Flash fiction stories

Flash fiction stories – iulie 2019 (II)

Literomania vă propune o rubrică permanentă numită Flash fiction stories, în care vom publica microficțiunile primite pe adresa de mail a redacției (literomania2017@gmail.com). Editura Paralela 45 are în vedere publicarea, în colaborare cu Literomania, a unui volum de flash fiction cu prozele apărute în cadrul acestei rubrici (cu condiția ca prozele selectate să fie inedite). Prin urmare, așteptăm prozele celor care scriu microficțiuni, cu mențiunea că redacția își rezervă dreptul de a alege textele pe care le va publica pe site-ul Literomania. Îi rugăm pe cei care ne trimit materiale pentru Flash fiction stories să respecte câteva reguli:

  1. prozele să nu depășească 1000 de cuvinte;
  2. numele autorului să fie indicat la începutul textului;
  3. documentele să fie în format Word, cu caractere Times New Roman;
  4. nu acceptăm texte scrise direct în căsuța de mail;
  5. autorul, prin trimiterea materialului, își dă acordul tacit pentru publicarea pe Literomania.

Spor la scris!

Zacharias

Bianca Stupu

Zacharias se plimbă prin pădurea din jurul Sînzieniului, e un băiat slăbuţ, cu o faţă de nurcă, cu ochişorii ăia ai lui vii şi negri şi cu nasul cîrn, toată lumea îl alintă Zaki, este un nume unguresc care se pronunţă Zoki, dar Zaki chiar are faţă de Zaki pronunţat româneşte, Zaki este un copil de unsprezece ani peste care s-au abătut toate nenorocirile şi bucuriile vieţii, se zbenguie toată ziua şi e plin de viaţă, dar e şi plin de ură copilul ăsta, ura îl sufocă pe Zaki mai ales la orele de română, unde nu înţelege nimic, nu are de unde să ştie limba asta absurdă şi nu are cum să ştie nici engleza aia tîmpită şi mama lui Zaki a fugit de-acasă cu alt bărbat şi l-a lăsat pe tată să se descurce cu trei băieţi mici, n-are cine să-l ajute la lecţii, băieţii de cinci şi şapte ani au fost puşi să gătească pentru tatăl lui Zaki, un beţivan otrăvit de fuga soţiei, şi-i bate pe copii, îl bate pe Zaki că ia note proaste, îi bate pe cei mai mici că nu fac mîncare bună, îi chinuie pe cei mici cu mîncarea, aşa că băieţii gătesc să nu-i mai bată tata, să nu mai scoată din cuiul de pe prispă biciul care taie în carne ca o lamă subţire, să nu-i mai lovească-n ochi cu pumnii lui grei, de bărbat care munceşte pămîntul, să nu mai dea în ei cu cizmele mari, de bărbat care stă pe cîmp şi culege cartofi, să nu-i mai bată bărbatul ăsta pe care ei îl iubesc din suflet, nu, să nu-i mai bată, şi Zaki pune tigaia pe foc şi începe să-i care pumni în cap fratelui mai mic, pentru că i-a luat mingea şi s-a jucat cu ea şi Zaki îl bate cu sete şi cu veselie, rîde de urletele celui mic, se distrează, a uitat complet de tigaie şi a dat foc la casă, el şi cu bărbatul beţiv şi bătăuş, el şi cu cei doi fraţi mai mici dorm acum într-o casă prin care se vede cerul, noaptea numără „o steluţă, două steluţe, trei steluţe” şi adoarme cu nasul în plapumă, cu trupuşorul lui slab de băieţel zdrobit de bătaia pe care-a încasat-o de la bărbatul cu cizme şi bici, adoarme Zaki şi se trezeşte şi se duce la şcoală unde desenează, desenează şi iar desenează la toate orele trei stele de pe cer, are test la română şi nu vrea să scrie nimic, nu ştie, nu-nţelege, uite, trei stele înţelege şi profa îi mîngîie capul izbit de pereţi, plin de vînătăi şi îl roagă frumos să scrie măcar ce-a scris ea pe tablă, să poată să-i dea măcar un cinci şi Zaki, înduioşat de mîngîierea profei, scoate o limbă subţirică şi roşie ca focul şi scrie frumos, caligrafic, rotunjeşte frumos literele, îşi dă silinţa şi mai adaugă, uite, trei steluţe care se văd prin tavanul ars, Zacharias povesteşte, povesteşte despre cele trei steluţe şi profa strigă „Zaki! Încetează cu vorbitul!” şi lui Zaki nici că-i pasă, nu înţelege şi-l trage de păr pe colegul de bancă şi profa vorbeşte cu diriginta şi diriginta vorbeşte cu tata şi Zaki ia bătaie seara acasă, tata nu-i mai loveşte în faţă, a fost ameninţat că i se iau copiii, îl loveşte pe Zaki în burta lui mică, lipită de şira spinării, las’ că ţi-o umple tata, şi Zaki urăşte şi se bucură, joacă fotbal pînă e lac de transpiraţie, aleargă şi împarte pumni şi picioare colegilor care au şi mamă şi tată şi un acoperiş întreg deasupra capului, da, dar n-au trei stele mici pe care să le numere înainte să adoarmă, băiatul a luat iarăşi un patru la matematică, un patru la română, un patru la istorie, un patru la geografie şi diriginta îl sună pe tata şi-i spune că e ameninţat cu repetenţia, dacă mai continuă aşa, şi Zaki iar ia bătaie, dacă nu ia note mai bune, măcar o bătaie zdravănă să ia şi el, aşa-i trebuie, şi băiatul se plimbă acum prin pădure şi calcă-n picioare toporaşii care au răsărit, flori mici ca el, le caută anume şi calcă cînd pe-o floare, cînd pe alta, nu vrea să se întoarcă acasă, iar a luat doi de patru, dracu’ s-o ia de şcoală, nu mai vrea la şcoală, vrea la mama lui să-l ţină puţin în braţe, se-ncruntă, da’ de unde mamă, n-avem nici o mamă dispusă să mîngîie un băiat mic, Zaki zdrobeşte încetişor toporaşii, apoi copilul se hotărăşte, se suie într-un copac nu prea înalt, îşi scoate cureaua de la pantaloni, face un cerc cu catarama, pe care şi-l petrece pe după gît, leagă celălalt capăt de o creangă şi Zaki îşi dă drumul în gol. Eu sînt profa de română şi l-am găsit pe băiat spînzurat de-un copac, în pădurea din jurul Sînzieniului, cu ochii lui negri mîncaţi de furnici şi cu toporaşi striviţi pe talpa tenişilor.

 

 

Ploaie

Bianca Stupu

Irina se uita pe geam. În toată această nesfîrşită nostalgie nu se avea decît pe sine, în ploaia care cădea cu o graţie mereu liniştitoare, în sunetul roţilor care fîşîiau pe şoseaua udă, în acest ceas şi-n această înserare. „În Anglia, mereu în Anglia, în perfidul meu Albion, pe care l-am dorit atît de mult, pe care l-am lăsat să mă rupă în bucăţi şi, în fond, atît de previzibil, atît de banal, atît de sfîşietor de uman. Ultima thule. Aproape miel, aproape cîine. Azi am văzut pentru prima dată de cînd sînt în UK doi adolescenţi care se sărutau franţuzeşte pe stradă, în uniforme. Şi mi-am adus aminte cu tandreţe de mozoalele din clasa a doişpea cu Andrei, în cimitirul reformat, tot în uniforme de liceu. Mă mîngîia pe sîni prin sarafanul bleumarin, încins de soare, iar eu îl sărutam la îndoitura dintre gît şi umăr. Mirosea acolo a roşcat, a pistrui şi a piele de adolescent, aproape miel, aproape cîine. Plecam, apoi, prin pădurile care existau doar în bestiarul iubirii, ne întindeam pe pămîntul tare ca piatra. Sufeream, ne juleam coatele şi omoplaţii. Nasture cu nasture degetele mele îi scotoceau firele de păr blonde pe piept şi roşcate la subţiori. Pistruii coborau pînă pe umeri şi dispăreau într-o carne de-o virilitate nedreaptă, era prea tînăr să fie atît de bărbat. Ne surprindeau ciobanii cu oi şi cîini, se dădeau la noi să ne rupă-n bucăţi toate animalele pămîntului. Fugeam rîzînd speriaţi, cu hainele fluturînd. Trăiam într-un borcan cu dulceaţă de nuci. Limbile noastre năclăite de iubire făceau zgomote obscene şi misterioase care ne speriau, încercam să nu ne pupăm cu sunete. Odată, pe cînd ne sărutam pierduţi, m-am uitat la el. Ochii lui întredeschişi, cu irişii căzuţi peste cap, marginile albe m-au îngrozit şi m-au făcut curioasă. Aşa că strîngeam pleoapele pînă la rictus de teamă să nu arăt şi eu aşa de oribil. Eu trebuia să fiu impecabilă-n sărut, o imagine de icoană, o moaştă, de-o frumuseţe senzuală şi copilăroasă, ca Marylin Monroe. Lui Marily Monroe nu i se vede albul ochilor cînd se pupă. El nu trebuia să ştie că-i ca un film de groază cînd mă săruta mort de iubire. Mă adulmeca la încheietura braţului şi-mi spunea că miros extraordinar, a iarbă proaspăt cosită. Acasă, singură, îmi miroseam încheietura braţului pînă-mi amorţeau nările. Miroseam a carne de om. Niciodată nu mă mîngîia între coapse, cînd ajungea prea sus, mîinile lui descriau volute pe şolduri. Uneori, ca şi cum sărutul îl paraliza, îi încremeneau mîinile pe talia mea, mă strîngea din reflex, ca picioarele unui gîndac în agonie. În iarbă, îi întindeam mîinile şi i le sărutăm de la degete, palme, pielea expusă, suavă, brăzdată de deltele violete ale venelor, îmi înfigeam dinţii în pulsul viclean al gîtului. Eram diafani şi inexpugnabili, o umbră de roată ridicată pe o umbră de cric. Mă simt acum Tadeusz bătrîn, studiez cu atenţie borcanul cu argint viu de miere şi aur”, se gîndea femeia. În acel ceas şi-n acea noapte în care ploua.

 

 

Nori în pantaloni

 Ionuț Manea

 

Mi-au spus adevărul, seara trecută.

Fredonez și mă uit pe fereastră. Nu plec încărcat, mai e loc de câte ceva. O carte, puțin jazz, umărul ascuțit al unei femei jucăușe. De aici, de sus, înțeleg mai bine orașul. Mă pregătesc fără grabă, încercând să nu mă plictisesc. Simt în cameră prezența unui adolescent agitat înainte de a pleca spre mare. Bagajul este incomplet. Nu știu ce să împachetez mai întâi! Lacul, pietrele din spatele casei, străduțele, martorii fideli. Nu am reușit să înțeleg acest cuvânt în totalitate, nici până-n ziua de azi. Un cuvânt în urma căruia, de fiecare dată, unul rămâne nefericit.

Cu ochii lui micuți – primise toate răspunsurile de curând – mă întreba: de ce noi părem mai dezorientați decât la început? Este dincolo de puterea noastră de înțelegere, sau vântul e de vină? Poate fi vântul, pentru că el ne spulberă gândurile, am răspuns eu. L-am mângâiat, considerându-l deosebit. Mi-a lins mâna. E un câine credincios.

Mărunțișurile de pe aleile crescute în jurul bisericii, precum ramurile copacului din spatele casei mele, se ridică nemulțumite. Parcă ar fi existat undeva un colecționar de lucruri nefolositoare nimănui. Strânse în grămăjoare, neanunțate, mărunțișurile nu-și vorbesc. Mute rămân fericite. Casele, atât de bine cunoscute și atât de puțin schimbate, mă încurajează. Rufele unei vecine durdulii mă binedispun. Pe străduța unde am învățat să merg cu bicicleta câteva mâțe plictisite dau din coadă. Caut o palmă de pământ, să mă așez pentru a mai trăi o vreme. Să mă uit printre zăbrelele pământului și să văd cum robotește el în odaia sa. Să găsesc copacul unde am ascuns-o prima dată pe Cristina, să alerg cu vântul în față. Dacă aș putea, aș schimba ici-colo câteva fețe, câteva gesturi. Probabil voi fi ultimul om fericit de pe pământ.

Îmi plac străzile scurte pentru că ele nu au timp să mă judece. Oamenii mă privesc pe furiș, de după porți. După atâția ani, nimeni nu mă recunoaște.  Acum câțiva ani, m-a oprit o fetiță cu rochița din macrameu. ,,Dumneata vii la ziua lui Oli?” M-am ascuns în ochii ei, să mă bucur puțin de viață. De ce nu rămân oamenii cu luciul lacului în permanență lipit de retină?

Nu îmi este frică de ultimul act, mi-am înțeles personajul. De fapt, moartea ne strânge pe toți laolaltă, pentru a ne feri de singurătate. Nu mă întristez când soarele mă tratează indiferent, mă ascund sub un acoperiș nou. Unii cred în acoperișuri, alții în nimic, iar mulți dintre ei au plecat deja înaintea mea. Vor mai fi ei supărați pe mine, după atâta timp?! Din păcate, răspunsul nu am să-l pot trimite nimănui. Va fi mai mult o premoniție. Nu sunt de vină că norii se țin după mine, i-aș ascunde în dulăpiorul unde îmi țin pantofii.

Pe unde ai umblat, cum o mai duci, întreabă ei. Obișnuiesc să le zâmbesc. Cunosc o femeie pe care mi-ar plăcea să o revăd, și aș iubi-o la fel de mult ca la început. Nu cred, însă, că aș putea să o scot din pământ. Femeile prind rădăcini după primele zile, bărbații au nevoie de ani pentru a se obișnui cu solul. Norii îmi atrag atenția din nou; de data asta i-aș ascunde în buzunarul pantalonilor. I-aș păstra mult timp, până ar îmbătrâni; s-ar încrunta, frământați de supărările oamenilor, și atunci i-aș atârna la capul patului meu.

Nu mai am mult de trăit și soarele se ascunde nepăsător.

 

 

Zbor cu escală

Laura Pamfiloiu

Avionul stă cu burta deschisă, intrăm pe rând, încolonaţi cu genţile pe umăr, cu paşapoartele într-o mână. Zâmbim la intrarea în avion, o doamnă ne spune welcome de parcă am fi ajuns la o petrecere de crăciun unde ne întâlnim cu rude pe care nu le-am văzut de ani buni, unde mătuşi cu părul alb se minunează de nepoţi proaspăt absolvenţi sau abia intraţi la cine ştie ce universitate, unde veri la pubertate zâmbesc stingher încercând să-şi ascundă cu colţurile gurii coşurile de pe faţă. Ne căutăm locurile formate dintr-o literă şi o cifră, ne aşezăm. Din difuzor iese o voce  nepământeană care ne urează welcome on board şi ne cere să ne aşezăm.

Una dintre stewardese gesticulează cu zâmbetul lipit strâns pe buze, ridică braţele, scoate dintr-un săculeţ o vestă de salvare, şi-o pune după gât, în scaunul din faţa mea un domn se piaptănă, lângă avion opreşte maşina cu valizele noastre pline de strictul necesar, şosete şi cămăşi călcate, tricouri murdare şi mototolite, creme de faţă, tampoane şi aparate de ras, pijamale, fire de păr agăţate în pulovere, celule moarte. Vocea povesteşte despre ieşiri de urgenţă, măşti de oxigen, aterizări forţate. Mă foiesc în scaun, arunc un ochi la semnul de exit, recapitulez în grabă ce am în valiză, vizualizez cel mai scurt traseu spre uşă, oare cât de rece o fi apa mării, cât de ţepeni o să devină blugii pe mine, cât de sărată va fi apa în caz de. Desigur, nu va fi niciun caz de. Vom moţăi în zumzetul monoton al motoarelor, ne vom mânca sandwichiurile trase în ţiplă, ne vom şterge pe mâini şi pe gură cu şerveţele albe, parfumate şi nimic rău nu se va întâmpla. Eventual ne vor amorţi picioarele. Poate ne vor ţiui urechile.

Se aşează toată lumea şi atunci o văd. E blondă, tunsă inegal până deasupra umerilor, două bucle îi acoperă complet obrazul drept încât nu-i văd decât vîrful nasului. Degetele i se mişcă rapid pe ecranul telefonului unde derulează fotografii cu clădiri luminoase, sacoşe roşii pe care scrie cu litere groase SALE, feţe de alte blonde cu părul mai lung decât al ei zâmbind deasupra  unor chiuvete din băi publice. Şterge fotografiile neclare, apoi derulează mai departe. Pornesc motoarele, avionul se mişcă, domnul din faţa mea are părul pieptănat cu cărare într-o parte, pe covorul  albastru de pe culoarul avionului stă întins un bastonaş de curăţat urechi. Dintre scaune se ridică voci în limbi pe care nu le cunosc, cuvintele se amestecă ca într-un şuvoi de apă care trece de mine şi se revarsă spre coada avionului. Suntem în aer deasupra Mării Nordului. E atât de senin încât nu-mi dau seama dacă marea se oglindeste în cer sau invers. Primim sandviciuri, avem de ales, pastramă sau brânză. Blonda se miroase sub braţ, se apleacă sub scaun de unde  scoate dintr-o geantă un deodorant solid, îşi ridică bluza şi se freacă cu el pe piele, se miroase din nou, aruncă deodorantul înapoi în geantă. Acum pe ecranul telefonului ei apar imagini în mişcare, ţipete ca nişte chiţăieli de şoarece ies din difuzorul telefonului, blonda râde înfundat, părul îi acoperă şi mai mult faţa.

Şi stewardesele sunt toate blonde cu un batic galben de mătase la gât şi zâmbesc de fiecare dată când ochii ni se întâlnesc deasupra scaunelor. Trec pe lângă băţul de urechi, nu-l calcă în picioare de parcă ar şti că e acolo, îl feresc ca pe un pui de câine.

Îmi scot sandviciul din dreptunghiul lucios, pâinea e moale şi foarte rece, muşc şi o văd cum încremeneşte cu telefonul în mână. Apuc să văd pe ecran cuvintele unui mesaj, dar nu reuşesc să citesc nici măcar unul. Mă uit la ea, nu are nicio o reacţie. Îşi dă părul după ureche şi în sfârşit îi văd faţa, care acum, aşa încremenită, pare de plastic. Ecranul telefonului  se întunecă, ea continuă să-l ţină nemişcat în mână. Cineva strănută cu putere câteva rânduri mai în faţă, zic noroc în gând, blonda lasă telefonul pe măsuţa deschisă din faţa ei, îşi acoperă faţa cu palmele, umerii i se scutură ritmic, dinspre scaunul ei vine un ţiuit prelung ca o sirenă şi nu-mi dau seama dacă râde sau plânge. Vocea nepământeană ne anunţă că vom începe coborârea peste câteva minute, iar temperatura la sol va fi de aproximativ zece grade. Dintre scaune se aude click-ul  centurilor de siguranţă, îmi închid măsuţa, parasolarul e sus. Avionul virează brusc spre stânga, la ferestre apar vârfuri de  clădiri, pete de verdeaţă, maşini minuscule, mult cer. Ameţesc şi simt în gură gustul pâinii care acum e acru şi neplăcut. Aterizăm, nu aplaudă nimeni, toţi aşteptăm politicoşi oprirea avionului pe pistă. Ne ridicăm ca la un semnal, se deschid compartimentele de deasupra scaunelor, dintr-unul cade un urs de pluş, scoatem trolere colorate de cincizeci şi cinci de centimetri lungime, borsete, genţi de umăr. Blonda trage de sub scaun geanta de piele neagră pe care şi-o aruncă pe umăr. Îşi ţine mâna nefiresc de ţeapănă de parcă ar avea o perfuzie în ea, iar degetele i s-au albit de la forţa cu care strânge în palmă telefonul cu ecranul negru ca de smoală. O urmăresc cum se strecoară pe culoarul îngust, calcă direct pe băţul de curăţat urechi, acesta i se lipeşte de talpa pantofului ca o bucată de tifon proaspăt tăiată pe o rană, iese din avion, coboară în alergare scările, intră în clădirea gri a aeroportului şi se pierde în mulţime.

 

 

Valeria noastră dragă

Alexandra Sonu

Culmile munților se revărsau prin geamul murdar al trenului IR 1745. Mirosul sandvișurilor cu parizer sau salam de vară îi era familiar, conversațiile iscate între necunoscuții din tren la fel – povești la indigo despre sărbători, case la țară, copii sau nepoți plecați în străinătate, monturi ieșite la picioare, pantofi medicinali sau, pe tonuri șoptite, politică. Vociferările în privința căldurii aproape insuportabile din tren o amuzau. Valeria nu era deranjată. În Anglia plouă mai mereu, căldura asta îi reamintea de viața ei de acasă, de dinainte să plece. Oricum, cămașa albă de in îi lăsa pielea să respire, deși sandalele o cam jenau puțin. Nu-i nimic, nu mai era mult până la Sinaia. Anticipa răcoarea plăcută a serilor la munte. Luase deja decizia la care se tot gândea de vreun an. Restul va veni de la sine. Un domn mai în vârstă, cu ochelari mari, pătrățoși și lipiți cu un leocoplast micuț la brațul drept plecă înfuriat și asudat în compartimentul de lângă, întorcându-se cu un controlor de aceeași vârstă, roșu la față din cauza uniformei groase care părea să-l sufoce.

– Domnule, nu se deschide, domnule, geamu’, ce dracu’, suntem leșinați aici de căldură, e posibil așa ceva?!

Controlorul dispăru fără un cuvânt și reapăru la două minute după cu o șurubelniță. Și el și domnul cu ochelarii rupți meșteriră savant șuruburile geamului, fără noroc.

– Omorâți oamenii în tren, nu vă e rușine?!

Valeria se întorcea acasă după aproximativ cinci ani. Îi fusese tare dor de tot provincialismul acesta care nu se regăsea în viața ei de dincolo. Simțea o stranie căldură în tot corpul, care nu avea de-aface cu canicula de-afară. De vreo jumătate de oră tot încerca să citească, dar era nerăbdătoare, parcă voia să zică tuturor că ea, Valeria, e acasă, e acasă la ea, la Sinaia, după cinci ani de umblat printre străini. Dar fețele din tren erau posomărâte, plictisite, obosite. Nu erau interesate de povestea ei, nici măcar fata cu dreaduri albastre din fața ei nu părea să observe neastâmpărul aproape copilăresc al Valeriei. Ajunsese la Comarnic. Nu mai avea mult.

*

Pe peron își aprinse o țigară, puse sticla de apă în ghiozdan și se uită la ghivecele cu flori agățate simetric de bârnele acoperișului. Nu se schimbase nimic, lucru ce îi dădea senzația că nu plecase niciodată de fapt. Nu știa dacă asta era bine sau rău, dar nici nu se sinchisea. Când a plecat de acasă era mai slabă, fuma Marlboro Gold, avea un pierce în nas, bocanci de piele și vreo trei amanți, doi din București și unul din Iași. Își amintea încă perfect ziua când, cu rucsacul în spate, țigara între buze și părul brun împletit în spic, a ieșit pe ușa casei părintești anunțând într-o doară că ea pleacă la București să joace într-o piesă de teatru de amatori la Godot. De acolo, în trei zile, a plecat la Londra. Acum Valeria era mai împlinită fizic, fuma Kent, avea un pierce în nas și patru în ureche și niciun bărbat. Dar s-a întors cu același rucsac și cu același păr brun împletit în spic pe spate. Până acasă nu mai era mult, deși o cam ardeau tălpile, mersese pe jos de la aeroport până la Gara de Nord (mare greșeală), dar de când se știa toată lumea o avertizase că în București se dau țepe la greu și că taximetriștii iau și pielea de pe tine.

Săltându-și ghiozdanul pe spate, stinse țigara cu vârful sandalei și porni. Mergea încet, voia să savureze locurile pe care nu le văzuse atâta timp. A vrut de multe ori să vină acasă, măcar de sărbători, dar niciodată nu avusese destui bani, gândind că e mai bine să pună deoparte și să se întoarcă când o fi. Observă cu dezamăgire că unele ABC-uri puseseră lacătul pe uși, patiseria de unde își lua aproape zilnic câte un ștrudel cu mere și o cafea neagră avea geamurile acoperite de ziare și graffiti – oare ai ei cât îmbătrâniseră în ăștia cinci ani? O să vadă imediat, ajunsese deja pe strada ei cu praful albicios și uscat, buruieni crescute peste tot și câini vagabonzi. Inima îi bătea să-i sară din piept când, împingând încet poarta ruginită, revăzu peticul umbros de viță-de-vie plantat de taică-su. Tot acolo, la o măsuță acoperită cu un plastic, stătea maică-sa curățând cartofi. Urma să facă niște cartofi prăjiți cu ouă ochiuri cel mai probabil.

– Ce faci, mama, iar o să-i iasă colesterolul peste limite lui tati…

Femeia tresări puternic și scăpă și cartoful și cuțitul în găleată. Se ridică brusc, ștergându-și mâinile de șorțul vechi și pătat de cine știe câte sosuri de-a lungul anilor. Deci încă refuză să își cumpere unul nou. O pupă cu zgomot pe Valeria pe ambii obraji, lipindu-se de ea ușurel. Mirosea a levănțică.

– Vali, măi fată, ai venit… Georgică, vin’ măi omule, a venit fata acasă!

Taică-su ieși buimăcit pe verandă, în pantaloni de trening scurți și cu veșnicul lui maiou alb găurit lângă buric. Avea ochelarii pe nas, deci sigur dezlega rebusuri ascultând știrile la radio. Maică-sa dispăru în casă, probabil să-și sune vecinele plângând. Se va întoarce cu o farfurie plină cu felii groase de chec sau pandișpan cu vișine.

– Eheei, Valerica noastră, mai dai și tu pe acasă, dragă ?! Noi toți am zis că te-au sechestrat englezii la ei acolo, așa păpușă de fată… La țanc ai venit, a făcut mama un chec, n-aveți voi acolo așa ceva…

– Tati, nu mai plec, gata.

– De ce nu mai pleci, măi tată, nu-ți e bine acolo?

– Nu mai plec de dor.

*

Un singur lucru mai avea de făcut acum. Puse mâna pe telefon și sună.

– Mihai, sunt eu. M-am întors acasă.

 

 

 

Parteneriat media

Despre autor

Literomania

Literomania

Platformă literară independentă.

Scrie un comentariu