Flash fiction stories

Flash fiction stories – iulie 2018 (III)

Literomania vă propune o rubrică permanentă numită Flash fiction stories, în care vom publica, o dată la două săptămâni (în funcţie de textele trimise), microficțiunile primite pe adresa de mail a redacției (literomania2017@gmail.com). Editura Paralela 45 are în vedere publicarea, în colaborare cu Literomania, a unui volum de flash fiction cu prozele apărute în cadrul acestei rubrici (cu condiția ca prozele selectate să fie inedite). 

Prin urmare, așteptăm prozele celor care scriu microficțiuni, cu mențiunea că redacția își rezervă dreptul de a alege textele pe care le va publica pe site-ul Literomania. Îi rugăm pe cei care ne trimit materiale pentru Flash fiction stories să respecte câteva reguli: 

  1. prozele să nu depășească 1.000 de cuvinte;
  2. numele autorului să fie indicat la începutul textului;
  3. documentele să fie în format Word, cu caractere Times New Roman;
  4. nu acceptăm texte scrise direct în căsuța de mail;
  5. autorul, prin trimiterea materialului, își dă acordul tacit pentru publicarea pe Literomania. 

Spor la scris!   

Fata pe care aproape am cunoscut-o (1)

de Oana Ciobotea

 

O observase din metrou și la un moment dat chiar li s-au întâlnit privirile. Era unul dintre acele momente care par importante sau cu semnificație, dar pe care le uiți până la următoarea stație.

Le numea epifanii de-o stație. Uneori avea și trei într-o zi. Era modul ei de a trăi intens și nepericulos. Din stație in stație. Nu reușea să găsească epifanii de o magistrală întreagă sau lungi cât viața. Dar era mulțumită și cu atât, având din când în când, pentru câteva secunde, sentimentul puternic că este tânăra și plină de viață.

A coborât la stația de metrou cea mai apropiată de stadion și a început să meargă îngândurată spre meci. Nu era cel mai mare fan al fotbalului, dar atmosfera electrizantă și plină de puls au făcut-o să își ia un abonament pe tot anul.

De data aceasta nu a mai mers cu niciun prieten, voia să se piardă în mulțime, să fie luată pe sus de valul de energie și purtată în marea de strigăte și înjurături. Acolo își găsea liniștea.

Încă era agitație mare în tribună, nu se asezase toată lumea pe scaune. Unii mai stăteau la coada interminabilă la semnițe de floarea soarelui prăjite și oricum mai erau încă cinci minute până începea meciul.

În cinci minute de stadion putea realiza ce n-au realizat mulți într-o viață: putea să își învingă frica de oameni și să urle la ei că stau pe locul ei, putea să ceară pe cineva în căsătorie – lucru care se întâmplă frecvent pe stadion, mai ales la meciurile de vineri. Nu știa ce se întâmplă cu oamenii vinerea, dar parcă primesc o nouă viață, atât de plini de energie și de speranță sunt. Da, mai putea să își piardă și copilul in cinci minute de stadion și să îl schimbe cu altul pierdut acum două săptămâni. Putea să își facă un tatuaj bătut imprecis cu un personaj mitic cu coadă de pește. Putea să se radă în cap și să își sustină mai dezinhibată echipa favorită. La asta se mai gândise de câteva ori până acum.

În principiu putea face orice nebunie îi trecea prin cap și în cinci minute ar fi aflat dacă a fost cea mai bună decizie sau dacă trebuie să înceapă să fugă ca să mai scape cu viață. Libertatea asta comprimată și violentă era hipnotizantă. Mai era un minut până la începerea meciului, crainicul ruga pe toată lumea să se așeze la locurile lor, cei din jurul ei aveau pregătite stegulețele echipei și fiecare apucase să își facă rația de îmbrânceli gratuite și aleatoare.

În acel moment s-a așezat chiar lângă fata din metrou. Se uita fix la ea, într-un mod foarte firesc, de parcă se cunoșteau de mult timp.

Fata din metrou s-a uitat la ea și i-a spus:

– Din momentul ăsta nu mai ești nimeni. Nu mai ai nume, nu mai ai familie, istorie, un loc de unde vii sau unde să te duci. Nu îți mai aparții. Nu mai ai nici grijile, nici visele pe care le aveai. Ai o nouă condiție. Poți să îți iei ce nume vrei, să faci ce vrei, nu mai ții minte nimic din ce ai făcut sau zis până acum.

– Ce înseamnă asta? Nu știu cine ești.

– Acum voi pleca, stai liniștită. Nu a fost intenția mea să te sperii. Pur și simplu asta am avut să îți spun. Azi când te-am văzut în metrou habar nu aveam că urma să vorbim. Și apoi brusc am știut. Te las.

Nu se mai auzea nimic din toată gălăgia de pe stadion. Era o liniște suspendată în care era prinsă. Nu se gândea la nimic, nu clipea, aproape că nu mai respira. Putea să își miște mâinile și picioarele, dar prefera să nu o facă. Era într-un moment din care nu era sigură că va mai ieși vreodată.

 

 

La drum

Anca Goja

 

Microbuzul înghite asfalt deja de o oră. Peisajul, plat şi plictisitor, se scufundă treptat în întuneric. Ştie că a ajuns în oraş după luminiţele portocalii şi după firmele colorate care străpung noaptea. Opresc într-o parcare. Trebuie să schimbe microbuzul. Pasagerii se înghesuie să coboare şi să urce cât mai repede în cealaltă maşină. Rămâne printre ultimii; şoferul îi face semn să urce în faţă. În dreapta ei se aşază o femeie roşcată.

Pornesc. Luminiţele portocalii aleargă spre parbriz şi îl evită la mustaţă. Asfaltul străluceşte în culori vii – a ţârâit puţin. Din aparatul de radio curge o melodie veselă.

Stă pe un scaun strâmt, între femeia roşcată şi şofer. Încearcă să ocupe cât mai puţin loc. Nu vrea să îl incomodeze pe bărbatul de la volan, doar de el depind vieţile tuturor. Geamul din stânga e deschis şi prin el pătrunde răcoarea nopţii. O surprinde braţul fierbinte al şoferului lipindu-se de braţul ei rece. Furnicături pe piele, ca şi cum acolo ar avea loc o misterioasă reacţie chimică. Ar vrea să îşi retragă mâna, dar nu are unde, spaţiul e prea strâmt. Bătăile inimii i se accelerează.

Bărbatul se poartă ca şi cum totul ar fi absolut normal. Priveşte în faţă, la drum, ţine volanul cu ambele mâini, doar cea dreaptă o ia uneori de pe volan şi o mută pe schimbătorul de viteze. Din când în când, braţul lui drept se presează de braţul ei stâng.

Pauză de ţigară. Opresc la o benzinărie. Toată lumea coboară: unii merg la toalete, alţii fumează sau se duc la magazin să îşi cumpere un suc. Doar ea preferă să rămână în maşină. Îşi întinde picioarele, îşi îndreaptă spatele, se lăbărţează pe cele două scaune, rămase acum doar ale ei.

Când, după un sfert de ceas, ceilalţi se întorc, nu-şi mai poate prinde centura. Într-un final, reuşeşte. Şoferul urcă la locul lui, dar când să îşi prindă centura întâmpină dificultăţi. „Ce-i aici, oare?”, întreabă el în barbă, cu un puternic accent maghiar. «Mi-am prins-o greşit?”, întreabă ea, iar el dă din cap afirmativ. Şoferul o desface şi i-o prinde corect, apoi se pregăteşte de plecare. Braţul lui se lipeşte liniştitor de al ei. În mintea ei zboară cuvinte fără sens: „mi-a fost dor”, „aşa ceva nu se face”, „dar asta nu înseamnă nimic”. Din radio răzbate în surdină o melodie de dragoste.

În microbuz s-a făcut linişte. Toată lumea doarme. Doar de ea nu se lipeşte somnul. Prin faţa ochilor îi trec chipurile foştilor ei iubiţi. Încearcă să îşi amintească textura pielii fiecăruia. Să reconstituie senzaţii. Îşi simte degetele alunecând peste pielea fină, ca o petală, a spatelui lui Iacob, sânii ei striviţi într-o îmbrăţişare pătimaşă, urechea ei atinsă de obrazul proaspăt ras.

O atingere concretă o trezeşte din reverie. Se întreabă cum l-o fi chemând pe bărbatul acesta. La cine se întoarce după o cursă ca asta, cine îi masează umerii, cine îi oferă o supă caldă. Îşi dă seama că nici măcar nu i-a privit chipul. Că, pentru ea, bărbatul acesta înseamnă doar o voce şi un braţ fierbinte. Apoi se linişteşte şi închide ochii, imaginându-şi că ceilalţi pasageri dispar în neant şi că în maşină sunt doar ei doi, gonind în noapte şi ascultând-o pe Bonnie Tyler.

Îi aude vocea şi deschide ochii. “Am ajuns la aeroport”, anunţă bărbatul din stânga ei, cu accentul lui maghiar. Femeia din dreapta coboară, coboară şi ea. Îşi ia geanta din portbagaj şi se uită în jur: clădirea imensă e scăldată în lumină. Se îndreaptă spre sursa ei ca un fluture de noapte hipnotizat. “La revedere!”, aude de undeva din spate, o voce cu accent maghiar. «La revedere!», răspunde, încercând să îşi mascheze orice urmă de tandreţe din glas. În scurt timp, ea va zbura departe, iar gustul pielii lui mătăsoase va rămâne undeva, într-un colţişor ascuns al memoriei.

 

 

Un pahar de Retsina

Alexandra Niculescu

 

– Hei, uită-te acolo! a strigat Milan şi i-a dat un ghiont lui Darko.

Darko a tresărit, s-a şters la un ochi pe sub ochelari şi s-a aplecat puţin înainte.

– Ce e? A căzut Lubo? Ba nu, uite-l c-aleargă lângă ceilalţi, şi i-am spus să nu-şi mai pună eşarfa maică-sii la gât.

A mai primit un cot şi Milan i-a arătat cu degetul malul mării, pe unde tocmai trecuseră copiii.

– Te-ai uitat la urmele lor? Pune-ţi ochelarii ăia ca lumea, că-ţi stau aiurea şi de-aia nu pricepi. Toţi au lăsat urme, mai puţin Goran, am bănuit eu ceva de-acum două zile, când l-am văzut prima dată alergând. Sunt cinci perechi de urme, doar am lucrat în poliţie, pot să le deosebesc şi după câteva guri de vin. Sunt ale lui Lubo, ale celor două surori blonde, ale fetei căreia îi face Lubo ochi dulci, deşi n-are nicio şansă cât timp umblă cu cârpa aia atârnată de gât… şi ale băiatului cu coşuri pe faţă.

Cu un pahar de Retsina în mână şi cu ochii mijiţi spre siluetele din depărtare, Darko a ridicat din umeri.

– Aşa, şi?

Fără să se întoarcă spre el, Milan l-a împins cu umărul.

– Şi… şi lipsesc urmele lui Goran. Nu apar nicăieri când merge sau fuge. Nu crezi că-i ceva anapoda?

Darko îşi rotea paharul şi urmărea nişte bule minuscule care se învârteau odată cu vinul şi nu se spărgeau. Un strop de transpiraţie de pe frunte i-a căzut pe marginea paharului şi nu se hotăra dacă să se prelingă în interior sau în afară. Atunci Milan i-a dat încă un ghiont uşor şi lui Darko era să-i scape paharul. A sorbit repede şi l-a aşezat pe unul dintre pătratele verzi ale feţei de masă.

– O fi mai slăbuţ,  poate ţopăie pe vârfuri şi de-asta n-ai văzut urmele lui.

Cei şase copii se întorceau, ţipau unii spre alţii şi râdeau. Goran alerga încet şi nu era mai slab decât ceilalţi. Când s-au apropiat, Milan şi Darko şi-au fixat privirea pe tălpile lui. Erau foarte albe, iar al doilea deget nu era mai lung decât cel mare. Milan l-a chemat şi el a venit curios.  Ştia că unul e tatăl lui Lubo şi celălalt un prieten de familie.

– Cred că ţi-a intrat ceva în talpă,  a spus Darko.

– Da… da, sigur ai călcat pe vreo scoică, a întărit şi Milan. Arată-ne, stai jos şi arată-ne talpa.

Băiatul s-a încruntat, s-a uitat înapoi spre mal, unde ceilalţi găsiseră o meduză şi săreau în jurul ei şi chiuiau când li se părea că mişcă, a ridicat un braţ în direcţia lor şi a încercat să bălmăjească ceva, apoi s-a răzgândit şi s-a aşezat între cei doi. Darko i-a făcut semn să pună piciorul pe genunchiul lui.

Milan şi Darko şi-au apropiat capetele şi s-au uitat un timp la liniile fine de pe pielea lui Goran, la călcâiul rotund şi înroşit şi la dosul degetelor subţiri. Pe urmă Darko a dat din cap, iar Milan  a spus:

– N-o fi aici, hai, pune şi celălalt picior.

Goran a zâmbit, le-a făcut cu mâna surorilor blonde, care-şi învârteau rochiile şi-i făceau semn să vină, şi a pus celălalt picior pe genunchiul colţuros al lui Darko.

S-au uitat din nou, şi, în afară de câteva fire de nisip lipit şi aceeaşi piele albă şi acelaşi călcâi roşu, n-au găsit nimic.

– Hâm… arată a… talpă, a zis Darko.

Milan l-a îmbrâncit şi i-a şoptit:

– Arată de arătat, dar ceva aiurea e, de nu lasă urme.

Când a văzut c-au terminat, Goran a sărit de pe scaun şi a fugit spre mal. Milan şi Darko s-au ridicat în acelaşi timp şi i-au urmărit tălpile plesnind nisipul şi fiecare pietricică rămânând la locul ei.

Surorile blonde l-au luat fiecare de câte-o mână şi el se lăsa tras într-o parte şi-ntr-alta.

– O fi Retsina, a chicotit Darko. Erau tălpi ca ale tale şi ca ale mele, bine, nu chiar, că ale tale au călcâiele crăpate…şi ce să zic, mereu mi s-a părut că ai tălpi grăsune, dar bănuiesc că nu asta-i cauza pentru care ai rămas singur, că doar femeile nu se chiombesc aşa mult tocmai la tălpi… sau nu ştiu de fapt, nu mai ştiu de mult, că au devenit foarte… nu ştiu cum, că de-aia şi mama lui Lubo şi-a luat valiza aia de piele ecologică portocalie şi la revedere. Îmi plăceau tălpile ei în sandalele negre, aveau nişte cureluşe subţiri care aproape îi intrau în piele şi ţineau degetele…

– Mai taci, nu e vorba despre fetişurile tale tembele aici. E o chestie serioasă. Trebuie să aflu de ce nu lasă urme.

Milan şi-a dat o palmă peste frunte şi-a mai luat o sorbitură de vin.

– Asta e, doar ne-am holbat amândoi. Trebuie să punem mâna.

I-a strigat chelnerului să le mai aducă un pahar.

Darko şi-a sprijinit un cot pe masă şi cotul a alunecat încet-încet spre centru, luând în drumul lui faţa de masă, mototolind-o şi ridicând valuri de pătrate verzi.

– De ce contează chestia asta pentru tine? Dacă lasă urme pe nisip sau nu?

Capul lui Milan era întors spre uşa tavernei, de unde trebuia să apară paharul lui. Şi nu apărea destul de repede. În timp ce distingea umbra băiatului mişcându-se lângă bar, şi-a muşcat buza de jos şi şi-a dat o palmă peste coapsă.

– Ce lent e. Ce i-o lua atâta?

A început să bâţâie din picior şi să-şi treacă mâna peste ceafă. O clipă s-a uitat spre Darko.

– Ce contează… păi dacă-i aşa, ce contează orice… dacă pentru mine vreau să conteze urmele lui Goran sau tălpile lui, treaba mea.

A scuipat lângă scaun, iar chelnerul s-a apropiat şi zâmbea cât putea, zâmbet care îi ridica obrajii şi îi micşora ochii negri.

Când a apucat paharul, Milan s-a oprit din bâţâitul piciorului şi a aşteptat să dispară băiatul ca să ia prima sorbitură, cu ochii pironiţi pe Goran, care luase ceva de pe jos şi le arăta celorlaţi.

– Să nu fie meduza, c-alea înţeapă şi…, a mai luat o gură şi încă una, s-a ridicat şi a făcut câţiva paşi să vadă mai bine, în timp ce Darko îşi retrăgea cotul, aranja faţa de masă şi privea spre pata de vin, aproape invizibilă, îi urmărea conturul neclar şi se uita în jur după un şerveţel, dar nu era niciun şerveţel nicăieri, aşa că a dat de câteva ori cu degetele peste pată, apoi le-a lins, a încercat să se desprindă de pe scaun, dar s-a răzgândit şi a strigat spre Milan:

– Totuşi de ce contează pentru tine chestia asta? Că doar nu-l cunoşti, nu sunteţi nimic, nici măcar nu seamănă cu fii-tu ca să zici că…

 

 

Locuitorul clandestin

Laura Pamfiloiu

 

S-a deschis o patiserie nouă în cartierul în care lucrează ea. A văzut din maşină geamurile curate  încadrate de baloane galbene, dar semaforul arăta verde aşa că nu a apucat să citească numele scris cu litere de mână deasupra intrării.

La nici o săptămână baloanele au dispărut; patiseria nu mai era nouă.

După încă o săptămână s-a dus şi ea. Era o zi însorită, soarele strălucea doar pe trei parbrize, strada fiind înghesuită între blocuri vechi de apartamente şi clădiri de sticlă neterminate.

Cartier oribil scrie ea pe colţul şerveţelului de la croissantul cu mere pe care tocmai l-a mâncat. Uşa de la intrare se deschide şi o domnişoară rujată intră cu o pungă de cadou albastră în mână, strigă servus fetelor şi se face nevăzută în spatele frigiderului cu sucuri şi lapte bătut. Se uită în jur şi vede că toţi clienţii sunt bărbaţi. Trei stau lângă ea la o masă plină de ceşti şi coli albe de hârtie.

– Aici va fi bucătăria, la dreapta pe hol, cu geamurile spre sud.

– Credeam că o punem imediat după intrare.

– Aşa era în planul iniţial, dar l-am modificat. Era prea jos, aproape la nivelul grădinii şi le era teamă să nu le intre cine ştie ce în casă, ştii tu cum e la ei acolo, au terenul cocoţat la mama naibii, e  plin de lilieci noaptea.

– Liliecii  zboară, mă, ăia nu-ţi intră pe uşă.

Râsete. Clinchet de ceşti, unul dintre ei strănută zgomotos şi un strop negru de cafea zboară pe jos. Vânzătoarea curăţă cu o perie scurtă fărâmiturile de pe tăvile goale de croissante, cornuri, brioşe şi polonezi.

Se uită la ceas. E fără  douăzeci, mai are timp, orele încep la fix, ar mai avea nişte caiete de corectat, alungă gândul cu mâna în timp ce-şi aranjează o şuviţă de păr, uşa se deschide tot mai des, speră să nu intre vreun elev, nu vrea să vorbească cu nimeni. Îşi ridică ochii din cana de cafea, nu mai vede cele trei parbrize însorite, însă lumina e aceeaşi. Maşina de feliat pâine se scutură ritmic, feliile se desfac în petale galbene şi maronii şi dispar în pungi foşnăitoare. Şi oamenii foşnesc, observă ea,  mai ales cei care aşteaptă la tejghea cu ochii în tăvi.

– Paigerul zece!

Băiatul de la masa din colţ tresare ca trezit din somn.

– E gata sandwich-ul dumneavoastră fără mozzarella.

Destinatarul sandwich-ului cu numărul zece iese şi aruncă ambalajul de hârtie în coşul de gunoi de lângă intrare. Coşul foşneşte.

Casă închisă temporar. Domnişoara rujată pune semnul galben pe tejghea, scoate un teanc gros de bancnote, le numără, şi vorbeşte cu o altă vânzătoare. De la masa la care stă ea nu le aude; le vede cum îşi mişcă buzele şi observă că amândouă sunt brunete şi au forma sprâncenelor identice.

– Paigerul nouă!

Se ridică de la masă, ia punga, dă să iasă. Sacul de gunoi gri care ţine laolaltă hârtiile aruncate de clienţi are o gaură de mărimea unei amprente. Botul unui șoarece iese prin gaură, adulmecă aerul şi se retrage între hârtii.

 

 

Cleo nu mănâncă ciocolată

Laura Pamfiloiu

 

Pizzeria era aproape goală. O masă de şase persoane era ocupată doar de femei. Mai era una la care stăteau doi băieţi îmbrăcaţi în negru  care s-au ridicat în picioare când ne-am aşezat noi. Pe un perete lateral era agăţat un ecran mare stins, iar lângă perete, o tejghea goală. Muzică nu era, în schimb vuia marea şi prin peretele transparent dinspre plajă se vedea spuma albă a valurilor.

Sărbătorita stătea cu spatele la masa noastră. Era brunetă, purta ceva albastru, bluză sau rochie, nu-mi dădeam bine seama deoarece nu-i vedeam picioarele. Stătea în capul mesei, era cea mai tăcută, avea părul nespălat prins în coadă şi un lanţ argintiu în jurul gâtului. Femeile se uitau  la ea şi zâmbeau când îi vorbeau. Toate erau trecute de patruzeci de ani, una purta ochelari şi avea ochii de culoarea alunei, alta, şatenă, machiată strident cu albastru avea vârfurile părului decolorate. Mai era una cu părul lung, lăsat liber care strângea o geantă colorată în braţe.

– Cu care vrei să începem? Avem şi pe alb şi pe negru.

– Taie-le pe amândouă, apoi vedem noi pe care-l mâncăm primul. Femeia cu ochelari a luat un cuţit de pe masă, a ridicat capacul de plastic care acoperea cele două torturi şi a început să le taie.

– Nu aşa mult, pune-i ei, că-i ziua ei.

– Este destul, o să şi rămână, vedeţi voi. Femeile  râd în cor acoperind pentru o clipă vuietul mării.

– Mulţumesc pentru surpriză, chiar nu mă aşteptam.

– Cum adică nu te aşteptai, păi ce-ai crezut că facem când te-am sunat şi ţi-am zis că mergem la pizzerie, doar ţi-am spus că-mi iau liber azi, a spus cea cu părul decolorat.

– Ştiu, dar nu era aşa de important, nu trebuia să-ţi iei liber pentru mine.

– Nu pe dracu’, la câte zile libere am, îţi dai seama că de două luni am făcut cerere, dă-l încolo  de patron, cum ţi-a răspuns ţie, aşa şi mie. Oi pleca în concediu în noiembrie.

– Hai, mă, nu te enerva, azi sărbătorim. Femeia cu ochelari a pus cuţitul pe unul din platourile goale. Curaj, luaţi că se topeşte ciocolata, e foarte proaspăt, de la Geta l-am luat.

– Da’ nu cântăm?

– Ei, na, nu mai sunteţi la şcoală, mai bine-i spunem aşa frumos, fiecare, nu? La mulţi ani, drăguţa noastră! La mulţi ani, la mulţi ani cu sănătate,  se aude pe încă cinci voci.

O vreme femeile au mâncat în linişte. De la masa chelnerilor se auzea pocnetul tablelor. ”Şase- şase, hai drobeta, te fac praf!”

– Să nu uit să-ţi spun, femeia cu ochelari s-a ridicat brusc în picioare şi a fluturat cu mâna în aer, să iubeşti, asta să faci, e cel mai important, restul e apă de mare, cum zicem noi pe-aici. Toate au scos un sunet aprobator, apoi au continuat să mănânce tort.

– Bună ciocolata asta. Eu când mă apucă pofta de dulce iau două linguri de fineti, două, apoi mă duc la culcare. Voi nu trebuie să faceţi ca mine, fiecare cu dulcele ei.

– Cafea bem?  Hai bem una, dacă tot am ieşit. De care vreţi? Băiatu’! Băiatul s-a ridicat de la masa la care juca table şi s-a apropiat de masa femeilor cu zarurile în mână.

– Cafea vrem. De care aveţi?

Nu am auzit ce a spus băiatul, l-am văzut cum deschide meniul de pe masă şi le arată femeilor cu degetul pe o pagină.

– Şase, da? Bem toate. Şase lungi, da’ una să fie cu lapte.

O vreme nu le-am mai dat atenţie, între timp venise şi pizza. Am mâncat câte două felii. Restul le-am cerut la pachet. Începuse şi meciul Anglia- Panama. Masa femeilor a rămas plină de farfurii mânjite cu ciocolată. Una din ceşti se răsturnase şi o pată cafenie sugativa pe materialul gălbui.

Sărbătorita stătea singură. Avea capul plecat. Părea că citeşte ceva de sub masă. S-a întors spre  noi cu două felii pleoştite  de tort în mână:

– Vă rog să luaţi, insist, văd că sunteţi şi cu copilu’, păcat de el. Fetele s-au dus, cine să-l mănânce, Cleo a mea nu mănâncă dulciuri, degeaba am încercat cu fineti, ce rău i-a fost, am crezut că moare, nu mă pot duce cu tortu’ ăsta acasă, imediat l-ar simţi cu nasu’ ei de pisică, nu pot să-i fac aşa ceva. Vă rog, luaţi.

 

 

           Îmbrățișări

           Dumitrița Stoica

 Dacă trec câteva zile fără să îmbrățișez pe cineva, mă trezesc dimineața cu o anxietate teribilă. O simt încă din somn, visez o femeie în zdrențe, mergând singură prin valurile unei mări întunecate, aproape de plajă. Îmi cere socoteală, dar nu știu pentru ce. O fantasmă a neliniștii, creierul meu este mare amator de fantasme. Se pierde în ele cu voluptate, noaptea. Ziua are nevoie de oameni în carne și oase ca să scape de spaime. O îmbrățișare banală îi ajunge: îl cuprind pe celălalt cu amândouă brațele, deasupra șoldurilor, de preferință, și-mi las capul pe unul dintre umeri. Există, totuși, o condiție care complică lucrurile: insul îmbrățișat nu poate fi oricine, ci un străin. E greu să ieși în stradă și să iei așa hodoronc-tronc pe cineva în brațe, fiindcă, în general, ființele omenești sunt suspicioase și imprevizibile.

M-am descurcat cum am putut, când mai bine, când mai rău. În general, la limita dintre sublim și ridicol. Nimeni nu poate rămâne rece la un asemenea gest (sublimul), dar, în majoritatea lor, oamenii sunt ființe raționale (ridicolul). Cel puțin în această privință. Câteodată însă îți surâde norocul și nici nu-ți dai seama cum creierul tău înțelege mai bine decât tine de ce ai nevoie. Vreau să zic partea aia nocturnă din el, pe care nu prea o iei în serios ziua. Uneori chiar ți-e rușine cu ea, dar, dacă ai judeca la rece, ți-ai putea da seama că amândouă sunt la fel de îndreptățite sau la fel de absurde. De fapt, nici măcar nu sunt două. E un zumzet continuu în creierul nostru.

Te duci spre exemplu, într-o vacanță, undeva, la invitația unei prietene de altădată, nici măcar nu ești sigură că ți-a fost prietenă, pentru că era doar un copil cu părul blond și ochii albaștri, vesel ca vremea cea bună și sturlubatic și copilăros ca vântul în tulburarea sa, cum i-ai scris pe romanul trăsnit al lui Nodar Dumbadze, cu bunica, Iliko și Ilarion. După treizeci de ani, regăsești cartea în podul casei, îngălbenită, pătată, cu riduri, citită și răscitită, dar la fel de veselă. Aveai de două ori vârsta ei atunci, a prietenei, nu a cărții, și cu totul altă viață: distanța dintre o femeie tânără și un copil este mai mare decât aceea dintre o femeie bătrână și același copil. Senzația străinătății celuilalt apare în forma ei pură și fascinantă. Te uiți la părul blond și la ochii albaștri și nu-ți vine să crezi că e posibil așa ceva. E ca și cum tocmai ar fi aterizat de pe asteroidul B-612. Uluită, îl iei în brațe, trebuia să treceți o apă, și-i simți inima bătând nebunește, apoi pleci în altă parte și te întorci peste treizeci de ani. Nu dintr-odată. Ești convinsă că și el a plecat pe asteroidul lui, chiar dacă de ziua ta primești ani la rând câte-un e-mail cu „La mulți ani”, te gândești că semnalul Orange ar putea avea acoperire cosmică. Din când în când te întreabă dacă n-ai putea să-i faci o vizită, e tot acolo, doar că a mai crescut, ai vrea și n-ai vrea, dacă dai peste un impostor? Până la urmă te hotărăști.

Ajungi într-o seară și te trezești dimineața într-o casă străină. Te duci să-ți iei cafeaua de la bucătărie. E o zi însorită, se văd dealurile până departe, iar din curți, câte-o dâră de fum. Se curăță grădinile, se ard frunzele și crengile uscate. E liniște, doar muzica sferelor se aude în răstimpuri. Și trei cocoși din curțile vecine, pe rând; întreabă și răspund în limba lor. Intri gândindu-te la cât de bună e o cafea dimineața, el e acolo, nu mai ești de două ori mai mare, te-a depășit cu câțiva centrimetri și-a învățat tot felul de lucruri, a ajuns o doamnă care  știe să  prepare o cafea aromată, acum, la 47 de ani. Vă uitați una la alta și-n loc să plece fiecare cu ceașca ei afară-n grădină, să fumeze sau să privească satul din vale, vă luați în brațe în același timp, cu  aceleași mișcări, de parcă v-ați îmbrățișa singure în oglindă (deși asta nu e posibil).

– Îți amintești când ți-ai pierdut șoseta?

– …?

– Era primăvară, cred. Nu fusese prea multă zăpadă, râul era mic, am luat-o prin apă, ai alunecat pe-o piatră și ți-a intrat în adidași. Nu-ți amintești? De ce n-am luat-o pe punte?

– …?

– Te-am pus să te descalți și te-am dus în brațe până acasă. Îți bătea inima foarte tare. Cred că ți-era frică. Nu-ți amintești?

– Îmi amintesc o floare. Ieșise de sub o piatră. Lângă mal.

 

 

SleepparalisyswhenI’mawake

Diana Vlasa

 

Umblu prin casă și mă opresc când apăs clanța de la cămară. Nu mai știu ce voiam să fac.

În sufragerie, cana e răsturnată și ceaiul se scurge, încă fierbinte, în dâre lungi de pe masă pe covor. Prosoapele nu le țin în cămară.

Îmi tremură mâna pe clanță când îmi amintesc ce voiam să fac. Îi dau drumul, oftez și iau un prosop pe lângă care trecusem. Ridic cana, șterg ceaiul și îmi place să simt materialul umed și cald între degete.

Las cana pe blatul de la bucătărie. Storc prosopul în chiuvetă, la fel cum îmi storc părul lung după ce mă spăl pe cap. Îl pun pe calorifer să se usuce și fug să-mi schimb blugii pe care mi-i udasem în toată alergătura asta după ceva ce uitasem.

Mi se întâmpla frecvent în ultima vreme să uit ce făceam cu lucrurile sau să uit ce voiam eu să fac. Prietenii au început să facă mișto de mine și le era foarte simplu să facă asta. Îi dădeam unuia să-mi țină telefonul pentru că nu aveam buzunare la blugii mei mulați, iar când întrebam dacă încă e la el, începea să-mi spună când și cum l-am cerut înapoi și evident că mi l-a dat. Începeam să mă panichez, întrebam dacă nu știa ce făcusem cu el după ce mi l-a dat, dacă sigur nu i-l dădusem înapoi. Atunci începea să râdă și îmi zicea că normal că e la el.

Numai că nu pățisem asta doar cu telefonul și doar cu prieteni. Începusem să mă păcălesc și pe mine însămi.

Cu blugii atârnându-mi la glezne, stând pe pat, îmi iau fața în mâini și îmi apăs orbitele cu podurile palmelor. Rămân așa.

Înainte ca trenul să oprească în stație, întotdeauna îmi pun telefonul sau cartea sau orice îmi mai scosesem din ghiozdan înapoi. Nu vreau să îmi scape nimic din mână atunci când cobor sau să mi se fure ceva în cazul în care e înghesuială. În ultima vreme, însă, după ce cobor din tren sau ies din gară, aproape că-mi stă inima în loc la gândul că mai mult ca sigur mi-am lăsat lucrurile pe scaun, în tren. Mă opresc agitată, îmi pipăi buzunarele, îmi deschid ghiozdanul și dau de lucrurile mele. Le pusesem, normal că le pusesem. Doar că nu mai țineam minte să le fi pus.

Îmi dau pantalonii jos și îmi iau din dulap o altă pereche.

Am ajuns să mă simt în mod regulat la fel de neputincioasă ca acum două nopți când m-am trezit stând în picioare în mijlocul camerei. Mă ridicasem din pat pentru că mi se păruse sau visasem că de pe birou îmi sunase telefonul.

Telefonul meu era închis și pe noptiera de lângă pat, iar eu nu știam cât am stat acolo, în picioare, până să mă pun contrariată înapoi la somn. Blugii mei nu fuseseră îmbibați cu ceai, iar eu făcusem pe mine.

 

 

Recomandare Literomania

Despre autor

Literomania

Literomania

Platformă literară independentă.

Scrie un comentariu