Flash fiction stories

Flash fiction stories – decembrie 2018

Literomania vă propune o rubrică permanentă numită Flash fiction stories, în care vom publica microficțiunile primite pe adresa de mail a redacției (literomania2017@gmail.com). Editura Paralela 45 are în vedere publicarea, în colaborare cu Literomania, a unui volum de flash fiction cu prozele apărute în cadrul acestei rubrici (cu condiția ca prozele selectate să fie inedite). Prin urmare, așteptăm prozele celor care scriu microficțiuni, cu mențiunea că redacția își rezervă dreptul de a alege textele pe care le va publica pe site-ul Literomania. Îi rugăm pe cei care ne trimit materiale pentru Flash fiction stories să respecte câteva reguli: 

  1. prozele să nu depășească 1.000 de cuvinte;
  2. numele autorului să fie indicat la începutul textului;
  3. documentele să fie în format Word, cu caractere Times New Roman;
  4. nu acceptăm texte scrise direct în căsuța de mail;
  5. autorul, prin trimiterea materialului, își dă acordul tacit pentru publicarea pe Literomania. 

Spor la scris!   

 

Jurnal de Recepție (8). Crima perfectă

Andrei-Codrin Bucur

Dimineață, de vreme ce oltenii din 120 se cărăbăniseră înainte de schimbarea turei, iar camerista spune frecvent că dacă adună rahatul după patru, poa’ să-l adune și după cinci, m-am teleportat, cu lentoarea unui ursuleț Koala îndopat cu frunze de eucalipt, pân-am dat cu bărbia în tocul ultimei uși de la etajul doi. Nimerisem ținta. Am împuns-o ca un berbec, am trecut prin fața unei oglinzi în care am văzut ceea ce văzusem la Revelion, și – de-a bușilea, iar apoi în cur, pe gresia cabinei de duș – am bâjbâit molatic după robinetul de apă rece. Când m-am dezmeticit eram în costumul lui Adam, tolănit pe mochetă, cu tulumba sculată. Știind că dintr-o clipă-n alta putea s-apară tanti Carmen, cu mopurile șiroind de zoaie, m-am acoperit imediat cu ce găsii la îndemână. Sau poate nu: știam că lua anticoncepționale, însă prudența inocentului adolescent n-are a face cu erotismul unui drac de muiere. Și de vină erau porumbeii neobrăzați de pe pervaz, ce se scărmănau între ei, ciufulindu-și penele ca-n bătaia cu perne la care visam din liceu, în care am pistonat oniric pe șoldul durduliu al fostei mele profesoare de franceză, pân-am văzut cât e ceasul și am simțit un iz pregnant de levănțică. Era de la pastilele mov pe care camerista le strecura în rezervorul aspiratorului cu aburi. M-am îmbrăcat ca la armată și am zbughit-o pe treptele spiralate, asemeni unui melc turbat în cochilia sa – Halal peisaj donjuanesc!

Am suportat cu stoicism terapiile de recuperare: două cafele, o carafă de limonadă cu infuzie de ghimbir și cotoare de mentă din care explodaseră mici rădăcini, precum și câteva firimituri de telemea și șuncă presată, pe care lacheul de serviciu mi le făcuse pachet și mi le plasă strategic în buzunarul din interiorul sacoului. Chiar dacă șefele nu-și arătaseră mutrele, zgârcenia lor era omniprezentă: „Economie, deținuților! Economie!”, interzicându-ne să ne atingem de bucatele rămase de la micul dejun, din eternele lor pricini casnice, gen rațe, porci, gâște, adică fii, bunici și nepoți, purtând ranchiune cât se poate de explicite oricărui angajat, dacă acesta s-ar fi încumetat – „Vi se pare că vorbim la pereți?” – să treacă peste cuvântul lor. Iar dacă reușea, în cel mult o lună, era concediat. Așa că trebuia să fiu vigilent.

Le-am mâncat pe drum, în tramvaiul burdușit cu elevi tatuați și pensionari curioși, ce se hurduca la fiecare îmbinare a șinelor. În tot timpul cât a durat întoarcerea spre casă, am cumpănit la cele petrecute azi-noapte. Dar în afară de oareșicare flashuri derizorii și-o brumă de reproduceri fluctuante ale unor spaime și premoniții ancestrale, n-am obținut mare brânză din reminiscențele mnezice ale unui recepționer mahmur. Totuși nu orbisem și izbutii să disting, din furnicarul atelierelor de confecții și al birturilor fanate ce împânzeau bulevardul, siluetele cocârjate ale unor zombi, abătuți și abulici, cu obrajii scorojiți, cu orbitele oculare – antene parabolice defecte – vidate de conținut, ce se speteau să-și rotunjească norma de producție și pe cea de consum, indiferenți la incantațiile plicticoase țâșnite prin cupolele în solzi arămii ale Catedralei Sfintei Treimi, pe lângă care, în scârțâitul macazului, am cotit-o spre periferie. Doar că, -n pofida teologhisirii lor, formulele magice ale sacerdoților în loc să decoleze spre cer, se rostogoleau, vălătuci de sârmă ghimpată pe gardurile lagărului de concentrare al SuperStiției, de-a lungul turlelor împestrițate cu portrete de eroi și ferestruici înguste, peste bieții muritori de rând, care – actori profesioniști sau cabotini, conștiincioși sau simpli circari, onești până-n pânzele albe sau corupți până-n măduvă, cu pomelnicele-n desagă, dar duhnind a ocări, tandri sau brutali, toleranți sau cu antipatii solide – sperau c-o să li se amâne procesul, bárem până la Crăciun. GHINION.

Eu, unul, supraviețuisem și mă admiram pentru asta, deși infirmitățile cârtitoare ale asteniei nu erau deloc lesne de convertit, pretinzând, din partea mea, încă o gustare și un nou pui de somn. Și, ca să nu irosesc minute prețioase, de cum m-am descălțat, m-am apucat de treabă: haleală, un pic de teveu, iar apoi am mânat, cufundat în textura luxuriantă a viselor, porcii la jir: și iată-mă sărind de la mii de metri altitudine, delectându-mă cu adrenalina plonjării în gol până la limita maximă, prevăzută în dosarul cu documente ce-mi zbură printre degete, la care mai puteam deschide parașuta, „Agentul secret Aptér, la ordinele dumneavoastră. Scuze.  Barza către Cuib… Comunică!”, „Anihilează bazele inamice!”, „Recepționat”, rulând în derivă spre locuința unui camarad de arme ce-mi întinsese o capcană, și anume îmi demontă piciorul drept, deșurubându-l din rotulă, în consecință, pribeag pe străzi… boschetarii aciuați prin preajma sediului PNȚCD îmi șterpelesc pătura și salteaua, după care – la unison, ca-ntr-un cor de băieței în seara gregoriană de Ajun – se fac că plouă, spre disperarea răbdării subconștiente năpădite de intențiile suicidare ce, ca un șarpe prin iarbă foșnind, mi-au împărtășit telepatic cheia descifrării acestui obsedant tablou abisal – Mamițica îmi făcuse farmece.

Coropișnița nu iartă, eu o neglijasem total, însă răzbunarea orfanului e cumplită, trece dincolo de barierele de borangic ale artei, ucide bobocul în găoace, profanează cimitirele, otrăvește puțurile, maculează curcubeul, jefuiește azilurile de bătrâni, ți se pișă-n glastrele cu orhidee Shenzhen, îți asezonează piscina cu crabi-păianjen japonezi, îți dezumflă sufleul de căpșuni, îți sapă groapa, te leagă fedeleș, p-ormă face striptease și-ți ia maul cu miasma de la subsuori, RĂMÂI STANĂ DE PIATRĂ, iubite cititorule, după cum urmează: peste patru’ș’unu de ore, camera 103, clienta e la o întrunire de afaceri, efracția e un concept desuet, geamantanul ei stă într-un colț – bebeluș înțărcat prematur, îl lovesc cu șpițul, plesnește ca o păstaie, șlițul meu bombat îngăduie cabanosului garnisit cu pătrunjel să-și elibereze tacticos excesul de grăsime pe bustierele, chiloțeii, sutienele cu push-up și dresurile dantelate puse acum la dospit, înăbușind un geamăt de satisfacție, când trag fermoarul, în sucul lipicios al unui gasteropod, pe spinarea căruia protagonistul își răsucește trupul, coborând până-n spatele pupitrului din antreu, unde, pe-un scaun ergonomic, cu omoplații bine înfipți în speteaza cu tetieră și suport lombar, se învârte ferice, mângâindu-și sfârcurile întărite și coițele ce par să i se tumefieze din nou.

 

Jurnal de Recepție (9). Cu cățel, cu purcel

Andrei-Codrin Bucur

Era ca-n poezia aia a lui Mușina, unde, de la caniculă, asfaltul mai înghițea câte-un pensionar, hainele dogoreau, se ofileau mușcatele-n ferestre, se topeau scaunele în troleibuze, se lichefiau anvelopele, copacii se incendiau singuri, ca privirile sașii ale concubinilor încârligați prin pășuni, cu sânziene în păr…, însă renunț de teamă să nu pârjolesc căpițele de fân, șurile cu cereale sau, printre vitralii sfărâmate, plafonul lăcașului de cult, țăranii pe ulițe, li se prăpădesc orătăniile, se convertesc naibii la agnostici, din moftul unui scriitor cu caș la gură, cu tricoul încleiat în piele, scârbit să-i tot asculte pe soții Stănescu cum îi stropșesc în urechi integrame orale, pe care e silit să le rezolve în grabă, nepăsându-i că gipanul părăsise autostrada și se îndrepta spre hotel, cu o „imperceptibilă defecțiune la pompa de injecție, …de la Timișoara, …un turneu național, …suntem în concediu, am zis să profităm de ocazie”, luându-i cu ei pe Coco, pe Max și pe Daisy, animalele lor de companie, „Nu că-s drăguți?”, în cuști de metal, cu carpete de unică folosință și boluri pentru hrană, și o rampă telescopică pe care, pășind într-un melanj de insolență și răsfăț, au debarcat din Range Rover, în adorația stăpânilor cu rucsacuri pe umăr și ochelari polarizați pe creștetul capului.

─ Să trăiți, dom’ director!

─ Bine ați venit!

─ Un trafic, nene – ștergându-și cu dosul mâinii sudoarea – de neimaginat. Se lucra pe ambele benzi: bară la bară, fum de smoală, damfuri de gudron, utilaje încinse, ici-colo câte-un parapet lipsă, ai noștri, la bustul gol, doar cu veste reflectorizante și căști de protecție, ceva de speriat. Și nu de mult o inauguraseră.

─ Au fușerit-o. Se apropiau alegerile.

─ Aaa!

─ Nici după aderarea la UE n-am scăpat de blestemul meșterului Manole? La noi se-ncepe, dar de terminat…

─ Așa-i! giugiulindu-l pe Coco, în timp ce Ianuș, ieșind de la bucătărie, îmi dete de-nțeles c-ar fi cazul să-i supun interogatoriului standard.

─ Și cu copilașii?…  – flatându-i, printr-o apreciere simulată, potăile.

─ Chiar voiam să discutăm cu dumneavoastră, interveni soția. Sunt curați, au vaccinurile la zi, și nu-s gălăgioși… Daisy, cum facem noi când tre’ să mergem la nani? – bichonul își duce lăbuța la sprânceană. Bravo! Dovlecelu’ lui mama… Îs cuminți. Avem și păturele igienice, nu murdărim nimic (Le utilizează și ea?), și se ușurează la oliță (Mă dă-te dracu!), deși o plimbare înainte de culcare e de-ajuns.

─ Absolut firesc! abținându-mă să nu pufnesc în râs.

─ Și latră numai dacă simt vreun pericol.

─ Cum ar fi suprataxa de 75 de lei?

─ Pentru fiecare animăluț?

─ Exact.

─ Exagerat! subțiindu-și glasul. Nu putem trata cu managerul?

─ Adineauri am vorbit cu dânsul. E alergic. De-abia l-am convins să accepte.

─ Da’ n-o să simțiți că-i aveți aici. Îs dresați!

─ Hai potolește-te. O să doarmă-n portbagaj, spuse bărbatul.

─ Pe zăpușeala asta? Să-mi scheaune ca data trecută? Ți se sfâșia inima… – ochindu-mă printre genele-i rimelate. Eram în Szeged, cazați la o casă de oaspeți…

─ Calmează-te! Tre’ s-audă și el? Le dau un somnifer, las geamul deschis, băiatul o s-arunce din când în când un ochi la… Nu?

─ Pe la trei dau stingerea.

─ Vezi, Nelule, ce ți-am zis!?

─ Stai dragă liniștită! Nu-i răpește nimeni.

─ Și dac-o să viseze urât?

─ Le dau două somnifere! E bine?

─ Ei, nu te ambala. Ziceam și eu…

─ Rămâne? căutând un licăr de optimism pe figura lor.

─ Rămâne! – erau complet debusolați.

Istoria își replăsmuiește fazele clasice: clienții sunt la adăpost de țânțari, unii se răcoresc sub duș, recepționerul, ferindu-se de camera de supraveghere, în baia de serviciu, își face o labă, fumează un joint, elementele abstracte se pun cap la cap, e în largul lui, țărmul Mării Egee, pescărușii îi înhață sardinele mălăieșe, prăjite-n ulei de palmier, din conul de carton. El – placid ca o echinodermă – își soarbe cocktailul din vodcă, pomelo și tangerine cu paiul, în depărtări incandescente bungalourile abandonate ard mocnit, transformându-se în cărbunii unui grătar de proporții gargantuești, din care să se înfrupte toți liderii de stânga și de dreapta și să se distreze copios, cu scobitorile între dinți și șervețelele soioase la gât, după ce li se instalează în timpane ideea că Service-ul cu care Ion Stănescu, posesor al… număr de înmatriculare…, luase deja legătura trimisese echipa de tractare, proprietarul autoturismului fiind prea istovit ca să conducă și prea umflat la pipotă ca să-i mai pese de cheia vârâtă în contact și de răsplata oferită depanatorului cu salopetă albastră, care – într-un dialect sec, deprins în turele interminabile, răzbutonând elevatorul cu patru coloane și examinând aparentele scurgeri de fluide și stadiile de deteriorare și optimizare ale componentelor mecanice – mi-a spus că mâine la prânz „o înapoiază”.

Pe cine credea că păcălește? Pe mine? Nicidecum. Poate pe… Vai!, făcându-mă c-am uitat, ăștia cât pe ce să-și piardă cunoștința, după ce-au erupt în cereri de demisie și invocări ale Precistei… „Mai bine ne duceam la Intercontinental”. „Mai bine ți-ai închide fleanca!”. Precis zăbovește prin vreo cârciumă, „investind” în păcănele și bilete de bingo, estimările contabile nu se compară cu revelațiile etilice din garaj, promisiunile se dăruiesc la Florii, și se îndeplinesc la Bobotează.

Văd ca prin sită, în lumina chioară a magaziei, cutiuțe vrăfuite de săpun și bidoane de Rivex, mă ridic năuc, îmi închei pantalonii, tocmai ce m-am trezit. Mă întremez gradual – laitmotivul unui somnambul notoriu. Toropeala făcuse ravagii – Doamne, ce coșmar! Dar când să urc în vestibulul cu geamlâc, privind afară, un fior mi-a străbătut șira spinării, înfiletându-mi tălpile în parchet. Cu maxilarele încleștate, am îngânat doar atât: „Roverul!!!”.

 

 

Sunt o mamă rea, asta sunt

Ramona Micu

 

Ești o mamă rea, pleacă, o să-mi iau altă mamă, de la magazinul de mame o să-mi iau.

Ȋn mintea mea, lucrurile sunt perfecte, copiii zâmbesc fericiți la soare, casa strălucește de curățenie, jucăriile stau frumos aliniate pe rafturi, mâncăm numai quinoa și chia și salate cu omega trei, ne plimbăm prin locuri însorite și râdem, dansăm, suntem fericiți. În realitate, beau cafea cu lapte și mult zahăr, mănânc pe ascuns ciocolată și șaorma, zac, toc legume și învârt în oale gigantice de ciorbă, fac teme și țip, rău țip, tare țip, acum am citit despre Anca și Aurel care culeg plante medicinale, acum trei secunde, cum naiba nu știi, regret, îmi pare rău, puiule, hai să mâncăm o înghețată, veghez, iar tușește cel mare, a făcut temperatură cel mic, vomită cearșafuri și perne și covoare și podele, cât poate, frate, să vomite un copil. Zi după noapte după zi după noapte. Aș putea avea trei joburi, aș putea avea cancer, aș putea avea o familie veselă de păduchi în păr, cine să mai știe.

Ți-ai dorit copii, acum crește-ți-i, mi-a spus mama.

Ai renunțat la serviciu ca să stai cu copiii, acum crește-ți-i, mi-a spus soțul, aruncându-și pe umăr rucsacul cu laptopul plin de rapoarte și prezentări și aplicații.

Mi-i cresc, am zis. Și-am desenat, și-am construit castele din cuburi pe podelele lipicioase, și-am inventat povești cu maimuțe care aruncă de la balcon cu bomboane colorate, huh, ce e asta, plouă cu bomboane.

Oamenii vorbesc de lucruri plictisitoare, de matematică, cât fac doi plus doi, de-astea, dar eu vorbesc despre iubire, mami, și despre jocuri, și despre supereroi. Îmi mai spui o poveste, te rog? Te roooog.

A fost o dată ca niciodată un dințișor de lapte. Vreme de mai bine de cinci ani, fusese al unui băiețel cu ochii mari, care trăia împreună cu familia lui într-un oraș cu străzi înguste, undeva departe, într-o țară însorită. Băiețelul avea grijă de el, îl spăla bine de două ori pe zi și nu îi dădea acadele. Totuși, într-o bună zi, dințișorul a simțit că venise vremea să plece, așa că s-a clătinat ușor, după care s-a lăsat extras de o mână pricepută de dentist.

Ce înseamnă extras, mami? Înseamnă scos afară.

Băiețelul l-a luat acasă și l-a pus sub pernă, pentru zâna Măseluță. Zâna a venit într-o seară târzie, i-a luat dințișorul și a plecat cu el în zbor peste case și străzi. Cum era târziu și era obosită, a ațipit o clipă și a scăpat fără să-și dea seama dințișorul, care s-a rostogolit o vreme pe pământ, înainte de a se opri în iarbă. Văzându-se acolo, dințișorul a răsuflat ușurat.

Cum adică a răsuflat ușurat? Adică s-a liniștit, a respirat adânc și nu i-a mai fost teamă.

Nu pentru mult timp însă, pentru că un lătrat l-a adus repede în stare de alertă. Doi canini ascuțiți îl priveau dintr-o gură mare de câine, uite așa, iar dințișorul nostru a început să tremure de frică. Din fericire, câinele și-a găsit repede altceva de făcut, iar dințișorul s-a rostogolit ceva mai departe, la adăpost. Spre dimineață, un pantof neatent l-a aruncat cu boltă într-o încăpere întunecoasă. După o vreme, s-a făcut lumină. Încăperea s-a dovedit a fi o rachetă, cu care un explorator curajos voia să cucerească spațiul. Așa a pornit dințișorul într-o uimitoare aventură prin univers. Continuarea în episodul următor.

Mai spune-mi, mami, te rog. Te rog.

Mâine, puiule, e târziu.

Mami, există mame care sunt tinere și frumoase? Da, mami, există. Mami, există mame care nu sunt triste? Da, pui mic, există. Mami, există mame care nu țipă? Da, pui mic, există. Mami, există mame care nu ȋși lovesc copiii? Da, pui mic, există.

 

 

Câine din flori

Raluca Nagy

 

Hai mai repede, hai cu proţapurile alea ale tale, înfipte în cur şi rigide ca doi pari de sprijinit via pe care o laşi în urmă greu, cu încetinitorul… între timp eu am făcut cinşpe rotocoale de la vie înapoi la tine, mereu înapoi la tine, plouă, ninge, zăpuşeală, dacă te apucă pe tine să urci dealul şi să-l cobori, vin, că n-am de ales, parcă am avut vreodată, mă ţin după tine ca omul îndrăgostit, înnebunesc până aşezi tu pas după pas labele alea lungi de care te mai prind uneori, ciudăţeniile alea, gâfâind, te opreşti, te uiţi în urmă ca lupul, la cimitirul de pe dealul vecin, acolo ajungeţi toţi. Tu deocamdată ajungi abia în vârf, şi de acolo începe, de fapt, greul, coborâtul îţi ia şi mai mult, dacă aşa ceva e posibil, că trebuie să te bazezi pe genunchii ăia pe care nu mai poţi să-i îndoi, nici măcar cât vara trecută, parcă cu fiecare iarnă devin tot mai blocaţi, ca balamalele de la uşa pivniţei în care nu mai pot să intru că sunt ca genunchii tăi şi uşa nu se mişcă nici dacă o împing cu toată puterea botului meu de câine din flori.

La fiecare pas controlezi cu piciorul lutul alb al dealului, să te asiguri că nu te deconspiră, că nu te duci naibii în cap, fiecare muşuroi, fiecare tufă mai înaltă de iarbă, să nu fie vreo capcană; asta îmi dă tot răgazul din lume să amuşin, dar zău că e plicticos, acelaşi deal pe care îl ştiu pe de rost, numai tu nu-l înveţi odată; când ajungi aproape de buză, te opreşti şi faci un fel de săritură, de uşurare că ai ajuns pe poteca dreaptă aproape faci un salt, dacă îl putem numi aşa, că nu e cu picioarele alea din spate, e cu sufletul, se vede cum pe drumul ăla care duce în sat eşti stăpân, pe tine şi al meu, eşti fericit, şi atunci şi eu pe lângă tine, de parcă aş avea de ales, viaţă de câine.

 

 

À la recherche du sofa perdu

Alexandra Niculescu

 

Nu ştiu exact când a apărut canapeaua. Am luat-o ca pe ceva ce exista de dinaintea mea, deşi poate o urcase cineva când avem câţiva ani şi o aşezase în sufragerie. Nu-mi puneam întrebări în legătură cu ea şi totuşi într-o zi de iarnă am ştiut că o iubesc. Avea un model în care se împleteau flori din stofă cu forme abstracte de catifea bleumarin. Ca o văcuţă bălţată, mă gândeam. Îmi plăcea că se tranforma într-un pat mare dacă voiai, şi în nopţile în care mama şi tata hotărau că în dormitorul mic nu e destul de cald, ne lăsau să dormim în sufragerie şi ne făceau patul. Pe atunci alegeam locul de la perete, ca dacă venea vreun hoţ sau un monstru sau orice alt bau-bau, să se lupte cu sor-mea întâi.

Într-o dimineaţă m-am trezit cât am putut de târziu, deşi trebuia să mă duc la şcoală să dau o lucrare la română. Nu m-a certat nimeni, poate uitaseră, cel mai probabil nu le spusesem. N-aveam chef să comentez, cum se spunea, textele altora. Mi-era suficient să-mi zic: mi-a plăcut sau mai bine nu-mi pierdeam timpul cu chestia asta. Nu înţelegeam rostul comentariilor şi mai ales nu voiam să le învăţ pe de rost, cum se făcea. Am fost fericită în dimineaţa aia, aveam nouă ani, miroseam cearşaful proaspăt şi mă uitam la desene animate.

Canapeaua avea şi două fotolii, care mi se păreau imense. Aveau rotiţe şi le mişcam prin casă când nu ne vedeau mama şi tata. În aceeaşi iarnă mi-am pictat unghiile cu roşu de trei ori, mi-am ales un inel pentru degetul inelar, ca să nu mă mai sâcâie un băiat din clasă, am scris prima poezie cu rimă, şi le-am găsit pe mama şi pe sor-mea sărind cât puteau în patul din dormitorul mare. Am rămas în uşă să mă uit la ele. Se ţineau de mâini şi ţopăiau. Era un pat bombat, de culoarea turtei-dulci şi se auzeau arcurile la fiecare săritură. Din când în când se îmbrăţişau. M-au văzut şi mi-au strigat: e revoluţie, a căzut comunismul. Le-am zâmbit şi am rămas în pragul uşii să le privesc. Mai târziu am fost toate trei până jos, să luăm pâine şi lapte, şi am râs de vecinii care scoteau radiourile pe geam şi cântau.

Câţiva ani aproape n-am mai băgat în seamă canapeaua bălţată pentru că stăteam mai tot timpul în dormitor să-mi fac lecţiile şi să mă uit la „Isaura” duminica după-masa. Ştiam totuşi că e acolo şi o scuturam de praf când dădeam cu aspiratorul. Dacă eram singură în sufragerie mă opream şi o mângâiam, mai ales pe formele de catifea: îmi plăcea să le ating şi să văd cum îşi schimbă nuanţa, după cum dădeam cu degetele într-o partea sau într-alta.

Când am început liceul mama şi tata au cumpărat o casă la munte, ca să ne aerisim creierii. Mi se părea că e ca în filmele americane, cu un living în care să dansezi în voie, cu geamuri cât tot peretele şi cu un bar cu scaune înalte, cum văzusem tot numai în filmele americane, unde aş fi putut să servesc cocteiluri cu nume inventate de mine şi cu câte o umbreluţă colorată. Dacă aveam o casă, trebuia să existe şi mobilă în ea, şi atunci mama şi tata au zis să ducem mobila din Bucureşti acolo, că tot era destul de veche şi totuşi destul de bună. Aşa a ajuns canapeau bălţată în casa de la munte. De câte ori intram, o vedeam şi simţeam că e ca cineva din familie. Mă cufundam în ea şi mă uitam pe geam sau la televizor sau spre copăcelul de plastic de lângă scară sau spre biblioteca împodobită cu rame de poze sau spre scamele de pe covor care nu se luau oricât dădeam cu aspiratorul. M-am uitat la multe filme tolănită în colţul meu de canapea şi am pus o groază de şerveţele folosite pe braţul ei. După câţiva ani mama şi tata au hotărât s-o îmbrace într-o husă, pentru că se vedea deja că e demodată şi catifeaua tocită. Era o husă verde-turcoaz şi pe jos îi atârnau faldurile ca unei rochii care aşteaptă şi ascunde. Mă tot foiam când mă aşezam, ştiam că dedesubt e tot ea, dar ce vedeam şi pipăiam era altceva, încercam să trag puţin de o margine a husei, dar mereu apărea cineva şi nu voiam să vadă ce fac şi să râdă. Mi se părea un fel de trădare că stau pe turcoazul ăla lucios şi nou în timp ce faţa ei era ascunsă. Simţem că am o datorie, pentru că fusesem aşa de fericită alături de ea, dar nu ştiam ce să fac, aşa că nu făceam nimic. M-am dus mai rar la munte, erau examene de dat, erau persoane care apăreau în viaţa mea, era manichiura de făcut şi erau florile de plastic de udat, şi era husa cu ea dedesubt, şi nu pricepeam ce mă deranjează sau ce înseamnă de fapt pentru mine.

Trebuie să veniţi la munte în weekendul ăsta, au spus mama şi tata, avem o surpriză. Întotdeauna mi-a plăcut să aud cuvântul ăsta, aşa că nu m-am mai gândit la nimic şi am mers. În colţ era o canapea nou-nouţă, cu tapiserie de culoarea cerului într-o după-masă de august şi n-avea nevoie de husă. Erau aranjate perne de aceeaşi culoare pe ea şi doi peşti de pluş cu câte un zâmbet larg şi roşu. Sor-mea s-a tolănit în mijloc şi mi-a aruncat unul dintre peşti. A căzut lângă mine. Prinde şi dă, intră-n joc, mi-a spus. A aruncat şi o pernă şi a ajuns tot la picioarele mele.

M-am întors spre mama şi tata: Unde e canapeaua? Unde aţi dus-o? De ce-aţi schimbat-o? M-au îmbrăţişat: Du-te şi aşază-te, să vezi ce pufoasă e şi cum miroase.

 

 

Despre autor

Literomania

Literomania

Platformă literară independentă.

Scrie un comentariu