Flash fiction stories

Flash fiction stories – iulie 2019

Literomania vă propune o rubrică permanentă numită Flash fiction stories, în care vom publica microficțiunile primite pe adresa de mail a redacției (literomania2017@gmail.com). Editura Paralela 45 are în vedere publicarea, în colaborare cu Literomania, a unui volum de flash fiction cu prozele apărute în cadrul acestei rubrici (cu condiția ca prozele selectate să fie inedite). Prin urmare, așteptăm prozele celor care scriu microficțiuni, cu mențiunea că redacția își rezervă dreptul de a alege textele pe care le va publica pe site-ul Literomania. Îi rugăm pe cei care ne trimit materiale pentru Flash fiction stories să respecte câteva reguli:

  1. prozele să nu depășească 1000 de cuvinte;
  2. numele autorului să fie indicat la începutul textului;
  3. documentele să fie în format Word, cu caractere Times New Roman;
  4. nu acceptăm texte scrise direct în căsuța de mail;
  5. autorul, prin trimiterea materialului, își dă acordul tacit pentru publicarea pe Literomania.

Spor la scris!

 

Război

Alice Bancu

 

Hotarul din Nord avea mai multe teritorii decât Sudul, iar conducătorii continuau ofensiva – o mișcare haotică, însumând victorii extraordinare și pierderi din greșeli copilărești. Armata boreală nu se uita la pioni. Își irosea soldații în febra luptei, furată de sclipirea de moment a vreunui plan incert, copleșită de idei de ambuscade și lovituri facile.

Sudul, în schimb, se apăra eficient. Pierdea rar oameni, aștepta atacurile și le respingea, dur și semeț ca turnurile albe care îl făceau atât de râvnit. Miza pe bună dreptate pe adversarul care se înfrânge singur. Îi ținuse piept ani în șir și preschimbase în glorie situații aparent fără speranță.

Ambele armate știau că bătălia de azi era cea decisivă. Istoria avea să fie scrisă în filele sacre ale Cărții. Monarhi, cavalerie, infanterie, chiar și curteni erau pe câmpul de luptă, încleștați pe viață și pe moarte. Nordul curajos crease o breșă în flancul Sudului, ai cărui soldați capturau cu sânge rece ofițeri în armuri negre. Suveranul Nordului înainta nebunește și dobora fără milă pe oricine-i apărea în cale. Retras, regele Sudului calcula fiecare mișcare cu precizia unui strateg încercat.

Tumultul armelor, tropotul cailor, zgomotul trupurilor prăvălite la pământ; tunuri trăgând din cele două cetăți; încleștare de forțe și minți. Câmp de luptă pavat pestriț cu scuturi și armuri din fildeș și onix, căzute în marea înfruntare.

Fulgere sclipind fugar peste întreaga scenă. Vrăjmași paralizați în mijlocul mișcărilor, ca împietriți de ochii unei Gorgone nevăzute. Toți ascultă cu încordare și privesc cerul de plumb topit.

– Înc-o mutare, Geo!

– Măi, Ioane, vine furtuna!

– Îi crezi p-ăia de la vreme?!

– Hai, Alexe, fă-ilu’ tataie o poză!

O lumină orbitoare îmbrățișează frontul, de parcă soarele ar fi explodat și s-ar fi prelins într-o mare de scântei. Picuri de ploaie biciuie apoi, tot mai repede,trupuri pline de praf și răni.

Alex aleargă în scara blocului, cu caietul de scoruri deschis, fericit că-și poate feri mobilul și capul.

Bătrânii privesc atent poza, ușor mișcată. Afară, tabla de șah e răsturnată de o rafală. Nordul și Sudul se prăbușesc în aceeași băltoacă, părăsite de zeii războiului.

– Hai că le punem la loc mâine.

– Da, mai răbdăm o zi cu 99-99. Numai să stea puțin, să adun piesele. Dacă le găsește Ana, iar le iasă se joace de-a balul.

– Deh, le-o fi și lor urât doar la război, spune Alex deodată, sfătos, radicând ochii din ecran. Aici zice că-n 5 minute se oprește.

 

 

Cealaltă Evă

 Ionuț Manea

 

Țigările le-am uitat în mașină și i-am cerut Evei una. Era scundă, sâni rotunzi, un trup atletic. „Ai învățat pentru bacalaureat?” am întrebat-o. „Da!” a răspuns, a pufăit și s-a întors spre mine. „Vrei să mă asculți?” mi-a zis. Am râs amândoi. O melodie veche la difuzorul de pe terasă, și, pentru o clipă, m-am gândit la altcineva. M-am așezat mai aproape. Mirosea drăguț, ca o zi cu soare în care adie un vânt plăcut. Nu era o fată proastă, aveam despre ce vorbi. Băiatul care ne aducea băutura se uita insistent. Aș fi putut să-i propun să facem o plimbare și după ce am fi vorbit mai mult, mi-ar fi fost foarte ușor să urcăm sus. Dar eram conștient că aș fi stricat totul. Preferam să o mângâi precum mângâi o pisică. Eva părea o fată plată. Dar, după o scurtă conversație, îți schimbai părerea. O fată cu o situație modestă, suficient de isteață încât să știe ce vrea. Voia să devină un bun avocat. Eu aveam și bani și timp, în schimb, eram pe atunci însurat, iar Eva nu știa asta. Îmi era lehamite, în perioada aceea, de tot. Mă însuflețeau puține lucruri. Mă uitam pe bulevard și încercam să  ghicesc rostul, drumul și firea fiecăruia, iar Eva se amuza copios, completându-mă  cu satisfacție. Mi-am comandat o salată Caesar și o apă tonică. Eva consuma puțin, avea același Santal de un ceas. M-am gândit că nu-și permite. Probabil familia ei, cu venituri decente, cu o mică căsuță la țară, își drămuia fiecare bănuț. M-am oferit să-i comand o salată și, în ciuda împotrivirii, am reușit să o conving. Afară erau porumbei, copii veseli și o bătrânică la etaj ce privea lumea din jur cu ciudă. Când Eva s-a ridicat să se ducă la toaletă, nu am putut să-mi dezlipesc ochii de pe bazinul ei lat și drăguț. Mi-a destăinuit un secret. Voia să plece vara asta cu o formație de teatru amator la București. Mi-am imaginat vara ei în mijlocul actorilor și am văzut-o schimbată, ireală, cu capul în nori.

I-am șoptit la ureche că este frumoasă și am sărutat-o pe gât. A tresărit plăcut surprinsă. Am urcat într-unul din apartamentele ce le aveam de închiriat prin zonă. I-am oferit un fresh de portocale și i-am așezat părul negru pe canapea. Am lăsat-o așa câteva secunde. Avea o bluză mov, ieftină. Sânii plăcuți la atingere se împotriveau forței gravitaționale. Am mușcat-o de unul dintre ei și a scos un sunet firav. I-am ridicat chilotul într-o parte și am penetrat-o ușor, fără grabă. Era moale, caldă ca o trecere lină. Nu a scos un sunet. Și-a înfipt unghiile în spate și a închis ochii. Apoi am lăsat-o deasupra. Se unduia ca o trestie tânără și după câteva mișcări și-a găsit poziția. Nu s-a grăbit. M-a privit cu o sinceritate infantilă. Insistent. Vizibil, schimonosită. Un chip chinuit. Și-a dat ochii peste cap și a revenit cu o nouă privire, de data asta, bolnăvicioasă, stranie. Nu mai era Eva. Era o păpușă mecanică. Cu un rânjet senil. Nu mai era Eva, cu siguranță. M-a prins de braț, a mormăit ceva, și a început să țipe.

Am fumat o țigară și nu ne-am vorbit până când a sosit ora plecării. Am chemat un taxi, l-am plătit și ne-am despărțit stingheri, ca doi străini. Urmăream taxiul galben ce dispărea printre blocurile turn. Un vânt plăcut, soarele nu răsărise. În spatele meu rămăsese cealaltă. Speriată, cu genunchii strânși la piept. Nu scotea un sunet. Nemișcată, cu privirea alienată, mă privea persuasiv.

Eva cea rea. Eva cea ascunsă. Care nu scosese un sunet în tot timpul acesta.  Eva reală se bucurase de tot. Ei nu-i rămăsese nimic.

 

 

TaximeTrist

Anca Stancov

Mă grăbesc, e cald, deci îmi comand un taxi.  Ajunge repede, mă și mir. Urc. Mașina e nouă și bine întreținută. Înăuntru miroase a munte și a ploaie de vară, dar e frig, aerul condiționat suflă cu dușmănie. Șoferul e între două vârste, arată bine și este foarte politicos. Prea politicos. Prima dată întreabă dacă nu vreau să închidem aerul, ca să nu răcesc. Mă mir cu glas tare:

– Cum, nu toți bărbații din lume vor să se răzbune pe toate femeile din lume și să le terorizeze cu aparatul ăsta reglat tip „Polul Nord”?

– Aaa, nu, aici în mașină facem cum spune clientul, zâmbește el.  Îi simt continuarea în gând: „Dar acasăăăăă…”.

După ce îi spun pe ce stradă vreau să mă ducă, pune adresa pe maps și mă avertizează:

– Sunt cam 10 km, cu tot cu semafoare și ce-o mai fi, o să treacă un pic de 20 de lei.

– Știu, e OK, îi răspund. Fac drumul ăsta foarte des.

Trec 2 minute și îl aud iar:

– Să vă dau scaunul mai pe spate? Să nu vă intre soarele în ochi?

Mă sperie atâta grijă. Îi spun că nu e cazul, e bine aşa. Nu se lasă:

– Dar dacă vă e cald acum, putem să deschidem geamul.

Îl las să deschidă, mai mult ca să-l fac să tacă.

E curent, părul îmi zboară în toate părțile, dar nu mă deranjează. Nu văd ce post ascultă, dar bănuiesc ceva oarecum retro, cântă ABBA. Dacă mă străduiesc un pic, pot să îmi imaginez că sunt într-un oraș nou, într-un city tour bus.

– Vă e curent? Să închidem?

– Nu, nu. E bine, oricum nu mai e mult, încerceu să-i mai temperez grija.

– Mă gândeam că vă ciufulește coafura. Dar vă stă bine și aşa, cu părul zburlit, mai spune încercând un aer de James Bond.

Se uită la mine aproape tot timpul. Trece pe galben, e nervos, își tot trece mâna prin păr. Și nici măcar nu i-am zis că mă grăbesc.

Începe iar:

– Am niște apă rece în spate, într-o cutie frigorifică mică. Și un Pepsi mic. Vreți?

Dau din cap că nu. Unde am nimerit? În ce lume un taximetrist îmi oferă un Pepsi? Scot telefonul și-l țin în palmă, la îndemână.

– Dacă nu vă place muzica asta, pot să schimb. Că na, ABBA e cam de bătrâni, dar eu am crescut cu ei.

– Și eu la fel, îmi place de ei foarte mult, mărturiesc cu speranța ascunsă că se va mai uita totuși la drum și nu doar la mine.

Râde cu ironie și întreabă:

– Da’ câți ani aveți?

Îi spun. Se bosumflă ca un copil de 10 ani:

– Mai bine mă certați că nu e frumos să întreb aşa ceva, înțeleg. Dar nu faceți mișto de mine.

– Nu fac mișto deloc, mă răstesc eu iritată. Puteți să vă mai uitaţi și la drum, vă rog?

A trecut aproape pe roșu, noroc că orașul e pustiu.

S-a schimbat la faţă și la tace. E încruntat și parcă i s-au înecat corăbiile. După o vreme de tăcere:

–Vă rog să mă iertați. Va rog să mă scuzați. Îmi pare rău. Nu trebuia să vă întreb. Aa… am crezut că… nu m-am gândit… cu adevărat îmi pare rău! se tot bâlbâie.

– Vă pare rău că m-ați întrebat câți ani am? Sau că nu v-ați gândit că la semafoare se trece pe verde și nu pe galben sau roșu?

– Da, da. Și asta, și… Nu am fost atent. Nu am vrut…

Îmi vine să râd. E ca un școlar prins copiind. Deși mă enervează, îmi e și milă de el cumva. Mă vede că tac și se tot scuză:

– Eu am zis că sunteți mai tânără… și de fapt avem exact aceeași vârstă… dar sunteți… sunteți frumoasă și… mă scuzați!

Oftez, îi spun că nu mai sunt tânără și nici frumoasă, am aproape 50 de ani dar sunt foarte bine, nu mi-e rușine să spun, am bifat cam tot ce era de făcut în mod normal până la anii ăștia.Prima și ultima criză legată de vârstă am avut-o la 25 de ani. Atunci mi s-a părutcă s-a sfârșit tinerețea, că urmează doar fuste lungi, păr scurt și gri, cercei minusculi și multă seriozitate. N-a fost tocmai aşa, slavă Domnului!

Ne apropiem de destinație. Ca să mai repare gafa, probabil, îmi spune cu ton prudent:

– Rămâneți la adresă? Să vă aștept? Sau vă las numărul să mă sunați când să vin să vă iau?

– Opriți acum, aici, pe dreapta îi cer brusc.

Frânează și apoi mormăie:

– Păi ce e aici? Că nu e nicio casă, nu vă las aşa în drum; ce, v-am supărat aşa de tare? Gata tac, nu mai spun nimic, vă duc unde aveți treabă.

– Aici, aici am treabă, îl lămuresc eu cu multă energie în glas.

Se uită mai bine la o poartă mare și se întoarce cu totul către mine, cu ochii măriți de spaimă, milă, rușine și de un fel de tandrețe înfrântă. Eu deschid ușa, îi plătesc, el nici nu se uită cât i-am lăsat pe bord. E cu ochii agățați de ochii mei și simt cum îl arde întrebarea mută, aşa că îi răspund direct:

– Da, e un cimitir. Aici e soțul meu. Și nu, deocamdată nu o să rămân la adresă.

El  pleacă. Eu intru pe poarta înaltă, de fier negru.

 

 

 

Despre autor

Literomania

Literomania

Platformă literară independentă.

Scrie un comentariu