Flash fiction stories

Flash fiction stories – ianuarie 2018

Pentru că, în ultimul timp, am primit multe texte care merită publicate, Literomania vă propune, începând cu numărul 43 al revistei, o rubrică permanentă numită Flash fiction stories, în care vom publica, o dată la două săptămâni (în funcţie de textele trimise), microficțiunile primite pe adresa de mail a redacției (literomania2017@gmail.com). 

Prin urmare, așteptăm prozele celor care scriu microficțiuni, cu mențiunea că redacția își rezervă dreptul de a alege textele pe care le va publica pe site-ul Literomania. Îi rugăm pe cei care ne trimit materiale pentru Flash fiction stories să respecte câteva reguli: 

  1. prozele să nu depășească 1.000 de cuvinte;
  2. numele autorului să fie indicat la începutul textului;
  3. documentele să fie în format Word, cu caractere Times New Roman;
  4. nu acceptăm texte scrise direct în căsuța de mail;
  5. autorul, prin trimiterea materialului, își dă acordul tacit pentru publicarea pe Literomania. 

Spor la scris!   

Publicăm mai jos prozele flash fiction ale lunii ianuarie 2018:  

 

  Dumitrița Stoica

Venus, noaptea

Cine te-ar putea condamna? Acum răsfoiește albumul, întoarce paginile cu grijă, să nu rămână pe ele mizeria curentă a lumii. Superb. Întoarce paginile și spune, privindu-mă, e superb, nu-i așa? Velásquez, „Venus în fața oglinzii”. Prin jaluzelele din plastic intră soarele în dungi și se-ntinde pe masa lungă din cabinet. Cafeaua, prea neagră, are un miros vag, cafea făcută la filtru. E primăvară. O muscă amețită de soare a intrat pe geamul deschis și se izbește de pereți. Superb, da.

Aseară, prin ploaie, era palid. Îmbrăcat cam subțire, fără umbrelă, mergea hotărât, cu spatele drept, ca și cum ne duceam undeva. Pe o vreme câinoasă, pe străzi, râvnind la un adăpost unde să-ți bei mințile toată noaptea, în cele din urmă refuzându-l pentru că nu există. Sau poate pentru că ne era frică. La Antipa, girafa era la locul ei, după ce, în altă noapte, fusese doborâtă la pământ, fiindcă nu îmbătrânea deloc. Animalele din plastic nu îmbătrânesc. Cineva s-a supărat pe chestia asta, noi nu suntem din plastic, de ce noi nu, și-a vrut să-i ia gâtul. Gâtul ei superb, zvelt. Neted, întins, încordat. Doar petele din genele speciei. Nu petele morții. Pe frig și ploaie, pe Calea Victoriei, ca niște spectre coborând în subteran, s-ajungem până la urmă fiecare acasă cu metroul, după ce am bătut străzile, ne-am uitat la case și ne-am imaginat că una ar putea fi a noastră. Nu ne-am hotărât, e greu să alegi. O să ne-ntoarcem. Îi place jocul.

Pe scaun, alături, o femeie cu un coș plin cu lalele. Părea obosită. Poate fusese toată ziua la piață să le vândă și n-a vândut mare lucru. Nu era zi de sărbătoare și pe o asemenea vreme cine mai cumpără flori? O femeie de la țară cu o basma neagră, trasă peste gură, palidă și ea în lumina chioară a metroului, aproape adormită, gândindu-se. Altădată aș fi intrat în vorbă cu ea. Aseară, nu. Nu putea să vină de la piață. De unde venea cu lalelele la ora aia din noapte, așa de târziu? Ultimul metrou. Dacă am mai fi bântuit puțin pe străzi, nu-l mai prindeam. Lalele mov, cu petalele sidefate. Queen of Night. Dantela fustei mi se lipise de ciorapi. Umedă de la picăturile de ploaie care cădeau pieziș. Îmi simțeam genunchii înghețați, goi. Vreme de toamnă târzie, nu de primăvară. Înainte de a coborî la Gara de Nord ne-a dat căte una doar nouă, deși erau destui tineri în jur. Nu știam că ne-a văzut. Ne-a întins câte o lalea mov și ne-a zâmbit cu ochii. Poate n-avea ce să facă cu ele, nu le cumpăra nimeni, dar ar fi trebuit să dea de pomană tot coșul. Să scape de povară. Atât de frumoase.

Acum răsfoiește albumul. E atât de plăcut să-l privești în timp ce fumezi și te gândești că tinerețea e o minune. O minune de tablou nu alta, cum de-o fi scăpat Inchiziției? Ce culori!  Roșu, alb și gri. De fapt, griul ăsta n-a fost gri, ci mov, da, un mov intens. E un cearșaf  de mătase, cred, am impresia că l-aș putea atinge, că pur și simplu e rece. Chiar mi-aș plimba degetele pe el. Să-i simt răceala și altceva, e greu de spus ce. Ceva… inefabil. Râde. N-aș putea dormi într-un asemenea pat. Aș avea insomnii. Aș vrea să-l întreb cum i se pare trupul femeii. Superb. Masiv, să te pierzi în el și-apoi să te-ntorci și să-l privești. Răceala mătăsii. Ce ciudat, îi spun, în oglindă, fața pare de femeie bătrână. Încărcată, obosită, cu umbre. Da? Nu, nu cred. E reproducerea proastă. N-am citit nimic despre asta. S-ar fi scris, ar fi fost șocant … Da, totuși, ciudat, genială idee. Trupul voluptuos, tânăr și fața din oglindă plină de riduri. Anticamera morții. Dar nu cred, nu-i așa. Nu se vede bine. E tânără și… foarte fardată.

A luat două lalele din coș și ni le-a întins pe rând, fără să zică nimic. Zâmbind. O femeie scundă, bătrână, îmbrăcată ca la țară, cu basmaua neagră trasă peste gură, palidă și ea în lumina chioară a metroului. Așa trebuie să fie, trupul voluptuos, încă tânăr și fața bătrână, fardată, ca și cum Venus tocmai s-a întors de la plimbarea nocturnă, lipsită de speranță, prin străzi lăturalnice, nămoloase, și-ar fi uitat să se demachieze. Uite ce stranii sunt lalele astea mov, i-am zis aseară, neverosimile, așa cum e totul la ora asta din noapte. E o farsă, nu e nimic real, visăm. Dar e frumos să-ți cauți o casă în care nu vei locui niciodată. De fapt, dacă mă gândesc mai bine, la ora asta, cu ploaia continuă de-afară, am adormit de mult. A început să râdă, îi străluceau ochii, se bucura ca un copil de fiecare dată când înțelegea, în sfârșit, despre ce e vorba, chiar așa, am adormit, ce să fac eu cu floarea asta, nici vază nu am, n-am nicio floare în casă, în casa în care locuiesc temporar, dar, da, locuiesc, când stai cu chirie, nu ții flori în casă, mai bine o luați dumneavoastră.

 

Dumitrița Stoica

Avaramu…

A fost o zi frumoasă de toamnă, cu cerul senin și albastru ca o sticlă goală, bine spălată. Soarele a strălucit toată ziua, dar acum e seară și cerul se face din ce în ce mai gri, iar peste câteva ore se va face negru. Satul pare liniștit. Copacii au rămas fără frunze, dar, totuși, vor înverzi la primăvară. Doar cântecele vrăbiilor se mai aud și câteodată se văd rândunele pe sârmele de la stâlpii electrici. N-au plecat toate în țările calde. Unii copii stau la căldură în casele lor, alții se duc la film la căminul cultural. Eu cu cei mai buni prieteni ai mei, Săndina și Florin, ne ducem la căminul cultural. Ne-am vorbit de mult să ne ducem și zilele au trecut greu până acum. Totuși au trecut și iată-ne acum în drum spre căminul cultural. Ne-am dus întâi pe la bunica Săndinei, moașa mea, să-i spunem că mergem la film și să vedem ce mai face. Era în grădină și rupea frunzele uscate de pe flori și de pe jos să le dea foc, mai erau doar doi trandafiri înfloriți și ni i-a dat nouă, unul mie și unul Săndinei, că a venit frigul și se scutură, mai bine să-i luăm cu noi la film. Grădina este întotdeauna veselă, chiar și toamna, cu pământul ei acoperit de un strat de frunze. Păsările zboară prin aer, unele aproape, altele departe.

La căminul cultural se află tot satul. Cu mic, cu mare stă la coadă să ia bilet la „Vagabondul”. Se-nghesuie, nici nu știi unde să te așezi, se mai și bagă în fața ta și a ieșit un om din cămin și-a zis să stăm doi câte doi, că e loc pentru toată lumea, a scos scaunele din sală să-ncăpem acolo câți venim. Și-atunci Săndina stă cu Florin și eu în spatele lor cu Aneta de la B. Și stăm și stăm, că era foarte multă coadă, dar totuși luăm bilete și apoi intrăm și ne așezăm în picioare pe un rând. Filmul trebuia să-nceapă la ora 17, dar a început la ora 19. Cum ne-am așezat, a-nceput. E bine că a început. Oricum aveam timp să ne-ntoarcem acasă înainte de miezul nopții când pot să apară strigoii pe uliță, așa zice bunica Săndinei. Înainte nu-i niciun pericol.

Ce frumos e Raj Kapoor! Nu e foarte înalt, dar e slab și vânos și are cei mai negri ochi din lume! Stăm om lângă om și ne uităm la film, dar Florin n-are răbdare și pleacă să caute niște prieteni. Raj Kapoor e un băiat sărac care are o mamă nefericită. El se-mprietenește cu colega sa de școală, Rita, dar nu stă mult timp cu ea, fiindcă fură o pâine de foame, ca-n „Mizerabilii”, și ajunge la închisoare. Numai necazuri peste necazuri, umblă pe străzi și ajunge în gașca răufăcătorului Jagga. Așa se întâmplă cu copiii care n-au tată și sunt foarte săraci. Stăm om lângă om și plângem. Eu nici nu mai văd bine ecranul. Nici nu mai simt cum îmi suflă în ceafă o femeie și Săndina îmi dă coate nemulțumită că nu sunt atentă la ea și-mi spune la ureche că Florin s-a dus s-o caute pe Aneta de la B, că bănuia ea de-acasă c-așa o să se-ntâmple. N-aș vrea să vadă lumea că plâng, nu e frumos. N-ai decât să plângi acasă, așa zice mama, dar lacrimile curg singure și dacă mă sforțez și nu mai iese nimic din ochi, atunci o să-mi curgă obligatoriu mucii. De când am auzit „Avaramu, aaa…”, n-am mai rezistat. Lacrimile se preling pe obraz și nici nu mai vreau să le șterg. Parcă  mânânc ceva, dar e ca și cum mânâncă altcineva. Are un gust ciudat, necunoscut și cunoscut în același timp, de iarbă cu gust de iarbă. Mă uit la film. Mănânc și plâng. Mănânc. Raj Kapoor se-ntâlnește din nou cu Rita, care e avocată și-l omoară pe răufăcător. Chiar dacă ajunge la închisoare, Raj este fericit că a regăsit-o după mulți ani pe fata iubită. În sală e doar lumina de la ecran și oamenii drepți, lipiți unul de altul se văd de sus ca o mare de umbre tăcute. Doar din când în când se-aude cum cineva își suflă nasul. Sau cum mai tușește altcineva, mai ales aceia care fumează tot timpul „Mărășești” și acum tușesc fiindcă n-au mai fumat de când a început filmul. Săndina este foarte supărată, mai are puțin și-ncepe și ea să plângă. Aneta de la B este mai frumoasă, are bani familia ei și a zis că după ce termină clasa a VIII-a se duce la liceu la oraș. Florin nu s-a mai întors. Poate se vor regăsi și ei după mulți ani. Din trandafir n-a mai rămas decât tulpina. N-a fost un trandafir de dulceață, dar a fost bun. Era la început ca un boboc roșu, cu petale mici și cam veștede și, pe nesimțite, s-a transformat într-un băț lung și verde cu cotor gălbui. Nu-mi pare rău că l-am mâncat, se scutura oricum pe drum. Acum, la sfârșit, simt că am plâns destul și că pot să mă duc acasă liniștită. Dar e atât de greu să pleci de la film. Oamenii ies afară în tăcere, nu se mai înghesuie ca la început. Ies afară unul după altul și se îndreaptă spre casele lor. Deasupra cerul e negru ca smoala. Totuși, încă nu e miezul nopții și n-a apărut niciun strigoi. E atât de frumos pe lume!

P.S. N-am mai plâns așa de mult de când am citit „Eneida” de Virgiliu unde Didona face un foc mare și se aruncă în el după ce o părăsește Eneas. Era într-o vacanță de vară, într-o zi când n-am găsit niciun copil să mă duc cu el la gârlă, am citit singură acasă de dimineață  până seara și-am mâncat o oală de lapte prins cu pâine. Dar am plâns mai mult la „Vagabondul”. Plângeam și mâncam. Plângeam. Nici mie nu-mi vine să cred. „Avaramu, aaa…” „Avaramu, aaa…” „Avaramu”.       

 

 Lidia Ioana Dobrea

Să mă fac a lumii, căci nu mai sunt a mea

Vibrează întreaga structură când trece ceva pe dedesubt. Nimeni nu știe ce e, mulți nici nu simt asfaltul frământându-se ori blocurile sfărmându-se. Demult, demult de tot, oamenii se temeau mai adesea, căci pe atunci nu se lucra la șanțuri sau la metrou și nu aveau cum să treacă vuietul cu vederea, dar vremurile alea s-au dus, acum nu mai avem case, avem bodegi, și-n bodegi orice sunet e de îngânat, nu de temut. Era o vreme în care ne era frică de cutremure. Era o vreme când se dormea cu un ochi deschis, fie și cel nepotrivit. Era o vreme nefastă, lipsită de visuri.

Acum e-o vreme fecundă, năpasta n-are loc în ea, n-ar avea sens să fie și ea pe-acolo. Umbrele își au locul lor, ne jucăm cu ele în fiecare noapte, le lăsăm să ne aprindă țigara și să se sărute cu surorile noastre. De întuneric nici nu mai încape vorbă, fiecare s-a îmbătat cu el de câteva ori, venind cu câte o promisiune de la el, că cică o să-i facă ai lor, sau ai altora, în funcție de preferință. Cu lumina se mai iau de mână virginele din când în când, o cer în căsătorie și ea ascultă, nu le deranjează poligamia, oricum au senzația că ele-s mai presus, mai agape, mai puțin gată să fie rănite când o să orbească și mai puțin împânzite când o să muțească. Am auzit că un puștan s-a încurcat cu ceața odată și nimeni n-a mai auzit nimic de el de-atunci, unii zic că s-a mutat la țară, alții că l-a cuprins insomnia și că s-a sinucis când l-a prins taică-său de mână cu o fantasmă. Ce e sigur e că nu i-ar fi mers bine nici ca sihastru. Și din ăștia avem câțiva, fac ritualuri stranii când e lună plină și se-nlesnesc cu tot felul de stihii, dar nu sunt băgați în seamă, și nici nu pare că ar vrea să fie.

Și eu am crezut la un moment dat că o să mă fac pustnic, că o să mă îndeletnicesc cu un soi de himere și de ambrozie, dar a venit himera pământului la mine într-o seară și mi-a șoptit că ielele nu sunt de mine, așa că am renunțat la idee. De atunci mă tot zbat să devin a lumii, să mă înconjoare și pe mine viața și să mă ascundă de toți ceilalți, să creadă că m-a înghițit vibrația și să nu mai audă nici de mine, nici de ea. Să mă fac a lumii, da, asta aproape mi-ar permite să văd structura, căci de înțeles nici nu sper. Dacă aș zice că mi-e teamă, n-ar fi suficient. Mă acaparează groaza în fiecare dimineață în care simt cum tremură schela, și nu-mi amintesc ultima dată când m-am trezit înainte de zori să mă pregătesc. Mereu mă trezesc dimineața. Mereu adorm la prânz, dar toată lumea doarme la prânz, toată lumea doarme perpetuu, așa că trec neobservată. Vreau să spun, mă observă stafiile, dar ele s-au împrietenit cu lumea și n-au ce să-mi facă, n-au cum să mă soarbă nici dacă le-aș cere asta.

Câteodată mă holbez la contururi și îmi zic că sunt goale pe dinăuntru, că nu există nicio structură, că mi-am imaginat-o când am fost incapabilă să accept că zgomotul e o iluzie și mi-am spus că frica nu e degeaba, că oamenii au reununțat la ea fără să aibă idee ce-o să urmeze. Uneori mai am puțin și mă cred, mai am puțin și vomit tot ce se spune că nu s-ar ști. Acum vreun an m-a vizitat o clarvăzătoare cu inele de ceară, i-am cerut un lanț de argint și mi-a spus că ea vede că eu știu ceva despre cele nespuse, și nu mi-a trebuit mai mult ca să-mi fac teroarea încă mai densă, să uit că mi-ar fi plăcut să uit tot și să strig că nu mi-e teamă de moarte.

Lor nu le e frică de moarte. Nici n-au de ce să le fie, nici măcar celor care simt cutremurele, celor care simt pământul cum se vaită știind ce ne-așteaptă, pentru că ei s-au convins că sunt baliverne, povești de speriat copiii ca să poată în adolescență să râdă de presupusa lor naivitate. Cred că mai sunt câțiva departe care se tem că o să moară, dar noi nu avem niciun fel de contact cu ei, nu degeaba am construit atâtea blocuri, nu degeaba am înfrânat atâtea demențe. Delirul e văzut ca un fel de kitsch acum, o copilărie pe care o mai resimt poeții câteodată ca să aibă din ce să se hrănească și să poată să se numească damnați. Pe ei îi invidiez oarecum. Pentru ei moartea nu există, e în permanență acolo și le dă atâtea târcoale încât nu mai au de ce să îi acorde vreun pic de atenție, nu cât ei sunt cel puțin ai lor.

Eu nu mai sunt a mea. Nici când m-am născut nu eram complet a mea, dar am devenit pe parcurs, strângându-mi plămânii și adunând vreascuri de pe trotuare, visând la carne arsă și mâncând din propria-mi palmă, dar s-a-ntâmplat ceva, nu știu prea bine când, dar știu sigur unde. Trebuie să fi fost pe vreun vârf, altfel nu s-ar fi putut întâmpla, n-aș fi putut să mă pierd și să nu mă mai regăsesc nici măcar când mă trezesc. Nu cunosc a cui sunt, și nu-mi doresc să aflu. N-am cum să fiu singura pe care o deține, și asta doar pentru că nu i-ar fi îndeajuns. Nici nu voi să fiu a altuia, nu voi să fie o dimineață în care să resimt de una singură vibrația, să știu că se propagă doar în mine și nu și în cel care mă are. Iar dacă cel care mă are e însăși ea, eu n-am nimic de zis.

 

Adina Ştefănescu

Găina de sub pat şi regele Midas

L-am trimis pe bărbatu-meu să culce copiii. Mie mi-a ajuns. De azi dimineață, am auzit un singur lucru, spus pe toate tonurile posibile, toate în notă negativă, evident: „Mâine începe școala!”. Și am auzit chestia asta repetat, că am doi vrednici. La un moment dat, m-a apucat un fel de sadism și i-am trimis la citit:
– Nuuuuu, tu chiar vrei să ne nenoroceşti?, spune Ana.
– E frumos să citești, zic eu.
– Nu, e oribil!, răspund amândoi într-un glas.
– Atunci hai să repetăm tabla înmulțirii.
– Viața asta are numai chestii neplăcute în ea, răspunde Luca. Nu, te implor, mai lasă-mă azi în pace.
– Habar n-aveţi ce bine o duceți! insist eu cu optimismul.
– Serios? Ce ni s-a întâmplat azi așa minunat?
– Totul. Sunteți sănătoși, iubiți, aveți tot ce vă doriți.
– Da, dar mâine e sfârșitul! Totuși, ceva mă poate face fericită. (Ana încearcă să pluseze, a încercat și ieri, dar nu i-a mers.) Dacă mergem la Jumbo să mi-o iei pe Alex din Manicraft, mă voi simți ceva mai bine.
Mă fac că plouă, am renunțat să le mai explic în toate chipurile unde greșesc ei.
– Dar îmi iei pe banii mei, nu te înțeleg, de ce nu vrei?
– Ana, banii tăi s-au terminat săptămâna trecută.
– Dar am mai primit de la buna Maria. Și mi-au rămas 50 de lei săptămâna trecută, ai uitat?
Știu că urmează o discuție interminabilă, din care eu voi constata că îi datorez foarte mulți bani. Va intra pe fir și Luca. Voi avea datorii și la el. Copiii mei au un dar special, un fel de dar al regelui Midas, ce ating se transformă în aur și bani, oricât ar cheltui, la ei se înmulțesc. Sau poate au o găină ascunsă sub pat, care face și ea bani în loc de ouă.

Recomandare Literomania

Despre autor

Literomania

Literomania

Platformă literară independentă.

Scrie un comentariu