Flash fiction stories

Flash fiction stories – iunie 2018 (I)

Literomania vă propune o rubrică permanentă numită Flash fiction stories, în care vom publica, o dată la două săptămâni (în funcţie de textele trimise), microficțiunile primite pe adresa de mail a redacției (literomania2017@gmail.com). 

Prin urmare, așteptăm prozele celor care scriu microficțiuni, cu mențiunea că redacția își rezervă dreptul de a alege textele pe care le va publica pe site-ul Literomania. Îi rugăm pe cei care ne trimit materiale pentru Flash fiction stories să respecte câteva reguli: 

  1. prozele să nu depășească 1.000 de cuvinte;
  2. numele autorului să fie indicat la începutul textului;
  3. documentele să fie în format Word, cu caractere Times New Roman;
  4. nu acceptăm texte scrise direct în căsuța de mail;
  5. autorul, prin trimiterea materialului, își dă acordul tacit pentru publicarea pe Literomania. 

Spor la scris!   

 

Paralele

Alice Bancu

O femeie îmbrăcată elegant, în rochie din dantelă neagră, așteaptă la măsuța de două persoane a unui restaurant. Fumează neglijent și cochet, cu un aer de studiată placiditate, în timp ce butonează mesaje pe mobilul în culori metalice. Cocul blond-arămiu îi tremură ușor, sincron cu ocazionalele râsete pe care încearcă să le stingă sorbind scurt din cafea.

Pe burlanul din spatele restaurantului se cațără agil o pisică. Mersul ei elegant și sigur o conduce spre acoperișul transparent în formă de scoică ce separă mesele de cerul liber. Felina roșcată se oprește deasupra femeii și își încordează toate simțurile. În imobilitatea ei, pare o statuetă zveltă din ardezie, sau animalul totemic al tinerei care nici măcar nu îi bănuiește existența.

Pisica tărcată urmărește mișcarea abia perceptibilă a florilor din grădina învecinată. Femeia privește la fel de concentrată ecranul telefonului. Țigara arde fără sens între degetele ei subțiri. Numai fumul care se înalță ușor tulbură cadrul împietrit în așteptare.

Pisica dă scurt din coadă. Femeia duce țigara la buze, trage adânc, apoi mișcă rapid degetele pe ecran, uitând în colțul gurii obiectul aprins al viciului. Pisica plonjează incredibil de departe, de la o înălțime amețitoare. Femeia apasă concomitent „Send”, cu expresia tensionată a cuiva care știe că își joacă ultima șansă. Felina aterizează printre tufele de trandafiri și atacă un dușman nevăzut. Femeia eliberează rotocol după rotocol, stinge cu ură țigara în scrumiera-kitch în formă de inimă, pune telefonul pe masa, cu ecranul în jos, dar începe să privească nerăbdătoare, tot mai des, ceasul fin de la încheietură.

Ambele lupte tăcute se prelungesc preț de minute bune. În fine, dintre plantele înalte iese fugind un șoarece. Pe ușa restaurantului apare un bărbat care se îndreaptă hotărât spre masa maro în formă de romb. Felina face încă un salt acrobatic. Femeia ridică privirea și își dă jos ochelarii de soare, fixând, la rândul ei, prada.

Când pisica prinde, în sfârșit, victima sub lăbuța cu gheare deschise pentru atac, femeia își pune mâna cu unghii roșii peste cea a bărbatului care tocmai s-a așezat. Zâmbetul ei dulce are aceeași obârșie ca torsul satisfăcut al pisicii care se joacă acum cu un prizonier sigur.

De la etajul șapte, palpitantele urmăriri în oglindă se observă cel mai bine, în special dacă ești dispus să investești într-un binoclu puternic. Păcat însă că niciun tip de lentilă nu m-ar putea ajuta să văd mai departe intențiile ascunse ale femeii care se bucură, la rândul ei, de vânătoarea încheiată cu succes.

 

Doamna  C.

Camelia-Maria  Cîmpean

Doamna C.,  vecina  de  la  doi,  este  bătrână.  Nu  numai  pentru  cei  cinci  ani  împliniți  săptămâna  trecută  ai  fiicei  mele,  dar  chiar  și  pentru  noi  ceilalți,  locatarii  blocului  C,  scara  1,  din  vestitul  cartier  Tei.

Doamna  C.  mai  este,  în  mod  sigur,  și  campioană  a  şocurilor  vizuale  şi  auditive – cu  părul  roșu-morcov,  unghii  lungi  în  stil  curcubeu,  fuste  înflorate  și  bluze  cu  strasuri  și  mărgele,  asortate  la  o  voce  răgușită  și  deosebit  de  expresivă, capabilă  să  facă  ordine  absolută  în  cel  mai  mare  haos  generat  de  orice  fel  de  calamitate  naturală  sau  declanșată  de  mâna  omului

Soţul,  un  aviator  în  retragere,  om  delicat  şi  discret,  este  rareori  văzut  la  braţul  distinsei  consoarte.  El  face  cumpărăturile  singur  în  fiecare  dimineață,  cu  aceeași  plasă  împletită  din  fir  de  nailon  albastru,  vara  cu  o  pălărie  albă  de  pai,  iar  iarna  cu  o  căciulă  cu urechi  îmblănite,  una  din  renumitele  și  nemuritoarele  căciuli  rusești  de  aviator.

Nu  ştiu  cum  și  în  ce  împrejurare,  dar  doamna   C.  s-a  îndrăgostit  iremediabil  de  năpârstocul  de  fiică-mea  şi,  pe  lângă  stiva  de  bomboane  și  pufuleți  dăruită  zilnic,  ne  servea  mereu,  cu  prefăcută  tristeţe,  și  caracterizarea  consortului  propriu:

-Prostul de bărbatu-meu  n-a  vrut… prostu’ de bărbatu-meu m-a lăsat singură la bătrâneţe… prostu’ de bărbatu-meu face  aşa… prostu’ meu în sus… prostu’ meu în jos…

Aseară,  pe  când  îmi  recuperam  fiica  de  pe  tobogan,  din   balconul  soților  C.  se  aude  o  voce  mai  dulce  decât  fagurii  de  mai:

-Ce mai face draga mea dragă?

În aburii mentolați ai ceaiului servit zilnic de cei doi soți în după-amiezele târzii de vară, când căldura se mai  ostoiește și sub privirile și urechile atente la răspuns ale domnului C., am  înţeles pe deplin ce înseamnă să-ţi  doreşti  să te înghită pământul. Răspunsul a fost instantaneu, politicos și pe măsura doamnei C.:

-Eu fac bine, mulsumesc, dar plostu’ tău  se mai fase?

 

 

Fustă-Scurtă-Ochi-Albaştri

Mariana Dobrică 

Era o zi comună, ora 11.20, stătea la o terasă, număra norii şi fuma. În faţa ei, ceaşca de cafea era pe jumătate goală. Nu avea chef de nimic. Sau de nimic din ceea ce ar fi trebuit să facă. De la masa de alături, două perechi de ochi se zgâiau la uniforma ei – fusta scurtă şi ochii albaştri. Culoarea ochilor nu o putea schimba, dar fustele da – atât de multele fuste pe care le avea, niciodată destule, dar în mod obligatoriu scurte. Întoarse capul plictisită, era obişnuită cu privirile alea înfometate şi lipicioase, nu aveau decât să se uite la ea ca la un afiş, mai trase un fum şi se gândi că ar trebui să meargă la coafor. Plecase de la şcoală. De fapt, nu s-ar fi dus deloc, dar trebuia să facă ceva cu absenţele. Făcuse rost de o scutire, cu care şi-ar fi motivat cam jumătate din ele. Când naiba se strânseseră atât de multe? Dar, ghinion, diriga nu era la şcoală, avea ore abia de la 13.00.

Intrase la o oră, româna, apoi avea tot română, şi trebuise să rămână şi la ora aia, fiindcă avea prea multe absenţe, doar o notă şi mai trebuia să dea şi teza, care, aflase, era joia viitore.
Le lăsase mască pe fete, pentru că la ochii albaştri şi fusta scurtă se adăugau câteva accesorii: pantofi cu toc 10 cm, bluza vaporoasă şi decoltată, geanta de firmă luată dintr-un mall din Bucureşti, aici nu găseai așa ceva, genele false şi rujul strălucitor, parfumul bun, nu prostiile alea de la Avon sau Oriflame.

Vorbeau despre Camil Petrescu, „Ultima noapte…”, făceau recapitulare pentru bac. Iar profei îi venise ideea să îi pună să comenteze un citat: „O iubire mare e un proces de autosugestie; trebuie timp şi trebuie complicitate pentru formarea ei”.  Cam aşa… Citise cartea aia, îi plăcuse, prin a X-a, când proful pe care îl avuseseră chiar îi obliga să citească.  Dar pe atunci avea doar ochii albaştri, nu şi fusta scurtă. Profa îi tot dădea zor, „de ce autosugestie?”, „de ce timp?”, „de ce complicitate?”, „ce înţelegeţi voi prin asta?”; le asculta amuzată răspunsurile: „păi, trebuie să ajungi să cunoşti persoana pe care o iubeşti”, „nu o cunoşti decât în timp”, „trebuie să o susţii, să fii alături de ea”, bla-bla-bla… Ce naiba aveau cu toţii? Se ridicase brusc, îi căzuse şi telefonul de pe care până atunci trimisese sms-uri. „Nu are dreptate scriitorul. Chiar nu are dreptate. Poţi să trăieşti cu un bărbat în trei zile ce n-ai trăit cu altul într-o viaţă…”

Priviri stupefiate, amuzate, unele ironice. „Aşa e. Tu ştii mai bine…”  Cine vorbea? Îl văzuse de câteva ori prin cluburi, o dată chiar făcuse scandal, veniseră jandarmii să îl potolească, dar taică-său era mare ştab. Şi el avea absenţe, poate mai multe decât ea, dar motivarea lor se rezolva uşor, cu un telefon la director.

Bine că sunase de ieşire, îşi recuperase telefonul căzut şi plecase, nu mai avea niciun chef să o aştepte pe dirigă, şi ajunsese aici, pe terasa asta cam de cartier, bând o cafea şi numărând norii.

Îl sunase de cinci ori pe Tim, 1,80, 37 de ani, costum, cravată, maşină de fiţe, firmă, cont, nevastă, copil – tot tacâmul, dar nu îi răspunsese. Începuse deja să se enerveze, când o sună el, ochii i se făcură mai albaştri, fusta mai scurtă, iar cei doi de alături începură să saliveze de-a dreptul, dar nu putea să vină să o ducă la coafor, era ocupat la firmă, venise partenerul lui din Italia, nici mai târziu nu se puteau vedea, trebuia să meargă la şcoală la fiu-său, avea şedinţă cu părinţii de la 17.30, poate după aia, pe la 20.00 sau 21.00, o să vină cu partenerul lui, să se îmbrace frumos, s-a deschis un club nou.

Îşi aprinse o altă ţigară, mai comandă o cafea şi începu să numere din nou norii.

 

 

Clone

Diana Vlasa

Dimineața asta mi-am petrecut-o în pat, gândindu-mă la toate locurile în care mi-am lăsat părul să cadă.

Mama a venit în cameră la mine și m-a întrebat dacă mi-e rău. I-am zis că nu. M-a întrebat dacă nu cred că ar fi cazul să mă ridic și să mă pregătesc pentru școală. I-am zis că nu o să merg astăzi pentru că mi-e rău. Aproape că și-a făcut cruce, dar n-a mai zis nimic și apoi a plecat, la rândul ei, la lucru.

Mi-am lăsat părul să cadă peste tot.

Citisem odată un articol în care o tipă vorbea despre locurile în care a făcut-o, iar oamenii se gândeau că vorbește de sex, în ciuda locurilor publice enumerate, iar abia la final se prindeau că ea vorbea despre citit. Și citise în multe locuri.

Așa mă simt și eu. Aș putea vorbi de toate locurile în care am făcut-o, iar mie îmi cade părul foarte des. Acum doi ani, de la părul lung pe care îl aveam, m-am tuns până la baza urechii. Deci scurt. Și tot atunci am început să mă spăl pe cap mai des decât trebuia.

Nu-mi prindeam părul când intram la duș și mi-l spălam fără să-mi dau seama. Era un fel de cerc vicios, care cuprindea prea des faza cu Hopa, m-am spălat pe cap. Oamenii râdeau când le ziceam asta, dar fix așa era.

Atunci a început să-mi cadă părul: când mă spălam pe cap zilnic și când îmi frecam bine scalpul, în speranța să scap de durere. N-aveam șanse.

De atunci l-am lăsat să crească și am numărat mai multe zile între spălări. Tot nimic. La fel de tare cade. Îmi rămâne prin toate canalizările din casă, pe toate covoarele, pe toate hainele pe care le port.

Prin fața mea trece o muscă. Îmi închid ochii ca să n-o mai văd, dar dacă doar o aud, e și mai rău. Îi deschid iar și mă uit după ea. Acum sunt două. Nici nu pot să mă uit la tavan de ele.

Mă gândesc la toate locurile în care mi-a căzut părul. Îmi ridic mâna dreaptă și am la încheietură câteva fire agățate de prinzătoarea de păr. Le iau și le las să cadă în pat. Oricum, probabil mai sunt și altele acolo.

Îmi trec mâna stângă prin păr și mai scot o șuviță dispersată, cu fire în toate direcțiile. Pe astea le las lângă pat.

Dacă ar mai răsări o eu din toate locurile în care mi-am lăsat părul să cadă, lumea s-ar umple de mine.

Iar în camera mea n-am mai avea loc.

Toate țevile s-ar înfunda și aș avea inundație în baie.

Parteneriat media


Despre autor

Literomania

Literomania

Platformă literară independentă.

Scrie un comentariu