Flash fiction stories

Flash fiction stories – februarie 2018 (II)

Publicăm mai jos prozele flash fiction restante ale lunii februarie 2018. Vă aşteptăm în continuare cu texte la rubrica noastră de Flash fiction stories! (Literomania)

 

Afară din cocon

Ohara Donovetsky 

Kera duduca, ea a fost cea care m-a invitat la prima mea petrecere cu femei arabe. Ahlanwisahlan, atât am înţeles când am intrat în casa lui Razan. O casă cu două etaje, zece camere, mânere de aur adevărat la uşi şi ferestre, mi-a şoptit Kera. Camera în care se dădea petrecerea (prilejuită de primirea lui Foutun în rândul femeilor măritate) era o imensă cameră de zi, luminoasă, înaltă și opulentă. Aflată la parter, avea la ferestrele enorme perdele de mătase indiană şi pe lângă pereţi somptuoase canapele italieneşti. Ahlan, mi-a sunat în urechi de zeci de ori în timpul în care femeile, adunate la sărbătoare, respectau ritualul băutului de ceai cald cu frunze proaspete de mentă, apoi de cafea cu helşi de sucuri de fructe, pe care nu osteneau să le aducă femeile-ajutoare din casa lui Razan, mama lui Foutun. Cât timp au băut ceaiul cu frunze de mentă, femeile au stat pe canapele, au vorbit, au râs, au Ahlan…, ahlan… Kera-mi traducea uneori ce spuneau, dar alteori tăcea şi roşea. Am dedus atunci că femeile erau deseori obraznice sau neruşinate, vorbeau despre pereche, despre bărbaţi, despre aventuri deocheate, despre adulteruri numai de ele ştiute sau despre fantezii de-ale lor. Înţelegeam câteva vorbe, habla, shukran, inshallah, ahlan, câteva pronume, câteva cifre. Cred că zâmbeam, într-adevăr, ca o proastă-n târg sau ca un ţăran în muzeu. De vreo câteva ori au fost serioase, povesteau drame conjugale, mi-am spus. Erau vreo cincisprezece femei, machiate abundent, voluptuoase şi tinere.

Culmea, erau îmbrăcate europeneşte, cu deux-pièces-uri scumpe, cu pantofi cu tocuri înalte! Nu sunt proaste deloc, ehehe, uită-te la ele. Bărbaţii le plătesc fecioria, le aduc bani şi aur, diamanticale şi zaiafet. Au voie să aibă patru ţiitoare, dar dacă au carte, nu-şi prea iau atâtea. Îşi pun bărbaţii să facă tot. Adu aia, adu aialaltă. Fos-mu, uită-te la mine, să crezi ce-ți grăiesc, când se vizitează, merg femei la femei, bărbaţi la bărbaţi, familii la familii, altfel nici că se poate. Dacă ele vor la preumblare, vor undeva, ei le duc, le aşteaptă cu ochii în soare. Nu au istericale, nevricale, nu sunt spăimoşi. Ele, scumpele, au o singură datorie: să mulțumească bărbatul, să facă mulţi copii, aşa le-a spus Profetul, m-a mai luminat Kera, zâmbind larg. Când s-a trecut la băutul cafelei cu hel, era deja momentul ăla-n care muzica era dată tare, iar ele băteau din palme şi îngânau vorbele novelei muzicale. Din când în când, una dintre ele chiuia un Aiiiua! lung şi sonor şi toate celelalte dădeau din cap, cântau sau ţineau ritmul bătând puternic din palmele aduse sus în dreptul capului. Ca piesă principală a întregului ospăţ, Foutun se ridicase, se plimba în cameră şi împărţea vorbe, zâmbete, albume de fotografii de la nuntă. Kera mi-a spus că era exact contrar obiceiului de la petrecerea de femei de dinainte de nuntă. Înainte de nuntă, viitoarea mireasă trebuie să nu se miște aproape deloc, să stea,tot timpul petrecerii, ţintuită în același loc, să-şi ţină mereu ochii în jos, cu modestie și calm, şi să arate,în faţa soacrei, dar şi a mamei, că nu e nici supărată că se mărită, deci că va sta,de-acum încolo, cu soacra, dar nici veselă că-şi părăseşte mama.

Acum, la petrecerea de femeie măritată, Foutun se mișca aproape continuu, ca un licăr. Aflată în mijlocul camerei, dansa singură. Şoldurile i se roteau spasmodic, un joc de Hula-Hop părea că-i dictează mişcările prin care să nu scape cercul invizibil din jurul şalelor. Braţele ridicate în formă de amforă trimiteau palmele în faţă şi în spate, parcă mângâiau un bărbat închipuit. Capul aproba chemarea, nările dilatate sorbeau aerul din jur. Spatele gol se arcuia spiralat sub mişcările zvâcnite ale şoldurilor. Se descălţase, dansa, arcuit şi indecent, dansul uitării de sine. Era slabă şi înaltă, o femeie-păianjen, care ţese plasa bărbatului pentru veşnicie. Trena rochiei lungi şiverzi se mişca viu şi şerpuit în urma ei, era un tegument în care fusese captivă și din care încerca să iasă, fusese parcă un cocon. Corpul ei crescuse şi acaparase întreaga cameră, femeile râdeau şi băteau din palme, în ritm, păreau pornite, întărâtate, ţipau extatic şi prelung ca o chemare la împerechere. Ochii tuturor erau larg deschişi, ah, ochii, ochii, codaţii şi rimelaţii, mă sorbeau şi mă roteau în lumea lor şi tot ei mă scuipau învârtindu-mă afară, ca-ntr-un joc de-a baba oarba. Se invitau la dans unele pe altele, Aiii-ua!, Aiii-ua! Unele se ridicaseră şi dansau frenetic din şolduri, îşi mişcau braţele vălurit, îşi zornăiau zecile de brăţări care clincheteau cu glas de aur galben şi cald. Cerceii grei se clătinau la urechi, inele sclipeau şerpeşte pe degetele aflate în aer, rotite de încheieturile graţioase şi subţiri. Foutun se lăsase pe spate cu mişcări sacadate, mlădiindu-se din trunchi şi din genunchi, ducând braţele în lături şi oferindu-se pe sine ca pe o ofrandă lumii. Braţele băteau aerul cu mişcări de fluture mare prins într-o floare carnivoră. Aripile lungi şi fragile se desfăceau şi chemau. Eliberau fluturele. Foutun primea extazul şi bucata de timp râvnită. Camera toată se lichefiase. Ochi pictaţi, prelungi şi sprâncenaţi se lipiseră de picioare cu tatuaje pe tălpi, cu braţe şi brăţări zornăitoare şi cu urechi cu cercei şuierători. Guri rumene se uneau cu frunze de mentă şi cu mătase de India. Aripi mari şi clopoţei de cobră. Până la capăt. Iar şi iar. Doar ele. Cu toate femeile de oriunde, cu toate fiinţele şi cu toate nefiinţele, cu întreaga lume, cu universul.

Când au plecat din casa lui Razan, nu le-am mai putut deosebi. Îşi puseseră iarăși robele lungi şi cenuşii peste costumele scumpe sau peste rochiile satinate. Acoperiseră splendoarea şi opulenţa. Coconi de viermi de mătase. Înăuntru,fluturi multicolori. Cu mantiile înăbuşiseră zvâcnetul. Nu mai ştiam care e Hanuf, care e Fatma, care e Nadia, care e Leila. Iapa sălbatică s-a deghizat în catâr, mi-a şoptit Kera, zâmbind. Allah e mare, e bun, le iartă de toate.

 

Winter is coming

Dumitrița Stoica

Te-am visat, în sfârșit, așa cum mi se-ntâmplă cu cei la care nu mă mai gândesc. Nu le place. Sunt neliniștiți. Zac acolo înăuntru, într-o groapă plină de cadavre și se trezesc noaptea, cu poftă de vorbă și de trăit. Azi-noapte s-au trezit câțiva, mama și tata, niște unchi și niște mătuși, umblau de colo-colo prin casă, o casă mare, alta decât aceea pe care o cunoști, nici n-am apucat să-i văd pe toți, dar știam c-au sosit, că sunt acolo și n-au de gând să plece, era casa lor. Mă plimbam cu soră-mea printr-un hol întortocheat, venise în căruciorul ei cu rotile și voia să luăm camerele la rând, numai că nu știam prea bine pe unde sunt, să-i salutăm pe toți și să vedem cum o mai duc, poate au nevoie de ceva. Apoi trebuia să ne uităm la film. Seară de seară se uită la „Urzeala tronurilor”, fiindcă Jon Snow este bărbatul vieții ei. Îi împingeam căruciorul și din când în când îi mângăiam părul mătăsos ca s-o liniștesc, vorbea întruna, pe mine mă obosește vorbitul, aș fi preferat să tacă și să aud cum alunecă roțile pe gresia albă cu modele solare, o să vezi ce nuntă frumoasă va fi când vom ajunge acolo în film și-o să-i vorbesc despre dragostea mea. Când va veni iarna, toți se vor strânge în jurul ei și-al lui Jon, se vor ascunde sub cărucior și vor aștepta așa ghemuiți să se termine cea mai lungă și înghețată noapte.

Tocmai mă întrebam cum poate să creadă că o să avem loc acolo, mai mult de doi oameni nu încap, când ai sunat, n-ai așteptat să deschid, ai băgat cheia în ușă în același timp cu mine, s-au ciocnit cheile înăuntru și s-a deschis ușa cu zgomot, apoi n-am mai putut să le scoatem și nici să închidem ușa, îmi tot spuneai că-ți pare rău, că nu-ți mai vezi capul de treburi, că ai ajuns o cămilă. Ai vrea atât de mult să ne vedem, te-ai trezit într-o dimineață cu gândul la mine și era atât de bine, trebuia să-mi trimiți un mesaj, mi-e bine, doar atât, mi-e bine, dar ți-a fost teamă că iar îți spun că nu mai pot să dorm. Cămilă, cămilă, a zis soră-mea și a început să dea din picioare și să râdă, totdeauna i-au plăcut animalele mai mult decât oamenii, cu excepția lui Jon, nu ești o cămilă, o cămilă zâmbește ca proasta de dimineață până seara, n-are nicio treabă, ești un păianjen, du-te într-o cameră și țese o pânză, uite îți dau puțin obsidian să mănânci înainte, o să iasă o pânză mai strălucitoare decât cerul și-o să-mi faci o rochie de mireasă din ea. Eu sunt corbul cu trei ochi, știu tot ce s-a întâmplat și ce urmează să se întâmple, nu trebuia să vii aici, casa ta e în altă parte, dar n-ai mai putut. Iar eu spuneam că am lăsat ușa deschisă, mă stresează, nu putem să chemăm un meșter la ora asta, ce meșter, de unde, mai bine sună la 112, o să vină pompierii. Atunci soră-mea a început să dea iar din picioare, ei nu-i plac pompierii, o să intre în casă și-o să ne fure pânza. S-o pună pe altă casă, să stingă flăcările, pânza de obsidian stinge focul fără să se topească. Și ea rămâne fără rochie de mireasă. Bine, bine, ai spus, nu-i chemăm, liniștește-te, dă-mi obsidianul, mama lui de obsidian, să vezi ce-o să-l mai mănânc, și-am să fac o țesătură frumoasă, apoi îți croiesc o rochie cu multe volane. Vrei și o coleretă? Da, vreau, dacă îmi faci o rochie de mireasă, te las să stai aici, aș vrea și niște mănuși din pânza aia, vine iarna, acum du-te în camera ta și țese, lasă-ne să ne plimbăm.

Te-ai dus, deși ai fi vrut să stai cu mine, în altă noapte mi-ai spus, nunta mea e aici cu tine, te așteptau copiii și n-ai mai ieșit de-acolo decât foarte târziu, părul soră-mii se făcuse alb și mai mătăsos ca niciodată. Mama și tata plecaseră, și unchii, și mătușile. Puteam să căutăm altă casă sau să ieșim afară, începuse să bată un vânt rece și peste gresie se așezase un strat subțire de măzăriche. Se plictisise soră-mea vorbind singură, nu înțelegea de ce tac atâta, oricum și când vorbești e tăcere, mai bine vorbești. Mă așteptai în fața ușii, am reparat-o, vezi, sunt foarte pricepută, am găsit într-o debara o broască nouă, acum se-nchide mai bine decât înainte, i-am dat și cu vaselină și cu lac de unghii, nici nu se mai aude când o închizi. Eu mă uitam la buzele tale, îmi plăcea rujul strălucitor, roz-violet, ca unele ciclame. Apoi mi-am adus aminte că trebuie să plec, era urgent să plec undeva și mă bucuram că o să trec pe lângă tine cum treci pe lângă o umbră, nu mă așteptam să te mai întâlnesc, a trecut atât de mult timp de când nu ne-am mai văzut, ce căutai tu acolo, cine nu are timp de dragoste nu umblă prin visele altora. Unde e rochia, a întrebat soră-mea, ai zis că-mi faci o rochie cu volane, nici mănuși nu mi-ai făcut, să nu mai promiți altădată, n-a ajuns pânza, am tot încercat, uite, ți-am făcut niște aripi. Nu vreau aripi, ce să fac cu ele, nu știu să zbor, nu ziceai că ești corbul cu trei ochi?, nu sunt, te-am păcălit, eu sunt mireasa lui Jon Snow, ai treabă tot timpul și nici măcar o rochie nu ești în stare să faci, mai bine pleacă. Stăteai acolo în ușă, cu buzele pline de ruj, semănau cu un soare, și nu puteam să plecăm, să ajungem în altă parte, te uitai la noi și zâmbeai vinovată, mai bine sărută-ne, a zis până la urmă soră-mea, și poate te iertăm că te-ai întors atât de târziu și tocmai acum, când vine iarna.

 

Politică

Anca Goja

-Şi ştii, bărbatul ăla neruşinat, care a pupat şi a pipăit fetiţa în lift, era…

-Da, mamă, ştiu.

-Era poliţist, îţi dai seama? Păi atunci în cine să mai ai încredere?

-Ai dreptate. Lumea asta e o junglă.

-Da, aşa cum zici. Şi stai să vezi, că se pare că ar fi atacat şi alţi copii, cu câţiva ani în urmă. Acum cică ar fi suspect în cincisprezece cazuri. Cincisprezece, îţi dai seama?

-Da, mamă, mă uit şi eu la ştiri. Spune-mi, tu ce mai faci?

-Păi, ce să fac. Aseară m-am culcat imediat după serial. Am fost supărată că Fernando iar a înşelat-o pe Consuelo, deşi îi promisese că nu o să mai facă asta niciodată. Sincer, eu nici nu înţeleg de ce s-a culcat cu fufa aia de Carlita, Consuelo e mult mai frumoasă. Consuelo e finuţă, are stil, degeaba vorbim. Dar aşa sunt bărbaţii, n-ai ce le face. Au asta în gene.

-Bine, mamă. Trebuie să închid. Mi se arde mâncarea pe aragaz şi trebuie să le fac baie copiilor. Vorbim mâine, bine?

-Bine, mamă. Te pup. Pa, pa.

Femeia închide telefonul şi dă drumul la televizor. Mută pe canalul de ştiri, unde sunt difuzate aceleaşi materiale pe care femeia le văzuse la jurnalul de acum o oră şi la cel de acum două ore. Încearcă să memoreze fiecare detaliu. Apoi îşi construieşte în minte povestea, pe care o vrea cât mai corectă.

-Prim-ministrul, de fapt, i-a spus să-şi dea demisia. Dar ea nu vrea, dragă, că ea se înţelege bine cu preşedintele partidului. Parcă au intrat dracii în ei. Până nu demult, se plângeau că nu e linişte în ţară şi nu pot guverna, iar acum chiar ei fac scandal.

În difuzor se aude un rîs uşor.

-Aşa-i, mamă, ai dreptate. Ai fi bună să mergi la televizor, să comentezi evenimentele. Ai fi un fel de Cristian Tudor-Popescu.

-El e cu tenisul, mamă. Apropo, ai văzut că a câştigat Simonica? E o fată foarte serioasă. Cred că părinţii sunt mândri de ea.

-Am văzut. Dar spune-mi, mamă, tu ce mai faci?

-Păi, ce să fac. Mi-am făcut un ceai.

-Şi altceva?

-Altceva, nimic. Aşteptam să mă suni. Asta fac toată ziua: beau ceai şi aştept să mă suni.

 

Două lumi

Anca Goja

Pentru el, totul începuse în ziua în care împlinise 20 de ani. Atunci, în toiul petrecerii, luase o sticlă de vin pe jumătate goală şi se strecurase pe uşă afară, îndreptându-se cu pas întins spre vârful dealului din spatele casei. Se aşezase pe pământul încă nu foarte rece (vara plecase de mult, trecuse chiar şi de jumătatea toamnei), dusese sticla la gură, trăsese o duşcă şi începuse să privească înainte peste albia văii.

De atunci, învăţase pe de rost fiecare linie curbă a dealurilor şi fiecare cot al apei. Ştia care copac înverzeşte primul primăvara şi cunoştea locul fiecărui alun, al fiecărui cireş sălbatic şi al fiecărei sălcii. Zi după zi, cel puţin pentru câteva minute, stătea în spatele casei şi privea cu jind spre dealurile de peste vale. Şi, deşi dealurile acelea nu arătau cu nimic diferit de cele din partea de dincoace a văii, ştia că ele reprezintă două lumi diferite. Simţea că o lume întreagă îl desparte de băieţii de vârsta lui care trăiau sub acoperişurile roşii de dincolo de vale, că vieţile lor sunt cum nu se poate mai diferite, şi se gândea cum totul pe lumea aceasta ţine de întâmplare. Întâmplarea de a te fi născut în locul nepotrivit. Adesea, analiza în minte întâmplările de peste zi, şi încerca să îşi imagineze cum s-ar fi desfăşurat acestea dacă el s-ar fi aflat cu un kilometru mai la vest. Zi de zi desena într-un caiet de matematică submarine blindate, costume de scafandru care te puteau face invizibil, avioane uşoare capabile să se ridice la câţiva kilometri de sol, obiecte pe care încerca apoi să le confecţioneze din materiale pe care le avea pe lângă casă. Dar de fiecare dată eşua şi se întorcea gânditor pe vârful dealului din spatele casei.

Sub ochii lui, grăniceri cu arme în spate mărşăluiau de-a lungul firului apei. În preajma lor, nicio vietate nu îndrăznea să respire.

 

Home alone

Adina Ştefănescu 

Din când în când, barbatu-meu ia copiii cu el și pleacă undeva. Scopul e să mă lase două, trei zile, singură-singuratică, să mă regenerez.

Din prima zi de libertate, pornirile atavice ale înaintașilor mei bărbați se declanșează. Nu mai gătesc nimic, nu mai spăl vase, când mănânc las totul pe masă, sau poate bag ceva în frigider, dar exact ce e mai puțin important. Nici măcar nu stau jos când mănânc, şi bag în gură hulpav, dacă se poate să fie ceva dulce, de preferinţă. Am noroc că mi-am făcut cremșnit înainte de plecarea familionului și acum doar merg în bucătărie, halesc câteva bucăți, fac o tonă de firimituri, râgâi satisfăcută, apoi mă întorc în pat. Evident, patul e în absolută devălmășie tot timpul. Ușile rămân deschise după mine, becurile aprinse și televizoarele mergând. Când mă dezbrac, hainele aterizează prin locuri în care nici nu știam că se depune praful. Aseară, după tradiție, am ieșit și la bere cu gagicile.

Încă mă bucur că nu ridic capacul la WC când fac pipi. Și sper că noaptea nu sforăi și nu flatulez cu mare bucurie. Că mai păstrez ceva din drăgălășenia de femeie măcar când sunt inconștientă. Dacă aș sta mai multe zile așa sau mai des, cred că aș păți ca unii pești din acvariul meu, care în situații excepţionale își schimbă sexul.

Advertisements


Despre autor

Literomania

Literomania

Platformă literară independentă.

Scrie un comentariu