Flash fiction stories

Flash fiction stories – iulie 2018 (II)

Literomania vă propune o rubrică permanentă numită Flash fiction stories, în care vom publica, o dată la două săptămâni (în funcţie de textele trimise), microficțiunile primite pe adresa de mail a redacției (literomania2017@gmail.com). Editura Paralela 45 are în vedere publicarea, în colaborare cu Literomania, a unui volum de flash fiction cu prozele apărute în cadrul acestei rubrici (cu condiția ca prozele selectate să fie inedite). 

Prin urmare, așteptăm prozele celor care scriu microficțiuni, cu mențiunea că redacția își rezervă dreptul de a alege textele pe care le va publica pe site-ul Literomania. Îi rugăm pe cei care ne trimit materiale pentru Flash fiction stories să respecte câteva reguli: 

  1. prozele să nu depășească 1.000 de cuvinte;
  2. numele autorului să fie indicat la începutul textului;
  3. documentele să fie în format Word, cu caractere Times New Roman;
  4. nu acceptăm texte scrise direct în căsuța de mail;
  5. autorul, prin trimiterea materialului, își dă acordul tacit pentru publicarea pe Literomania. 

Spor la scris!   

 

Preventiv

Dumitrița Stoica

Moș Olteanu are 89 de ani și 32 de kilograme. În ciuda vârstei înaintate și a împuținării trupești, a rămas un cetățean responsabil, angajat cu entuziasm în viața comunității. De altfel, ca în viața oricărui om, a existat illo tempore un eveniment fondator, o întâmplare care explică totul, indiferent de vreme și de vremuri. Așa cum apa de la munte păstrează răcoarea pământului din ale cărui adâncuri izvorăște, Moș Olteanu a rămas tânăr, pentru că odată, într-o noapte, a avut o revelație: fericirea stă în acțiune, iar acțiunea are ca scop să faci locul tău de pe pământ din ce în ce mai frumos și mai sigur. Fiecare înțelege în felul lui această expresie, „locul tău de pe pământ”, cu atât mai mult cu cât nu se mai știe dacă e vreo diferență între sensul ei propriu și sensul figurat. Pentru el, chestiunile semantice sunt, pe bună dreptate, cu totul indiferente, e mult mai simplu să fii fericit făcând abstracție de ele. Casa bătrânească, curtea, pajiștea de pe deal, șoseaua care străbate satul, șanțul de pe partea lui, în care se scurge apa de ploaie, și mai ales podul de peste râu, de la intrarea în sat, căci, da, acolo a început totul. Ăsta e locul lui. Să fi fost prin ’47 sau prin ’48 când a înțeles? Într-o noapte de vară a fost. De Sfântul Ilie, s-a ridicat podul peste ape. Cu o betonieră, cu tărgi, lopeți și cazmale. Cu primar, învățător, notar, director de gimnaziu, secretar P.R.M., crâșmar, pădurar, casier, șef de șantier, tovarăși tot unul și-unul, și cu alde Grăjdan, Brujban, Didi, Miulescu, Sterie, Pantazi, Mâglan și Muscalu. I s-a umflat inima în piept când a sosit acolo prea cucernicul părinte și-a pus mâna pe targă în timp ce enoriașii strigau „sus, părinte, sus, sus, sus!” Ce vremuri! Bine le-a prins rapsodul Gheorghe al Mioarei în poezia lui,  „Munca voluntară”:

„Pe la unu jumătate când munca era în toi

După deal apare luna, lung mirându-se la noi,

Stelele, ca mii de ochi, de pe bolta cea albastră

Strălucind, priveau și ele la activitatea noastră.”

„Fugit irreparabile tempus!” Moș Olteanu se simte de vreo două decenii un om de prisos. Nu se mai construiesc poduri noaptea, se fac ziua, dar nu se grăbește nimeni. Și nu doar poduri… Cică acum e cu proiecte și banii vin de departe, sunt mulți și nu se știe niciodată dacă ajung cât trebuie și unde trebuie. De muncă voluntară și de rapsozi nici vorbă. A ajuns un spectator al unei lumi care se duce de râpă. E suspicios și anxios. Mai nou se pun țevi peste drum ca să se scurgă apa de ploaie în șanțul lui de la est la sud-vest și are impresia că nu sunt așezate în direcția corectă. Las’ că se scurgea apa și fără țevi, dar, dacă ăsta e proiectul, ce poți să faci? O să se trezească peste noapte, când dă o ploaie mai zdravănă, cu gospodăria inundată. Degeaba încearcă primarul ăsta tânăr și cam apucat, nici nu stă pe-acasă, umblă toată ziua prin sat, să-l convingă că-i o treabă simplă să vezi în ce direcție curge apa și să pui, dracu’, acolo, niște țevi, nu crede. Simplă e doar moartea. Ai închis ochii și te trezești în rai sau în iad, de la caz la caz. Cu apa de ploaie nu te joci. N-a renunțat. A stat pe capul lui până a pus și al doilea rând de țevi, orientate de la vest la nord-est. Cine știe cum plouă?! După câteva zile de discuții aprinse, a obținut ce voia, cu condiția să scrie pe hârtie și să semneze că e mulțumit, că n-are nimic de obiectat și că domnu’ primar este un gospodar priceput pe care el îl apreciază.

Dar tot nu s-a liniștit. Nasul de om bătrân miroase lucrul necurat și-n parfumul îmbătător al florilor de regina-nopții de lângă gard, darmite acolo unde se pun țevi și se construiesc poduri fără să știi cum, de cine și când se termină totul. Într-o dimineață ploioasă a scris o reclamație și-a pus-o la cutia poștală pe adresa prefecturii. Nu e prima. De fiecare dată a venit cineva și a discutat cu el, a umblat pe la primărie și i-a explicat că totul s-a rezolvat. Acum n-a trecut decât vreo săptămână, mai e timp. Nu se aștepta să-l cheme, dar l-a chemat dom’ primar astăzi, era singur la birou, l-a invitat să ia loc pe scaun și s-a uitat lung la el. Discuția a fost scurtă.

– Bine, nea Olteanu, explică-mi și mie, dacă mai pun niște țevi de scurgere în dreptul dumitale, una de la nord la sud-est și alta de la sud la nord-vest, e totul în regulă?

– Nu știu, taică, da’ de ce ești așa de supărat?

– Păi iar mi-ai făcut reclamație. N-ai semnat acu’ o săptămână că ești mulțumit?

– Am semnat.

– Și-atunci de ce dumnezii mă-sii ai mai făcut reclamație?

– Preventiv, taică, preventiv.

Primarul este înalt, are 43 de ani și 89 de kilograme. S-a ridicat de pe scaun, l-a luat în brațe fără niciun efort și l-a înălțat ca pe un copil cât a putut de sus. „Tâta mare!” n-a zis, dar  a fost foarte tandru. Dragostea apare din senin, mai ales când unul este tânăr și voinic, iar celălalt cu un picior în groapă. Din spaimă, din compasiune, din fascinația neantului care ne tulbură nopțile, zilele, chiar dacă nu vorbim despre ea sau, mai rău, o negăm cu încăpățânare.  L-a agățat cu grijă în cuierul înalt și el de lângă ușă. Apoi s-a așezat pe scaun, obosit brusc, trist, și-a început să răsfoiască niște dosare. Deși era vară, moș Olteanu avea peste cămașă o vestă destul de groasă din lână de oaie, de mare folos cu un asemenea straniu prilej. Din colțul lui de lume, aflat momentan într-un colț de birou, auzea ca prin vis cuvinte de îmbărbătare, mâine-poimâine vom ridica alt pod peste ape, fii tare, nu te lăsa, sus, bătrâne, sus, sus, sus.

 

 

Prima zi cu văl

Alexandra Niculescu

Când am intrat la facultate era un serial la televizor, în care toate femeile purtau văl. Nu erau ca vălurile pe care le văzusem eu în realitate, închise la culoare, şi nici femeile nu erau foarte machiate, cum mi se păruseră mie cele întâlnite. Erau văluri colorate şi uşoare, şi pluteau sau se lipeau de femei când voiau. În afară de văluri, femeile alea mai aveau ceva al lor: dansau. Pe covoare, pe mese, pe burţile bărbaţilor, cu mâinile pline de brăţări, cu săbii pe frunte sau piept. Când am terminat primul an, majoritatea prietenelor mele aveau câte un iubit caraghios şi voiau să-mi povestească tot felul de chestii pe care eu n-avea chef să le aflu. În facultate, toţi băieţii  erau copii cu mustăcioare rare, ochi somnoroşi şi păr nespălat, şi îmi cereau notiţele de la cursuri, se milogeau de mine să-i las să copieze la examene şi pe urmă mă invitau la câte o petrecere de-a lor. Niciodată nu mă duceam.

Într-o zi m-am întâlnit cu o colegă pe stradă, în faţa unei clădiri în stil arăbesc.  Treceam des pe acolo, doar ca să mă uit la casa de culoarea vişinei, care nu se potrivea cu restul. Parcă o vedeam împingând în stânga şi-n dreapta, ca să se îndepărteze de celelalte. Fata era din altă serie şi vorbeam rar cu ea, o dată ne amuzasem pe seama unui profesor pentru că ştiam cu toţii că iese cu mai multe studente în acelaşi timp, şi nouă ni se părea un urs grăsun căruia îi place să ţipe. Colega mea mergea ţinându-se de braţul unui băiat mic şi brunet, care semăna cu oricare dintre studenţii de la noi. Lângă ei mai era un băiat într-o cămaşă cu mânecile suflecate. Avea pielea bronzată şi părul era foarte spălăcit, aproape de culoarea grâului, cum s-ar fi scris într-un roman romantic. Cred că Vera, pentru că aşa o chema, era puţin ameţită, sau aşa mi s-a părut mie după mersul împleticit şi faptul că tot corpul ei se înclina spre băiatul de al cărui braţ de lipea strâns. Voiam să salut şi să trec repede mai departe, dar atunci mi-a spus că băieţii sunt din Maroc. N-am crezut, pentru că aveam ideile mele despre trăsăturile marocanilor, dar i-am pus să-mi vorbească în arabă, deşi oricum nu înţelegeam nimic, şi i-am mai pus să-mi povestească despre Fez şi Marrakech si Casablanca. Ei vorbeau, întâi în arabă, pe urmă în engleză şi în română, pentru că erau deja de ceva timp în România şi prindeau repede, au spus.

Mă angajasem la o cofetărie împreună cu o altă studentă, singura nigeriană pe care o cunoşteam. La facultate nu prea învăţa, ea spunea că îi e greu să se adapteze, deşi era în Bucureşti de când avea zece ani, şi o vedeam mereu pe coridoare fumând şi râzând cu studenţii din Moldova.

Nu ne înţelegeam la felul de ambalat al prăjiturilor. Existau cutii speciale, pe care era foarte uşor să le asamblezi, dar aveam şi hârtie cu model cu baloane colorate şi sigla cofetăriei. Mie îmi plăcea să arate frumos pachetul, dar ea zicea că e doar hârtie şi oricum oamenii o aruncă.

După opt luni, eu şi Zein, pentru că aşa îl chema pe marocanul cu păr spălăcit, eram deja căsătoriţi. Credeam că avem multe în comun: iubeam muzica, dansul şi prăjiturile. El nu citea romane pentru că i se păreau o pierdere de timp, o distracţie frivolă, iar eu nu-i găteam nimic în afară de prăjituri. Acum locuiam departe de facultate, dar aveam un balcon mare. Urmăream împreună ştirile din politica internaţională şi la sfârşit el îmi punea întrebări, fiind convins că m-am gândit tot timpul la alteva şi n-am reţinut nimic. Îmi vorbea mereu despre tratatele de la Marrakesch. Sincer, aş fi vrut să fie din Casablanca. Rămăsesem cu o anumită nostalgie, ca oricine a văzut filmul, probabil. La o săptămâna de la căsătorie purtam şi eu văl, dar toate pe care mi le adusese erau colorate şi uşoare şi-mi plăcea să le simt atingerea pe cap. Uneori uitam să mi-l dau jos în casă şi el râdea.

Prima dată când am ieşit din casă purtând vălul, am ales unul turcoaz şi mă uitam în toate părţile să văd cum mă priveşte lumea şi cine o să se ia de mine. Înainte purtam doar fuste scurte şi eram obişnuită cu grosolăniile care mi se spuneau, dar acum mă simţeam altă persoană. Aveam pantaloni lungi şi o bluză care cădea mereu de pe un umăr şi trebuia să o aşez la loc.

Nimeni nu mi-a zis nimic pe stradă în acea primă zi cu văl, dar când am intrat în cofetărie, René a început să râdă în hohote şi s-aplaude. „Uite ce ţi-au făcut, asta da: dreptul femeii la văl”. Îşi dădea capul pe spate şi îi vedeam dinţii puternici. „Vezi că ţi-a ieşit puţin urechea de sub văl, stai să ţi-o bag la loc repede”, a zis şi iar a râs.

Până la urmă s-a potolit şi ne-am văzut de treabă. Două femei s-au întors şi au ieşit din cofetărie după ce m-au privit şi s-au strâmbat. Un bărbat mi-a cerut: „Doo-uăă…suu-tee…graa-mee…paa-tee-uri’ şi a repetat rar şi tare de trei ori, iar eu doar am dat din cap şi am cântărit pateurile. O mamă cu doi copii mi-a cerut un tort din marţipan în timp ce copiii râdeau şi arătau cu degetul spre mine, iar un bătrân s-a aşezat să-şi mănânce savarina şi a dat tot timpul din cap şi a oftat uitându-se spre mine.

Când am rămas singure René a început: „Vezi ce-ai reuşit? Sperii clienţii. Ăsta-i feminismul pe care-l apărai la facultate?”

Mi-am prins mai bine vălul şi m-am răstit la ea: „E alegerea mea şi măcar nu simt că trebuie să fac pe deşteapta şi să stau tot timpul cu nasul pe sus şi cu botul umflat, cum faci tu”.

Din greșeală, lui René i-a alunecat mâna într-o prăjitură cu frişcă şi caramel şi s-a scuturat nervoasă.

„Ce-are a face? Ce tâmpenii spui? Ce nas pe sus şi ce bot?”

Am arătat spre faţa ei: „Nu vezi cum priveşti pe toată lumea, de parcă tu ai fi fost sclavă şi ai fi luptat şi ai fi reuşit sa te eliberezi. Tu n-ai niciun merit în toată povestea asta. Te-ai născut liberă dar te porţi de parcă ai merita ceva mai mult decât noi doar pentru că ai culoarea asta”.

A intrat un cuplu de tineri, care se ţineau de mână şi noi le-am zâmbit, am aşteptat câteva secunde în linişte şi am întrebat în acelaşi timp, fiecare încercând s-o acopere pe cealaltă:

1Ce-aţi dori?” Eu am adăugat repede: “Tartele sunt de azi dimineaţă, cartofii şi tortul de ciocolată de ieri, deci nu prea vă recomand.” Ei au mulţumit şi au cerut câte o tartă.

Acasă i-am povestit lui Zein şi el a zis: „Mai bine să nu te mai duci acolo, să ne vedem de noi, de familia noastră”.

În seara aia, în timp ce udam florile, mă uitam pe furiş la el, care calcula ceva pe nişte foi. Nu folosea niciodată calculatorul. Avea o cămaşă în carouri şi mie nu-mi plăceau carourile. Îi apăruse o pată pe obraz, poate de la soare şi nu se spălase pe cap. Şi, totuşi, încă îmi mai plăceau vălurile, şi dansul, şi balconul.

 

 

4. Jurnal de Recepție. Fetițele

Andrei-Codrin Bucur

Nu-mi plac oamenii care gesticulează când vorbesc. Parcă ar fi surdomuți sau ceva de genu’. Dac-ar fi ungur și ar încerca să converseze în limba lui Creangă, aș pricepe. Dar ăsta-i românaș get-beget, bănățean de-al nostru, parașutat la ultima strigare, odată cu cehii de la Sisteme & Panouri Solare și cu cei doi italieni, viitori studenți la Medicină – Universitatea Goldiș, evident.

─ Hai că dau și eu de-o bere. Sun-o pe gagică! După ce termină cu ragazzo, vine la mine. O juma de oră… patru’ș’cinci de minute, că nici eu nu mi-s la prima tinerețe. Da’ pe la unșpe, că beau un șpriț cu băieții.

Și ce le mai arde unora de distracție după ce și-au încasat diurna… plus că era inspector tehnic în agricultură, iar pentru alde ăștia nu există tratament… învățați toată viața cu strugurii-n teasc și cucuruzul în lapte… unde mai pui șpăgile, chiolhanurile, sacoșele cu brânză de casă și ouă de țară, depuse pe ceafă, pe gât și în jurul curelei ascunse sub ditamai burdihanul ce deborda în așa hal, că n-ar fi fost în stare să-și lege șireturile dacă trebuia să se-aplece. Fără-ndoială că avea portofelul ticsit cu bancnote de-o sută, și că-l ținea în buzunarul din față, ca să pară c-o are mai groasă. Dar cine putea să-l vadă.

─ Îți ajung treizeci? punându-mi banii pe tejghea. Dacă ma’ e nevoie, vorbim după, rotindu-și mâna din încheietură, suficient cât să dea peste vaza cu crizanteme și să verse apa pe fișele de cazare.

─ Domnule Bâcleșanu, o știți pe aia cu „Mai joacă și table!”?

─ Habar n-am.

─ Cică sătul să-l tot școlească pe Bulă în ale femeilor, tac-su a decis să-l ia cu el la bagaboante. Doar că nu putea să-i zică „Uite, eu și cu tine o să mergem la curve”, ci-i zicea că se duc „să joace șah”. Azi așa, mâine așa, panaramele piperate, babacul fu obligat să stea pe tușă până la salar. Numai că pe ăla micu’ îl chinuiau sandalele: „Tati! Tati! Când merem la un meci de șah?” Toată ziua, bună ziua, de se enervă tac-su și…

─ Viorele, ești gata? mă-ntrerupse tipul de la 109.

─ Atunci… rămâne așa – de parcă aș fi bătut laba cu el.

Rămâne pe dracu, în gândul meu, macaronarii s-au arătat mai darnici, unica lor rugăminte a fost „Să nu fie țigănci”, nimic mai mult, și aici eu mi-s jupânul, telefonu-i la mine, formez numărul, stabilim tariful, sosește taxiul, una dintre ele e slabă ca parul, nici cur, nici țâțe, și se împiedică de covorul din antreu… Cealaltă, treacă-meargă, dar nici pe ea n-o dă frumusețea afară din casă. Ș-al naibii că amândouă-s tuciurii, iar când zâmbesc se vede că n-au toți dinții-n gură.

„Ciao!”„Ciao!” Le însoțesc până-n dreptul ușii lui Alfredo. Cioc! Cioc! Cioc! Deschide și – exact cum plănuirăm după ce-mi dăduse euroii – optează pentru cea uscată. Urcăm spre camera lui Silvio, scenariul se repetă. Nici el nu pare dezamăgit.

Înainte să intre și să-i observ bikineii ridicați mai sus de blugi, îmi zice că dacă-l frige repede pe broscar, o să-l viziteze și pe dom’ inginer.

─ „Să mai joace și table!” îi răspund. Oricum dormea, îl auzisem cum sforăie încă de pe scări. Iar, la urma urmei, pot să fac pe niznaiul… acestea sunt regulile jocului…

Interesant e când îi înscenezi o partidă pe cinste. La cât de mangă e, a doua zi nu-și mai amintește nimic. Și – hooop! – l-ai făcut pă fraier. Nu tu taxe, impozite, dobânzi, comisioane. Bagă-ți pula-n el, buget de stat! Toți fură. C-o pizdă-n plus sau în minus nu sărăcește nimeni. Tre’ să știi să-l momești: permite-i să te muște, zgârie-l pe fese, frământă-i boașele, linge-l în urechi, descheie-te la cămașă, fă-l să ejaculeze… Iar dacă nu funcționează, bagă placa cu „S-a spart prezervativul, n-am bani de avort…”, izbucnești în plâns, îți smulgi părul, îți dai palme…

─ Ș-amu ce-o să se-ntâmple? lipindu-și mâna de frunte, abia trezit din somn, dar nu din beție.

─ Mă plătești… și dispar.

 

 

5. Jurnal de Recepție. Beizadeaua

Andrei-Codrin Bucur

Faceți cunoștință cu Boby, mirobolantul vițel al clanului princiar de Crișana. Ca orice progenitură lipsită de frați și surori, și el a fost educat în spiritul nobil al lui fă ce vrei și nu-băga-în-seamă-părerile-celorlalți: Ți-e foame? Așteaptă să-ți pice-n poală. Ți-e sete? Kauflandul este aproape. Iei merțanul și – jap! – direct în portbagaj, de coș n-au nevoie decât invalizii… sau, eventual, suni pe careva, comanzi și-ți aduce. Când întinzi mâna către un servitor, procedează corect: Reproșează-i ceva! Și fii cu luare-aminte: Întotdeauna există și complici.

Să nu te pună spurcatul să-i ajuți! să ai mereu ochii-n cinci! înăsprește-ți vocea! pune-i la zid! Îndurarea e pentru cei ca noi, dar tu deosebește-te și-ntre ei. Lustruiește-ți talanga! încordează-ți coada! alungă muștele!… timp în care îți faci și-un selfie. Dacă nu află cireada că-i desconsideri pe cei care nu-și permit un frizer, poți să te castrezi singur. Pune-ți uniforma de tanchist! turează motorul! calcă pedala până la fund! …iar pe țeasta lor pân’ se pulverizează. Plebea trebuie ținută în șapte frâie… TU EȘTI SINGURUL CARE POȚI S-O ÎNDREPȚI.

Cum mi-a zis după ce m-a trimis la vaca din 106, dar s-a lămurit că n-are cu cine:

─ Păi așa se parchează? Fut-o-n aripă! Și dungile alea albe pentru ce-s? Să aterizeze avioanele? ’Tu-i morții ei de zdreanță. Bă, să-m’ bag… Zici că s-o tâmpit lumea. Jur că trag ciment și pun cărămizi. Uită-te la dubița aia! Ocupă două locuri…

Bine’nțeles că nu lucra nicăieri. Avea, la fel ca pruncii lu’ mătușă-sa, un procent din închirieri, iar în rest freca buha. Mai puțin când dădea o raită prin cartier și defila sictirit prin fața hotelului – scrupulosul supervizor din umbră. Îndată te pomeneai cu el, verificând, chipurile, dacă-s aprinse becurile pe terasă, dac-au plecat muzicanții și – cel mai important – cât leuștean are să capete.

Când era în toane rele, neinițiat în tainele rușinii, îi poruncea consoartei. Însă principesa Sisi, hipnotizată de noul ei smartphone, uita pentr-o oră-două de ce se măritase, și sosea când îmi era somnul mai drag. Îngăima câteva cuvinte, mă apostrofa, deoarece găsise ușa încuiată, iar pe mine picotind în post, și-mi arunca o privire disprețuitoare, cu efect de cafea tare, care – presupunând c-aș fi ațipit la loc – dezlănțuia coșmaruri și migrene.

Acum o săptămână, pe la trei și ceva, îl deranjase pe-un coleg de-al meu, fiindcă rămăsese fără țigări. Și cum biștarii nu se fac prin muncă, ci doar dacă te adresezi celor care-o profesează, de cum l-a zărit s-a apucat să-i toarne:

─ Hai, bă sclavule!… Cu viteză. Mai sunt și alții care tre’ să se odihnească. Și iară tai frunză la câini pe cheltuiala altuia? De te mai prind, îți aduni catrafusele și Pa!

Numai că el, obraznic și nu cu toate țiglele pe casă, se strânse cu ambele mâini de prohab și-i replică imediat:

Pap-o tu!

Și dă-i și ceartă-te cu proasta, sculându-i și înfuriindu-i pe clienți. La un moment dat și-a făcut apariția Bobiță, cu o falcă-n cer și cu una-n pământ, să-l omoare în bătaie pe recepționer, ăla fugi în restaurant, scoase din sertar un cuțit pentru unt și dulceață, de la etaj li se strigă „Potoliți-vă, măi copii!”, iar vițelul ripostă instinctiv cu „Tu vorbești? Du-te și ia lecții, că nu știi să-ți parchezi mașina!” Urlau de răsuna văzduhul pân’ la podul Traian, tulburându-le pe prostituatele care făceau trotuarul, și care, aglomerând carosabilul, dădeau din coate, ca la bâlci, printre tirurile și microbuzele ce le claxonau:

─ Vezi, Lăcrămioară, de ce nu m-am însurat io? cârcotea travestitul… Niște mitocani.

─ Uită-te fă, pe unde umbli!

─ Fă e mă-ta.

În fine, un echipaj de poliție ce pornise la vânătoare de mistreți și căprioare s-a preocupat nițel de sănătatea scandalagiilor, a luat declarații, a împărțit amenzi și le-a urat „Numa’ bine!” înainte să demareze cu Loganurile lor ramolite, prilej favorabil pentru dilău să șutească încasările din ziua respectivă, și anume leafa pe-o lună, juma de chirie, amenda cu pricina și două numere cu Lăcrămioara.

─ Și nu te-au dat în judecată, nu te-au chemat la Secție?

─ Pentru ce? Camera video nu bate pe casa de marcat.

─ Eu aș fi intrat în panică.

─ Chill, bos! Nu-s nici primul și nici ultimul.

Recomandare Literomania

Despre autor

Literomania

Literomania

Platformă literară independentă.

Scrie un comentariu