de pietoni unde obișnuia să se oprească și să privească mașinile. Le privea atent pe fiecare în parte, încercând să vadă chipul șoferului și pasagerii, întrebându-se dacă și ei o vedeau și dacă, măcar pentru o clipă, ea făcea parte din viața lor. În ultimul timp o chinuia gândul că, dacă, printr-un accident, ar fi murit, nimeni nu ar fi remarcat asta, nimeni nu ar fi vărsat o lacrimă, nimeni nu ar fi povestit întâmplări din care ea făcuse parte. Întreaga zi s-a simțit invizibilă, și asta nu-i conferea nicio superputere.

A așteptat să se facă roșu și abia atunci a pășit hotărâtă, înaintând până în mijlocul drumului. Acolo s-a oprit, s-a întors cu fața spre mașini și a așteptat. Șoferii au ezitat o clipă, apoi au pornit prudenți, claxonând lung, scoțându-și capetele pe geamuri și strigându-i cuvinte dintre cele mai triviale. Aerul s-a umplut de zgomot, viața palpita ca o boxă din care răzbat bașii, iar femeia se simțea din ce în ce mai liniștită. Gusta larma cu poftă, zâmbea senină și se gândea că, peste vreo oră, în zeci de familii din oraș se va vorbi despre ea.

 

 

Semnul de om

Alexandra Niculescu

Tu mai citeşti, nu? Păi da, uite ce de cărţi ai, eu nu am timp, de ce ridici aşa sprâncenele, cred că ţi le-ai tuns prea mult, ai putea să ţi le laşi în pace, a şoptit ea şi a atins cu vârful degetelor un semn de carte ce ieşea de la pagina 79 din „Visul eroilor”. Acum sunt prea ocupată: fac cârpe de praf din rochii vechi, nu râde aşa, e mult de muncă, trebuie să ştii cum şi unde să rupi, altfel nu ies ca lumea, e mult praf iarna, adică e şi vara, dar eu iubesc praful de vară, mai ales ăla care se lipeşte de mine, în fine, rochiile se destramă uşor, şi e aşa…un soi de fericire când auzi cum se desprind cele două părţi: fârrr-fârrr, şi pe urmă ai cârpa gata.

A început să scoată uşor semnul de carte, milimetru după milimetru, în timp ce-l privea.

Şi mai e şi cealaltă chestie care îmi ia timp: pun semne oamenilor. Iar râsul ăsta exagerat, potoleşte-te. Când îmi pierdeam vremea cu cititul, aşa, ca tine, aveam câteva semne de carte făcute de mine – nu ca alea pe care le găseşti în cărţi şi crezi că ai primit un cadou, pentru că alea îmi alunecau întotdeauna pe jos până acasă, nu ştiu cum se întâmpla. Şi mă uitam la ele din când în când ca să se aşeze ce-am citit, ştii, ca atunci când te uiţi undeva, dar te gândeşti la altceva. Totuşi, când îmi plăcea tare-tare o carte, sigur ţi s-a întâmplat şi ţie, deşi nu mulţi pot să simtă asta, nu puneam un semn de carte, ci îndoiam colţul paginii sau lăsam un creion sau un pix unde rămâneam.

Uneori ştiam că nu mai vreau să aflu cum se termină o carte, dar mi-era aşa de jenă faţă de ea, faţă de toate literele alea bulucite, încât mi-era imposibil s-o deschid ca să iau semnul, aşa că doar îl trăgeam uşor, uitându-mă în altă parte, apoi o luam la fugă în altă cameră şi rugam pe cineva să ascundă cartea în bibliotecă. Ce vrei, atât puteam. Ce-ai zis? Nu se-aude bine, de ce ţi-o plăcea să ţii mereu geamurile deschise. Ah, da… cu oamenii e altfel şi e la fel. Iar râzi, ai ceva azi de nu te poţi opri. Primul semn pe care l-am pus au fost nişte ochelari de soare, imaginează-ţi, ce să facă un bărbat cu nişte ochelari de soare de femeie, îi erau mici oricum, dar ăsta a fost semnul pe care i l-am dat. N-am ştiut dacă e un semn dintre cele care se scot. Mai sunt şi unele care rămân pentru totdeauna şi aşteaptă. Şi pe urmă a fost perna aia, odată am intrat într-un magazin şi aveau multe-multe perne şi eu rămâneam cu gura căscată în faţa fiecăreia şi mă minunam mai ceva ca o mogâldeaţă de copil pentru că aveau scrise pe ele lucruri pe care tânjeam să le aud şi nimeni nu se pricepea să mi le spună cum voiam. Am ales una, nu prea mare, ca să încapă în bagaj, şi i-am dus-o celui care o aştepta fără să ştie. Ăsta a fost semnul lui. Cum am zis, altfel e când simţi să îndoi pagina. Îi plăcea să-mi scrie: M-am mutat de trei ori de atunci, mi-au dat un apartament alb-negru pe bulevardul Léopold III şi în centru pun mereu perna caraghioasă de la tine.

N-a ştiut c-a fost un semn de om pe care deja l-am scos şi am fugit. Nici eu n-am vrut să ştiu asta când am ales perna. Mai bine aş fi luat una pentru mine, îmi spun uneori când bat pernele de pe pat.

Cartea căreia îi pui semnul nu ştie dacă o să mai fie citită vreodată.

Am visat mereu să îndoi colţul de sus al unui om sau să pun un creion în povestea noastră şi, de fiecare dată, fără să-mi dau seama, am luat un semn de om şi l-am pus, iar răzvrătirea n-a fost atât de puternică cum o voiam sau n-a fost deloc sau nici n-o doream. Există şi cărţi – iar te uiţi aşa la mine, ca şi cum ai zice: ce prostie mai vrei să spui? – da, vreau să spun că există şi câte o carte care nu acceptă să-i pui un semn, ştie că pe urmă n-o s-o mai citeşti, n-o să te mai zgâieşti în oglinda ei distorsionată, care nu te arată cum vrei, ci îţi aruncă doar câte o fărâmă din tine, pe care poţi să n-o recunoşti, şi când tu vrei s-o închizi şi să-ţi vezi de-ale tale, ea te înşfacă şi îţi târăşte degetele în colţul de sus, de cele mai multe ori e cel din dreapta sus, nu ştiu de ce, şi te obligă să-l îndoi cu grijă şi cu forţă, apoi te lasă-n pace, ştiind că orice-ai face gândul o să-ţi fie la ea.

 

 

01.01

Laura Pamfiloiu

Anul nou a venit într-o zi de marţi, mult după prânz, spre şase seara; abia atunci a realizat că ecranul tabletei arată 01.01. Cifre ciudate, îşi zice, cod morse care nu transmite niciun pericol, e ca atunci când se uita la ceas în timpul orei de latină şi cifrele se aliniau şi stelele se aliniau pe cerul minţii ei şi ea ofta cu ochii aprinşi de bucurie că el o va aştepta în faţa magazinului de pâine. Următorul lucru care îi trece prin minte sunt tot nişte cifre în care încape viaţa ei de femeie căsătorită. Douăzeci de ani alături de un bărbat. De acelaşi bărbat. Ar fi putut  la fel de bine să fie  încălţată cu aceeaşi pereche de pantofi. Comparaţia i se pare firească, legitimă. Scrie în minte cu un creion grafic cu vârf gros şi tocit, subliniază egalul: a umbla atâţia ani cu acelaşi bărbat, egal cu a purta aceeaşi pereche de pantofi. Oare cât de uzat era bărbatul de lângă ea? Cât de întinsă pielea, cât de decolorată, cât de desfăcută pe la cusături, cât de subţiată talpa? Ridică ochii şi-i priveşte picioarele. Atât vede din şezlongul roşu unde îi place să se retragă seara şi toţi din casă ştiu că scrie sau bea ceva şi nu trebuie deranjată sub niciun chip. Asta face şi acum, are paharul de vin aşezat pe mânerul de lemn al scaunului, scrie şi vede picioarele albe în şosete negre ale bărbatului de douăzeci ani care se uită la un serial pe o tabletă samsung veche. Oare el ştie că e marţi şi că e an nou? Nu l-ar întreba nimic, are căşti pe urechi şi ar trebui să strige.

– Auzi? Ştii că e marţi azi? îl întreabă fără să ridice ochii din ecran.

– Poftim? Nu te aud, ce-i cu marţi? capul cu căştile puse strâmb se iveşte deasupra picioarelor albe cu şosete negre. Zi acum.

– Nimic, voiam să te întreb dacă ştii că azi e marţi şi că e un an nou. Zero unu, zero unu.

– Iubito, sigur că ştiu. Am fost azi-noapte în centru să vedem artificiile, ai şi uitat? Zâmbet compătimitor de „mă deranjezi” pe jumătatea de faţă deasupra picioarelor albe în şosete negre.

Capul dispare, canapeaua îşi ia în braţe stăpânul, căştile închid uşa după ele. Linişte. La radio, personal jesus.

Oare cum i-ar sta încălţată cu o altă pereche de pantofi, se întreabă. Tentaţia e atât de departe, atât de străină, nu-i mai ştie gustul şi se simte de parcă niciodată nu a fost tânără, nu a fost curioasă, dispusă. Acum curiozitatea ei e legată exclusiv de câte o carte nouă, de un soi nou de ţelină, eventual de o piesă de teatru.

Dispusă e doar să iasă seara la o alergare prin cartier când alege aceeaşi rută unde ştie toate gropile din asfalt, toate denivelările, trecerile de pietoni, ştie deja să-şi dozeze efortul şi să-şi potrivească respiraţia cu ritmul paşilor.

De tinereţe nu mai poate fi vorba.

Paharul de vin e gol, dar nu-i vine să se ridice şi să-l umple. Încearcă să facă un exerciţiu de memorie şi intră în viaţa ei de dinaintea celor douăzeci de ani. Găseşte o pajişte netunsă cu smocuri înalte de iarbă prin care nu se mai vede clar. Parcă se uită la un diapozitiv pe peretele alb al unei săli de lectură, se priveşte din exterior şi-şi vede fiecare cută, nuanţa indecisă de blond spălăcit a părului, dacă ar întinde mâna şi s-ar atinge, şi-ar simţi faţa tânără, plină de coşuri, pielea întinsă pe gât. Diapozitivul se opreşte îndelung la fiecare imagine, mintea ei face clik şi derulează înainte şi înapoi de parcă s-ar da într-un balansoar de fum. Nu se poate opri la marţi 01.01. Codul morse nu strigă nici pericol, nici stop. Lumina ecranului pe care îl are în braţe îi albeşte mâinile. Poate reuşesc să pun toate astea într-o povestire, îşi spune. Degetele tastează în strălucirea ecranului. Reciteşte rândurile nesalvate, constată că nu a dat niciun nume persoanelor pe care le transformă în personaje. Se uită cu atenţie la cuvintele de pe ecran, i se pare că unora le cresc sfori la capete şi încep să se legene. Şi azi-noapte a scris mesaje cu urări. A primit şi ea câteva din care nu-şi mai aminteşte decât „strâns, strâns” la finalul unei propoziţii. Vede cuvintele cum ies din ecran şi o înfăşoară, le simte în jurul gâtului ca pe nişte panglici de mătase care apoi îi coboară pe braţe şi i se încurcă între degete. Se simte brusc tânără, dispusă să se dea în leagăn în anul nou început într-o marţi după prânz.

 

Despre autor

Literomania

Literomania

Platformă literară independentă.

Scrie un comentariu