Flash fiction stories

Flash fiction stories – februarie 2018 (I)

Literomania vă propune o rubrică permanentă numită Flash fiction stories, în care vom publica, o dată la două săptămâni (în funcţie de textele trimise), microficțiunile primite pe adresa de mail a redacției (literomania2017@gmail.com).

În această săptămână, publicăm doar câteva dintre prozele primite în luna ianuarie 2018, urmând ca în numărul 56 al Literomaniei să publicăm și celelalte proze selectate pentru această rubrică.

Așteptăm prozele celor care scriu microficțiuni, cu mențiunea că redacția își rezervă dreptul de a alege textele pe care le va publica pe site-ul Literomania. Îi rugăm pe cei care ne trimit materiale pentru Flash fiction stories să respecte câteva reguli: 

  1. prozele să nu depășească 1.000 de cuvinte;
  2. numele autorului să fie indicat la începutul textului;
  3. documentele să fie în format Word, cu caractere Times New Roman;
  4. nu acceptăm texte scrise direct în căsuța de mail;
  5. autorul, prin trimiterea materialului, își dă acordul tacit pentru publicarea pe Literomania. 

Spor la scris!  

Ramona Micu

Bunica

Ȋn săptămȃna ȋn care a ȋmplinit 65 de ani, bunica ṣi-a cumpărat sicriu. De ales, l-a ales din prima: mititel, că nici eu nu sunt mare, maică, să-l ducă uṣor pe umeri nepoṭii, cu mȃnere, deschis la culoare. Dar la preṭ tare greu s-a ȋnṭeles cu vȃnzătorul. Două ore a stat să se tocmească. Ṣi nu fiindcă era prea scump, ci pentru că nu ȋnṭelegea să dea pe-un lucru atȃt cȃt i se ceruse, parcă nu ṣtiu eu că ăṣtia vor să ia ṣi pielea de pe tine. Pȃnă la urmă, plecase cu ȋnvoiala făcută pentru o reducere de zece lei ṣi o coroană gratis. Sicriul venise ȋn urmă, cu căruṭa vecinului Petrache, căruia bunica ȋi dăduse o sticlă de ṭuică. Peste sicriu, coroana de plastic, cu asta ce mai faci, femeie, că doar n-ai de gȃnd să mori mȃine, o ȋntrebase bunicul, iar ea pufnise uṣor, mi-a dat-o pe degeaba, ṣi a ṭinut-o ȋntr-un cui vreme de cȃṭiva ani. Sicriul a stat ṣi el ani buni ȋn pod. O dată pe an, toamna, cȃnd se urca să pună la uscat strugurii, bunica deschidea capacul ṣi curăṭa interiorul. Pȃnza albă care ȋl căptuṣea devenea tot mai galbenă, iar după vreo trei toamne se rupsese fȃṣii, n-are nimic, ȋmi puneṭi voi alta.

Cȃnd a murit bunicul, vărul Gigi a zis să-l punem ȋn sicriul ei, dar bunica n-a vrut, ăsta e al meu, ales de mine, cum să i-l dau lui, ce, el nu putea să-ṣi cumpere, da’ mai bine a băut toṭi banii, că s-or găsi niṣte proṣti să-l ȋngroape. Bunicul oricum n-ar fi ȋncăput ȋn sicriul ales de ea, că era un munte de om, dar vărul Gigi se gȃndise să mai scutească o cheltuială, om vedea noi ce facem cȃnd moare baba. Cȃnd fusese să-i sape groapa bunicului, groparul o chemase, hai, tanti Lino, să vezi unde-o să te duci cȃnd te-oi duce, dar bunica clătinase din cap, fă-o mică, Costele, că pe mine nu vreau să mă ȋngropaṭi lȃngă el. L-am suportat destul ȋn viaṭă, cinzeṣdoi de ani, lăsaṭi-mă măcar cȃnd mor să nu-l mai văz, fă-i lui groapa aici ṣi mie, cȃnd mi-o suna ceasul, să mi-o faci colo, ȋn deal, sub salcie, să nu mă bată soarele ȋn cap. Ȋn zadar ȋncercaseră mama ṣi cu mătuṣă-mea s-o răzgȃndească, o să te vorbească tot satul, mamă, ea rămăsese neclintită, nu vreau lȃngă el, nu vreau ṣi pace.

Sicriul a putrezit cu mult ȋnainte ca ea să moară, doar că ȋn ultimii ani nu s-a mai putut urca ȋn pod, aṣa că a murit liniṣtită, am tot ce-mi trebuie, mamă, voi doar să mă ȋngropaṭi. Ȋn noaptea aia, după ce tata m-a luat ȋn braṭe din patul cald, trebuie să te muṭi dincolo, a murit bunica, iar braṭele lui au rămas cumva prinse de mine mult timp după aceea, n-am mai putut să dorm. M-am ridicat după o vreme ṣi-am mers ȋn sală. Lumȃnările aprinse aruncau umbre pe pereṭi. Femeile venite la priveghi spuneau poveṣti de groază. Sufletele morṭilor intrate ȋn cȃini, zburȃnd peste case, urmărindu-i peste tot pe cei vii. O să se transforme ȋn strigoi ṣi-o să vină noaptea să-ṭi bată ȋn geam, ȋmi sunau ȋn urechea dreaptă vorbele mătuṣii Florina. Nu există strigoi, ai ȋncredere ȋn mine, ȋi răspundea mama ȋn cealaltă ureche, dar inima ȋmi bătea mai cu putere ȋnspre partea mătuṣii. Bunica nu mai era bunica, era un suflet ce avea să mă bȃntuie măcar pȃnă la ṣase săptămȃni, cȃnd, dacă avem noroc, ȋṣi va găsi liniṣtea ȋn lumea de dincolo. Am stat pe un scaun dinspre uṣă pȃnă de dimineaṭă, tremurȃnd de frică. Aṣ fi plecat de acolo, dar nu avea cine sta cu mine, iar noaptea era ȋntunecoasă ṣi adȃncă, morṭii toṭi ne priveau de după geam. Bunicul cu pantalonii peticiṭi ȋn genunchi, mătuṣa Nina cu basmaua cu flori acoperindu-i fruntea, unchiul Pandele, mort pȃnă să ȋmplinească un an, cu mult ȋnainte să fie cuiva unchi, cu ceva timp ȋnainte să fie cuiva chiar ṣi frate. De la el nu există nici măcar o poză, aṣa că tot timpul mi l-am imaginat ca pe Sandu, vecinul de peste drum, mic, mucos, cu pantalonii mereu rupṭi ȋn genunchi. Cum e să-ṭi moară copilul de mic, o ȋntrebasem pe bunica ȋntr-o zi, să fi fost de sărbători, cȃnd aprindeam lumȃnări ȋn cimitirul de la marginea satului. Ei, parcă eu mai ṣtiu, ȋmi răspusese bunica ridicȃnd din umeri, a fost demult, eram tȃnără, lasă, că faci altul, mi-a spus soacră-mea, ṣi pȃn’ să se termine anul am ṣi făcut. Aṣa i-a fost lui dat, doctori nu erau ȋn sat, am chemat o moaṣă să-l vadă, dar degeaba, ȋn două zile s-a dus. Aṣa era pe-atunci, făceai ṣapte-opt copii, că nu ṣtiai cȃṭi o să aibă zile. După el n-am prea suferit, mai mult ȋl crescuse baba, soacra lu’ soacră-mea, că noi plecam pe cȃmp ṣi ea rămȃnea acasă să vadă de el. Dar după tuṣă-ta Nina tare am mai plȃns, cu ea mă mai sfătuiam ṣi eu, ce facem de mȃncare, unde ascundem cheia de la beci să nu bea omu’ tot vinul, era fată mare, de măritat, cȃnd a căzut din căruṭă ṣi-a murit. Vreun an-doi după aia am tot vorbit cu ea, mi se părea că e lȃngă mine, unde punem, Nino, ṭoalele-astea la zvȃntat, o ȋntrebam cȃnd veneam cu coṣul de la rȃu. Dar ea era moartă de tot, nu-mi răspundea nimic, nici ȋn pămȃnt n-a mai rămăs nimic din ea, degeaba punem, maică, flori la morminte, nu mai are cine le mirosi. Patru copii avusese bunica, ṣi doar doi rămaseseră după ea.

Cȃnd s-a luminat, am răsuflat uṣurată. Era o zi călduṭă de vară ṣi groparul se adăpostea sub salcie ȋn timp ce săpa. Din sicriul ei nou, cumpărat de mama ȋn dimineaṭa aia, bunica stătea ȋncremenită, ȋmbrăcată ȋn hainele alea bune, ȋn timp ce cȃteva zeci de oameni ȋṣi luau rămas bun, cu gȃndul la morṭii lor.

 

Vlasa Diana

Bulgakov și toți scriitorii din colecția Clasici contemporani

Gata. Spectacolul s-a terminat și așteptam să se miște oamenii din fața noastră ca să putem ieși. Cineva din dreapta mea vrea să facă o aluzie comică la banii falși pe care un actor îi aruncase în public. Nu-i reușește. Se aude zumzetul comentariilor post-spectacol. Unii își freacă de pantaloni palmele care îi ustură de la aplaudat, iar alții tac pur și simplu. Sunt în transă. Și noi eram în transă, iar asta îmi permitea să vorbesc în numele amândurora.

Oamenii își îmbrăcau hainele de iarnă în sală. Oamenii își îmbrăcau hainele în hol. Își îmbrăcau hainele în fața garderobei. În timpul spectacolului toți fuseserăm dezgoliți.

Pun pe tejghea numărul 34, iar tipa cu ecuson se întoarce să ne dea hainele de pe cuier. Se uită la fețele noastre perplexe și zâmbește. Probabil e plătită să facă asta.

„V-a terminat spectacolul, nu? Așa m-am simțit și eu prima dată când l-am văzut.”

Am luat hainele și m-am întors cu spatele ca să ne îmbrăcăm. Mi-am strâns fularul și mi-am băgat mâinile în buzunare. Între cele două rânduri de uși ale teatrului era așa curent, de parcă ar fi trebuit să treci prin purgatoriu de fiecare dată când ai vrea să intri sau să ieși.

Coborâm scările până în Piața Teatrului. În stația de autobuz nu e nimeni. Ne oprim să își aprindă o țigară și apoi îmi trage o mână la el în buzunar. Mergem spre casă. Nu mai ninge. Zăpada s-a așezat fără să se facă bălți sau gheață. Informația primită odată cu spectacolul se sedimentează. Vizavi de saloanele cu lumini iritante, albe de neon ale spitalului sunt spoturile publicitare ale unui sex shop. Aproape ne calcă o mașină pe trecerea de pietoni și apoi trecem pe roșu când vedem că nu vine nicio mașină. Tăcem.

Îmi caut cheile. Descui ușa. Intrăm. Încui ușa. Ne descălțăm. Ne lăsăm gecile. El aprinde becul la mine în cameră, eu merg să pun ceainicul pe foc.

Când am intrat în cameră s-a ridicat de pe pat și m-a luat în brațe. Puteam să stăm așa până fluiera ceainicul când fierbea apa. Niciunul nu s-a mișcat.

Ceainicul fluiera ascuțit.

Urlu cu o voce spartă la tipa cu ecuson.

Iau singura haină de pe tejghea.

CUM SĂ VEZI DE MAI MULTE ORI SPECTACOLUL ĂSTA FĂRĂ SĂ ÎNNEBUNEȘTI?!

Ies precipitată și dorm în fața teatrului în noaptea aia.

 

Daniela Hering

                    Asociaţia Dramatizaţilor Anonimi – Sindromul Poplaca-New York

– Mă bucur să văd că la întrunirile noastre anonime apar oameni noi, spuse coordonatoarea grupului după ce scaunele aşezate în semicerc şi-au liniştit zgomotele. În acelaşi timp, doresc să va aduc la cunoştinţă că sunt reţinut-optimistă, dar am primit mesaje de la foşti participanţi, care, în urma şedinţelor şi-au reevaluat sau chiar au găsit metode prin care şi-au rezolvat dramele. Avem două ore la dispoziţie, deci va invit să va prezentaţi cu numele mic sau pseudonimul ales pentru această şedinţă şi să începeţi discuţiile. Nu uitaţi deviza sub care se desfăşoară întrunirile: „aici ascultăm, nu evaluăm”, pentru că drama fiecăruia are un grad de intensitate perceput corect doar de către autorul ei, iar concluziile care rezultă, ale lui sau ale voastre, sunt pur personale. Aşadar, cine doreşte să înceapă?

– Încep eu, simt că drama mea a devenit o problemă stringentă. Bună ziua tuturor! Sunt Miss şi am aflat recent că sufăr de o boală care, din câte înţeleg, a devenit din ce în ce mai răspândită. Se numeşte sindromul Poplaca-New York, botezat aşa în virtutea diferenţelor dintre oamenii veniţi de la ţară şi cei de la oraş. Deşi eu sunt de la oraş, să ştiţi.

– N-am auzit până acum. Prin ce se caracterizează acest sindrom? Puteţi să ne explicaţi mai bine?

– Se pare că este un sindrom extrem de periculos pentru sănătatea mentală. Unul dintre simptome este faptul că simţul mirosului se exacerbează nepermis de mult şi, în consecinţă, toate îmi put. Vederea se modifică şi ea. Devine un fel de miopie. Fiecare detaliu capătă pentru mine o tuşa îngroşată şi sunt foarte surprinsă să constat că ceilalţi nu sunt în stare să vadă lucrurile în felul în care le văd doar eu. În orice gest văd complexe refulate şi chichiţe ascunse, găsesc valenţe psihologice chiar şi când ung o felie de pâine cu unt. În acelaşi timp, vederea de ansamblu suferă o înceţoşare, imaginea generală se deformează complet şi am început să mă uit la toată lumea de sus, fiindcă nu mai văd oamenii decât ca pe o masă amorfă. Auzul este modificat şi el, în sensul că tot ceea ce mi se spune pare un fel de zgomot de fundal. Ciocanul şi scăriţa funcţionează selectiv şi în ultimul timp aud doar ce vreau eu. Dar cel mai periculos dintre simptome este faptul că înghit pe nemestecate tot ceea ce mi se oferă atunci când mi se pare că se potriveşte convingerilor mele.

– Am început să văd tabloul complet, într-adevăr, pare foarte grav. Ntz, ntz, clatină din cap coordonatoarea.

– Este. Vă spun cu toată modestia de care sunt în stare, profilul meu este de fecioară între sfinţi, etica este carte sfântă pentru mine şi fac eforturi imense ca lumea să înţeleagă teoria şi filozofia moralei. Ştiu că acest ansamblu al normelor de conduită este corespunzător ideologiei unei anumite clase în societate, dar eu sunt o libertariană prin definiţie şi aş dori ca toţi oamenii să beneficieze de conştientizarea unor principii, chiar dacă cei mai mulţi sunt, mă rog, la grade diferite de înţelegere. Însă, cei cărora mă adresez nu înţeleg bunele mele intenţii și mi s-a spus că am ajuns o bârfitoare ofticată.

– Vai, dar e urât să fiţi judecată după simptome.

– Asta spun mereu, eu chiar nu greşesc niciodată. Nimeni nu ştie cu adevărat ce e înăuntrul meu, mai ales că, în particular, eu îmi reglez principiile morale în funcţie de situaţie şi găsesc repede variantele convenabile, cele care îmi justifică comportamentul şi îmi dau legitimitate întru realizarea scopurilor şi dorinţelor mele personale. Singurul lucru pe care îl recunosc este faptul că uneori, din dorinţa de a face bine ca să nu fie rău, ascund cu discreţie lucruri. Eh, s-ar putea spune că e singurul caz în care mint, dar o fac întotdeauna pentru un scop nobil şi am o scuză şi în situaţia aceasta.

– Ce fel de scuză?

– Cum ce fel de scuză scuză? Cea universală. Scopul scuză mijloacele.

 

Daniela Hering

Asociaţia Dramatizaţilor Anonimi – Sindromul vertebrelor mucilaginoase

Şedinţa începuse de câteva minute. Coordonatoarea grupului de Dramatizaţi Anonimi se aşezase strategic, picior peste picior, în faţa semicercului de scaune ocupate, invitând la confesiune şi dezbatere.

Domnul care stătea într-o poziţie ciudată pe scaunul din mijloc s-a unduit spre dreapta, apoi spre stânga şi, ţinându-se bine de mânerele scaunului, şi-a început povestea:

– Drama mea, doamnelor şi domnilor, este o boală. Face parte din sistemul complicat al bolilor degenerative ale bunului-simț. M-a lovit acum, la maturitate, şi se numeşte sindromul vertebrelor mucilaginoase. Cauzele sunt necunoscute. Se pare că gena care o produce se ascunde undeva prin lanţul ADN sau prin tenebrele unor traume neidentificate la timp. Dar ar putea fi şi viral. Există mai multe ipoteze. Cu certitudine nu ştie nimeni, însă, de ce persoane care au prezentat, de-a lungul timpului, o coloană vertebrală dreaptă devin nişte moluşte cu vertebre contorsionate ciudat. În acelaşi timp cu degenerarea vertebrală, comportamentul cotidian se modifică vizibil. Nu numai că am devenit de acord cu tot felul de chestii pe care nu le-aş fi conceput în trecut, dar am ajuns să îmbrăţişez şi să promovez teorii oscilante sau contrare a ceea ce am susţinut până la momentul declasării simptomatologiei.

– Ah, înţeleg acum oscilaţiile dumneavoastră de atitudine. De la modificarea degenerativă vi se trage.

– Dom’le, până la urmă nu e nici o tragedie. Eu am ajuns să îmi iubesc boala şi am acum, de fapt, o altă viziune. Chiar nu înţeleg de ce face lumea atâta caz de coloana asta vertebrală. Drept sau strâmb, până la urmă, în afara mea nu reuşesc să conving pe nimeni de nimic. Zic că ar trebui să ne inspirăm din străbuni, din tradiţional, din epic, avem o mulţime de proverbe şi zicători despre docilitate şi despre ajustări la situaţii. Capul ce se pleacă sabia nu-l taie, să te îndoi după cum bate vântul, mai nou se spune „go with the flow”. Nu înţeleg ce poate fi atât de greşit în a-ţi schimba concepţiile după interes. Eu o numesc maleabilitate, iar capacitatea asta de adaptare e dată tocmai de vertebrele încleiate. O coloană rigidă e sursă de dureri, hernii, discopatii. La câţi nervi ies din coloană, e mai bine să-i protejezi cu mucilagiul unei atitudini potrivite, alunecoase. Mie a început să îmi placă jocul de-a contorsionistul, am un succes nebun, se adună lumea ca la bâlci.

– Nu am de gând să vă contrazic. La animale, maleabilitatea, cum îi spuneţi dumneavoastră, ar putea fi una dintre secretele adaptării. La oameni înzestrati cu rațiune, însă, e vorba de caracter, iar în ceea ce sugeraţi dumneavoastră nu e doar o lipsă de substanţă a coloanei, ci şi o diminuare a integrităţii.

– Păi asta spun şi eu. Cu principiile, cu moralitatea, loialitatea, cu de-astea mori de foame. Am transformat mental deficienţa într-o manieră proprie, genială. A devenit o adevărată provocare să mă strecor printre idei fundamentale, convingeri, printre sisteme de norme şi conduite folosindu-mă de cuvinte meşteşugite, de provocări, de răsuciri existenţiale. Protecţie prin autoproiecţie, doamnelor şi domnilor! Scapi de onestitate, te înfăşori în mucilagiu sau în alte tipuri de secreţii vâscoase şi viaţa devine simplu de trăit.

Despre autor

Literomania

Literomania

Platformă literară independentă.

Scrie un comentariu