Flash fiction stories

Flash fiction stories – februarie 2019

Literomania vă propune o rubrică permanentă numită Flash fiction stories, în care vom publica microficțiunile primite pe adresa de mail a redacției (literomania2017@gmail.com). Editura Paralela 45 are în vedere publicarea, în colaborare cu Literomania, a unui volum de flash fiction cu prozele apărute în cadrul acestei rubrici (cu condiția ca prozele selectate să fie inedite). Prin urmare, așteptăm prozele celor care scriu microficțiuni, cu mențiunea că redacția își rezervă dreptul de a alege textele pe care le va publica pe site-ul Literomania. Îi rugăm pe cei care ne trimit materiale pentru Flash fiction stories să respecte câteva reguli:

  1. prozele să nu depășească 1000 de cuvinte;
  2. numele autorului să fie indicat la începutul textului;
  3. documentele să fie în format Word, cu caractere Times New Roman;
  4. nu acceptăm texte scrise direct în căsuța de mail;
  5. autorul, prin trimiterea materialului, își dă acordul tacit pentru publicarea pe Literomania.

Spor la scris!

Vecinul de la nouă

Laura Pamfiloiu

A murit vecinul nostru de la nouă. Pur şi simplu nu mai e. N-o să-l mai văd niciodată la lift, cu ochelarii pe vârful nasului în faţa panoului unde sunt afişate cheltuielile, în parcare, deschizând uşa şi ieşind cu greu din taxiul alb pe care-l conducea, n-o să-l mai aud salutând cu vocea lui guturală vreun alt vecin. Nimic. Ce-o fi rămas de la el? Un set de chei, şlapii bleumarin cu care l-am văzut încălţat în ultima vreme, pachetul început de ţigări, borcane de murături în cămara de pe holul blocului, cinci cămăşi, trei pulovere, străzile pe care circula, aparatul de măsurat kilometri oprit la zero.

Nu a însemnat nimic special pentru mine, era un vecin cu care mă salutam când ne intersectam pe scară şi totuşi vestea morţii lui m-a mişcat, m-a întristat chiar. Şeful de bloc împreună cu un alt vecin au strâns bani de la cine dorea să dea. Au bătut şi la noi. Am dat. Mă gândeam că doar printr-un noroc orb am scăpat. Putea fi oricare altul dintre noi, de pe teilor cinşpe. Îmi imaginam cum nişte degete uscate au atins fiecare uşă, au încercat câteva, aşa, în joacă, să vadă dacă e cineva acasă, chiar dacă ştiau exact cine doarme, cine face duş, cine se îneacă cu sâmburele unei mandarine, cine oftează de plăcere cu ochii deschişi spre tavan, cine spală vase.

Oare eu ce făceam când a trecut ea prin faţa uşii? Îmi legam şireturile, pregătindu-mă să ies din casă şi m-am întors pentru că mi-am uitat telefonul sau mă trecea la baie? Citeam, udam o floare când, deodată, aud bătaia, mă opresc, poate mi s-a părut, stau cu vasul de apă în mână, nu mă mişc prin casă ca nu cumva zgomotul paşilor să treacă dincolo de uşă şi să-mi trădeze prezenţa, nu că aş fi bănuit cine se află la uşă, dar de obicei nu deschid. Martori de-ai lui Iehova, oferte de telefon, binefăcători ai suferinzilor de leucemie, cerşetori. Dacă doar aş fi bănuit, poate aş fi deschis, măcar de curiozitate să văd ce avea de vânzare. Aşa, i-a deschis vecinul. Ea l-ar fi întrebat: „Cumperi?”. El ar fi strâmbat din colţul gurii, dar a cumpărat până la urmă.

Când eram copil, se murea altfel pe atunci, mai ales la ţară, că la blocul prăpădit în care locuiam, moartea nu se sinchisea să vină. Plus că familia de ţigani de la parter au dat foc într-o noapte şi tot blocul s-a umplut de un fum negru, gros, de parcă era un tub de cerneală. Mama m-a luat din somn, m-a învelit în bundiţa roz şi m-a dus în braţe la vecina Anghelina care avea geamurile spre stradă şi de afară intra aer curat, nu ca ale noastre care dădeau spre grădina blocului, înnecată acum de fum. Ore bune a ars la ţigani. Atunci am simţit prima oară miros de tencuială arsă, de linoleum cuprins de flăcări, de sticlă topită. S-a topit până şi bara de ebonită de pe casa scărilor pe care o încălecam la etajul unu şi ne dădeam drumul pînă jos, la ieşirea din bloc. N-am mai putut face asta după incendiu, bara era contorsionată şi grunjoasă ca pielea năpârlită a unui uriaş boa negru. Mirosul de ars a intrat în haine şi luni de zile îmi spuneau colegii că put a fum. Aşa şi era, puţeam şi oricît s-a chinuit mama să spele toate hainele noastre, mirosul persista, ascuns bine pe la mânecile puloverelor, închis cu fermoarul în interiorul pantalonilor, în buzunarul bluzei de trening, sub gulerul cămăşilor.

La ţară era altceva, cu toate că nici acolo nu se întâmpla frecvent. Când murea cineva din sat, era aproape sărbătoare. Moartea cobora din aer: clopotele de la biserică se trăgeau de zece ori fix la miezul zilei, bunica le auzea, se oprea din lucru, uneori era în grădină, cocoşată în stratul de roşii, o vedeam cum îşi îndreaptă spatele, se şterge cu dosul mîinii pe frunte, îşi aranjează pălăria de paie pe cap şi numără în gând. Venea apoi în casă, se băga după uşa de la bucătărie unde era lipit calendarul, punea degetul peste coloanele colorate cu scris microscopic.

– Nu, nu-i sărbătoare azi, doar bine m-am uitat de dimineaţă. O murit careva. Mă duc la cumătra, sigur ştie. Îşi lăsa şorţul de grădină după uşă, în cui, tot de acolo îl lua pe cel curat, bea un pahar de apă şi pleca la casa de peste drum. O aşteptam cu moşu în bucătărie. De cum îi vedeam umbra la poartă ţâşneam în fugă să aflu prima.

– Cine-i? Îl cunoşti?

Îmi spunea un nume, de obicei urmat de un „a lui”, apoi încă un nume, apoi îmi explica unde se afla casa unde locuise mortul; la moară, lângă biserica din deal, în spatele cooperativei, vizavi de şcoală, pe strada cu ştrandul.

– Aaa, ăla? zicea moşu.

Eu nu ziceam nimic, pentru că oricâte informaţii mi-ar fi dat bunica, tot nu identificam omul în carne şi oase pe care-l strigaseră prima dată clopotele. Ascultam discuţia dintre ei, aflam câţi ani avea, dacă era bolnav, unde lucra, cine l-a găsit fără suflare, dacă avea copii.

Seara se mergea la priveghi. Eram curioasă să văd ce se întâmplă acolo, aşa că bunica m-a dus de câteva ori cu ea. Capela era o clădire mai mică decât biserica, înconjurată de morminte, cu pereţi gălbui fără desene, avea covoare pe jos, băncuţe lungi de lemn de-a lungul pereţilor, o masă cu picioare groase pe care stătea mortul într-o cutie lăcuită de lemn, o altă masă, mai mică, cu vaze cu flori, lumânări aprinse şi câteva cărţi de rugăciuni de diferite mărimi. Mortul era îmbrăcat frumos, îl aranjau cu flori, îi acopereau faţa cu un voal alb cu găurele.

De ce e masa acoperită cu naylon? o întrebam pe bunica. Ca să nu se păteze cu ceară, îmi spunea ea în şoaptă. Ne aşezam pe o băncuţă, bunica povestea cu alţi cunoscuţi din sat care veniseră la priveghi, nimeni nu făcea gălăgie, mai tuşea cineva din când în când sau îşi sufla nasul, lumânările ardeau potolite şi începeau să sfârâie doar înainte să se stingă, când fitilul se zbătea ca un peşte în balta de ceară topită. Lumânarea nu apuca să se stingă, cineva se ridica de pe băncuţă şi aprindea alta. Şuşotelile reîncepeau. Nu am înţeles niciodată de ce toţi vorbeau în şoaptă; era de parcă cineva dormea şi nu trebuie deranjat sub niciun chip, singur mortul stătea întins şi părea că doarme, dar toţi ştiau că e mort, aşa că de ce să nu vorbeşti mai tare? Dacă e mort, oricum nu-i mai pasă, iar dacă doar se preface, poate ceva din conversaţiile din jur să-l atragă, să deschidă ochii şi să înceapă să povestească.

Când intra preotul toţi se ridicau în picioare, bunica mă trăgea de mână dacă nu eram atentă, îşi făceau cruce şi îşi aplecau capetele. Preotul se oprea lângă masa mare, îi vedeam buzele că se mişcă repede, îi şoptea ceva mortului, aranja o cută din voalul alb, îşi făcea cruce şi începea să vorbească tare. Mortul nici nu tresărea.

Spre seară plecam acasă cu bunica de mână. Nu mai ştiu dacă vorbeam despre mort sau despre altceva. Poate ne opream la izvor să umplem sticluţa pe care o avea în poşetă, dacă era lume, nu ne opream. Probabil bunica se gândea la moarte, eu, sigur nu. Mă gândeam că mi-e foame, mă rugam să fie vreme bună a doua zi ca să mă lase la ştrand, speram să aibă timp să ne facă plăcinte, dacă plouă o bat la cap să-mi coase o fustă nouă, poate vine mama din oraş cu o ciocolată. Moartea nu avea loc printre gândurile mele, se ascundea probabil în turla bisericii din sat, aştepta să nu o vadă nimeni şi începea să tragă clopotele fix de zece ori la miezul zilei.

Printre cafele și cuvinte

Mariana Dobrică

Bună, Bună, Intrăm în barul ăsta?, Da, e frig, e ora 17.05, ai întârziat doar cinci minute, e sâmbătă și sfârșit de noiembrie, a venit, a venit toamna, acoperă-mi inima cu ceva, e toamnă de atâta vreme de fapt, vă așezați la o masă de lângă o fereastră, cereți cafea, cafea cu zahăr, cafea fără zahăr, Ce mai faci?, Una, alta, chestiile obișnuite, era ceva vreme de când nu v-ați văzut, îi arunci o privire scurtă, zâmbește, te uiți pe fereastră la cele câteva mese de afară, pe una din ele vântul răsucește un pahar de plastic, ai fuma o țigară, dar nu se mai fumează în baruri, mereu uiți asta, privești din nou paharul ăla care e acum la marginea mesei rotunde, cade pe un scaun, vântul, ce-ai cu mine, vântule?, dacă nu ai bate, am sta la una din mesele alea de afară și aș putea fuma, vin cafelele, a lui cu zahar, a ta fără, învârte lingurița să se dizolve zahărul în cafea, Ce mai faci?, iar, Una, alta, chestiile obișnuite, iar, Bine, bine, în afară de chestiile obișnuite, așa de greu se încheagă o conversație între voi, ai mereu senzația că spui prostii, Păi, dacă vrei chestii neobișnuite, întâlnirea asta este una dintre ele, e de fapt cea mai neașteptată chestie care mi s-a întâmplat în ultima vreme, paharul zboară și de pe scaunul ăla pe care căzuse, acum se rostogolește pe jos, îți amintești de un alt pahar care se învârtea pe o masă alăturată celei la care ai stat în ultima zi de vară, ultima masă de la ultima terasă de pe străduța care ducea spre mare, lângă masa aia era un arbust cu frunzele acoperite de nisip, parcă lipit de ele, crescut în formă de diapazon, și te gândeai atunci că, dacă l-ai atinge, l-ai face să sune stins, încă a vară, beai o cafea, proastă, fiindcă toate cafelele erau proaste acolo, și fumai, aveai sentimentul unui sfârșit, și chiar era un sfârșit, de anotimp, de poveste, de vacanță, te-ai ridicat de la masa aia și ai mers la hotel să îți faci bagajul, apoi la gară, și când ai ajuns în orașul tău era deja toamnă, undeva pe drumul ăla de la mare spre vest se făcuse toamnă, chiar toamna asta care se va sfârși și ea în câteva zile, miști involuntar brațele, parcă te zgribulești, gândindu-te la iarnă, sau doar te scuturi de nostalgii, lovești ceașca din fața ta și cafeaua curge pe masă, nici nu apucaseși să bei din ea, asta mai lipsea, pe lângă prostiile pe care aveai impresia că le-ai spune, dacă le-ai spune, încerci să ștergi masa cu un șervețel, Lasă, nu te mai stresa atâta, vine chelnerul și o curăță cu mișcări largi, rotunde, mai comanzi o cafea, poate din aia o să bei, totuși, îți tremură mâinile ușor, deși în bar e chiar cald, ți le ascunzi sub masă, nu ai vrea să le observe, nu e frigul, nu e nici emoția, sau poate și emoția, puțin, emoția aia a persoanelor timide, de care nu știai cum să scapi când te apuca, dar nu astea erau totuși de vină, ci starea ta de rău care te chinuia de câteva zile, te-ai târât prin zilele alea și prin oraș, abia așteptând să ajungi acasă, azi ai stat în pat toată ziua, ai băut ceai de gălbenele, te-ai uitat la tv, pe pereți și la crengile goale ale nucului din dreptului ferestrei, și la norul ăla care se încurcase în ele, până l-a desprins vântul, anunțaseră la știri cod galben de vânt, ar fi trebuit să anunțe și un cod galben de tristețe, poate din cauza răului tău orașul ți se părea trist, sau starea de tristețe a orașului te cuprinsese și pe tine, telefonul sunând așa, pe neașteptate, în tristețea aia a ta te-a bucurat, poate ieșitul din casă îți va da o stare mai bună, Ești palidă, Da?, Da, Se poate, Ce mai faci?, iar, Nu te mai văd pe ici, pe colo, pe unde mai ieșeai tu de obicei, Nu am mai ieșit, dar sunt ok, nu-mi place toamna, nu îmi place nici iarna, nu prea am mai avut timp să ies, și nici chef, am mai citit niște cărți, am fost la munte câteva zile, aș fi vrut să merg de fapt la mare, parcă am stat prea puțin în vară, dar întotdeauna mi se pare că stau prea puțin la mare, am vrut să îmi iau o pisică, dar m-am răzgândit, de-astea, nu ceva deosebit, bei din a doua cafea, era bună, nu îți mai tremură nici mâinile, dar nu mai faci mișcări bruște, că poate o verși și pe asta, Tu ce mai faci? Tot una, tot alta, chestiile obișnuite, cum zici tu, mi-aș da demisia, m-ar săturat de atâta umblat prin toată Moldova, plus sud-estul, prea multe drumuri, prea multe camere de hotel, prea multe ședințe, și targeturi, și clienți pe care uneori îi mint că produsele noastre sunt cele mai bune de pe piață, sunt pe dracu’; nu mai am timp de nimic, nici de tine, nu vezi?, te caut atât de rar, poate ar trebui să ne vedem mai des, să îmi povestești despre pisicile pe care le-ai avut, despre colegele și prietenele tale, despre cărțile alea pe care le-ai citit, îl vezi dându-și jos cravata, Până acum am avut ședință și bla-bla-bla, în perioada asta vânzările nu prea merg, o să am niște zile libere abia de sărbători, nu vrei o bere?, hai, că poate te mai înveselești puțin, e sâmbătă seara, poate reușim să ne amețim.

Dintre toate fetele

Alexandra Niculescu

Străduţele magnetice din Kemer sunt pline de fete tinere, turiste de peste tot, care se fac că se uită la câte o broscuţă ţestoasă turcoaz din ceramică sau la câte o vedere sau la o şapcă mărime unică şi de fapt aşteaptă. Aşteaptă să li se spună ceva. Şi vânzătorul, care e tot tânăr, dar băiat de data asta, ştie şi se apropie de una dintre ele, pune mâna pe mâna ei, îi oferă un breloc cu nazar şi o întreabă uitându-se fix în ochii ei curioşi: „Ai mai fost aici, nu-i aşa?”. Fata se emoţionează, se uită în jos, se uită în stânga şi-n dreapta să ştie dacă o aude taică-su sau maică-sa şi pe urmă revine şi-l priveşte pe vânzătorul cel tânăr, care nu şi-a dezlipit mâna de pe ea. „Da, dar acum câţiva ani”. „Ştiu, ştiu”, spune el, şi se apropie puţin mai mult de ea. „Îmi amintesc, ai fost şi atunci în magazinul meu”. Fata are toată faţa roşie şi urechile la fel şi-l priveşte având un zâmbet larg cât tot magazinul lui cu broscuţe şi elefănţei şi şepcuţe. „Mă confunzi, cum să-ţi aminteşti atâţia oameni, nici n-am vorbit atunci”. „Vezi, spune el şi e aproape lipit de ea, ai fost aici, ştiu pentru că n-am uitat ochii tăi”. Fata se scurge toată, tânjind să fie luată în braţe de vânzătorul pe care, de fapt, poate nu l-a mai văzut niciodată înainte. El ştie asta şi ea nu ştie nimic despre ce ştie el şi despre câte fete se simt la fel ca ea când el se apropie de ele. Îl crede, crede că-şi aminteşte de ea şi că e adevărat că ea are ochii deosebiţi, pentru că se uită şi ea în oglindă şi e drept că i se par frumoşi şi în sfârşit cineva a văzut-o cu adevărat, pentru prima dată. Şi atunci poate ar trebui să facă şi ea ceva, să cumpere un suvenir sau.

Vânzătorul cel tânăr, fără să ia în seamă perechea de turişti care insistă să ştie cât costă măgăruşul, şopteşte: „Am o motocicletă, e nouă, putem să mergem diseară să bem ceva. Sunt locuri frumoase aici, să îţi arăt luminile seara, să ascultăm muzică împreună, e caldă muzica turcească, e cea mai frumoasă, dar nu e aşa de frumoasă ca tine, doar noi doi singuri şi motocicleta. E nou-nouţă, n-am plimbat pe nimeni cu ea până acum, tu o să fii prima fată din lume pe care o plimb cu motocicleta mea nou-nouţă, e din Germania. Sunt cele mai bune, mai bune ca alea japoneze, haide, spune-mi la ce hotel stai şi vin să te iau la opt”.

Fata se fâstâceşte şi se uită iar în stânga şi-n dreapta, să vadă dacă o vede cineva şi abia bâiguie: „Ar trebui să le spun părinţilor”. Vânzătorul tânăr nu-şi ia mâna de pe ea, ba chiar o mângâie pe braţ. „Ce, eşti copil? Doar copiii cer voie, eşti femeie, poţi să faci ce vrei, spune-mi la ce hotel stai şi vin să te iau cu motocicleta mea cea nouă”. Ea zâmbeşte şi se încruntă în acelaşi timp şi îi spune numele hotelului. El continuă să o mângâie şi îi susură la ureche: „Să fii în faţă la opt”. Apoi se îndepărtează şi n-o mai priveşte.

Fata e ameţită şi fericită pentru că el a ales-o tocmai pe ea dintre toate fetele care intră în magazin şi vrea s-o plimbe cu motocicleta, ea o să fie prima-prima şi ar vrea totuşi să le spună părinţilor pentru că n-are nici şaisprezece ani şi ei îi spun mereu să fie atentă şi să nu iasă cu oricine, de fapt cu nimeni, e mai bine aşa, să nu iasă cu nimeni, nu se ştie niciodată peste cine dai, spun ei, dar pe băiatul ăsta îl cunoaşte toată lumea, nu e niciun motiv să n-aibă încredere în el, şi i-a zis că e frumoasă şi că şi-o aduce aminte de când a mai fost în magazin şi pe urmă e doar o plimbare şi nişte muzică, oricum ea ascultă muzică în cameră, dar în cameră nu vorbeşte cu nimeni, îi aude doar pe părinţi cum vorbesc în camera alăturată. Şi n-a mai fost niciodată cu motocicleta, toţi au mers, cu siguranţă, numai ea nu ştie cum e, cum e briza aia care îţi vine în faţă, cum se simte şi cum se lasă motocicleta într-o parte şi-ntr-alta, vrea să ştie. Poate măcar să le lase un bilet, dar nu, n-ar şti ce să scrie, e doar o oră acolo şi băiatul pare aşa serios şi a ales-o numai pe ea şi atunci de ce nu?

Când să iasă din magazin, după maică-sa şi taică-su, se întoarce. Încă îi simte mâna pe braţul ei. Vânzătorul cel tânăr e într-un colţ, lângă o femeie cu riduri şi inele grele, femeia râde şi alege câte un suvenir, stau foarte aproape unul de altul, dar sigur ei nu-i spune despre ochii ei, se gândeşte fata, şi sigur n-o invită să se plimbe cu motocicleta lui nou-nouţă.

Economia de memorie

Mădălina Costin

Am o teorie: memoria nu trebuie încărcată cu orice lucru fără sens. Trebuie să faci economie pentru momentele în care îţi va trebui şi te trezeşti că nu mai ai loc. Nu poţi glumi cu astfel de lucruri. Aşa că refuz să învăţ poezii pentru şcoală şi credeţi-mă, nu-mi este deloc uşor, pentru că sunt unul din copiii buni din clasă şi cu greu mă fofilez să nu fiu ascultată şi să fiu prinsă cu lecţia neînvăţată. Chiar şi tabla înmulţirii… nu sunt sigură dacă merită sau nu să fie memorată. În fond, pot purta la mine tabelul şi consulta, la nevoie.

Îmi imaginez că memoria arată ca o cămară – a mamei mele, de exemplu. Destul de mică şi întunecoasă, cu multe, multe borcane în care pui lucruri bune de mâncat. Când ceva nu-ţi mai foloseşte sau s-a stricat, trebuie să-l arunci, altfel rămâi fără spaţiu. La bunica mea în cămară e mare dezordine… întuneric, umed şi un miros stătut. Are acolo depozitaţi o grămadă de saci cu haine vechi pe care nu se-ndură să-i arunce. Cred că din cauza asta bunica mea e uitucă. Cămara… şi dezordinea ei.

Mi-am făcut un obicei. Când merg la cineva acasă (mama mă duce uneori în vizite) mă furişez spre cămara gazdei şi arunc un ochi. Dacă văd dezordine, e semn! şi teoria mi se confirmă tot timpul… gazda uită să aducă pâinea la masă sau încurcă numele copiilor ei. Sunt dovezi clare că memoria e prea încărcată.

Îi urmăresc adesea pe cei bătrâni, uită unde vor să se ducă sau ce vor să facă. Totul e din cauza faptului că n-au avut grijă în tinereţe de memoria lor. Eu nu voi păţi asta, voi fi mai atentă. Voi avea grijă de memoria mea, nu voi lăsa să pătrundă înăuntru orice scamă, rest sau adunătură de cuvinte inutile. Voi face o selecţie atentă.

Am auzit zilele astea ceva care m-a uimit şi mi-a răsturnat toată teoria. Sună ceva de genul : „Memoria slăbeşte dacă nu este folosită”. Era în ziarul pe care îl citea tata şi-n ziar apar numai lucruri adevărate, mă gândesc. Ba era şi un fel de antrenament pe care îl poţi face ca să ai o memorie mai bună. Hmmm, ciudat. L-am rugat pe tata să-mi citească tot articolul, s-a mirat că mă interesează. Nu i-am explicat de ce, de altfel nu ştie nimeni nimic despre teoria mea. Dacă totuşi nu e chiar corectă şi-atunci oamenii mari vor râde? Mai bine nu le spui.

M-am apucat de antrenament. Mi-e teamă că poate deja memoria mea a slăbit simţitor. Cred că am în cap (acolo am înţeles că e memoria) un fel de lipitoare care are nevoie să mănânce şi să se îngraşe. După câte am auzit, e bine să citeşti cât mai multe cărţi, ea se hrăneşte cu cuvinte. Aşa că îi dau zilnic câteva pagini. Pe unele le mănâncă fără mare chef, însă în altele se prinde, se rostogoleşte în ele, până simte că s-au lipit cuvintele şi poveştile de pielea ei umedă. Uneori înghite imagini întregi, multe, colorate, alteori mirosuri şi tot felul de senzații o fac să se îmbete de cap. Atunci se-ntinde liniştită şi satisfăcută.

Cu timpul, am ajuns să convieţuim destul de bine. Eu îi dau hrană ziua, ea îmi dă noaptea. Căci de-ndată ce-nchid ochii, mi se perindă prin faţă personaje şi poveşti, ca pe o scenă de teatru. Ăsta este cadoul pe care mi-l face memoria pentru lipsa de economie în care obişnuiesc să o ţin.

Ilustrații de Mădălina Costin

Despre autor

Literomania

Literomania

Platformă literară independentă.

Scrie un comentariu