Flash fiction stories

Flash fiction stories – iunie 2018 (II)

Literomania vă propune o rubrică permanentă numită Flash fiction stories, în care vom publica, o dată la două săptămâni (în funcţie de textele trimise), microficțiunile primite pe adresa de mail a redacției (literomania2017@gmail.com). 

Prin urmare, așteptăm prozele celor care scriu microficțiuni, cu mențiunea că redacția își rezervă dreptul de a alege textele pe care le va publica pe site-ul Literomania. Îi rugăm pe cei care ne trimit materiale pentru Flash fiction stories să respecte câteva reguli: 

  1. prozele să nu depășească 1.000 de cuvinte;
  2. numele autorului să fie indicat la începutul textului;
  3. documentele să fie în format Word, cu caractere Times New Roman;
  4. nu acceptăm texte scrise direct în căsuța de mail;
  5. autorul, prin trimiterea materialului, își dă acordul tacit pentru publicarea pe Literomania. 

Spor la scris!   

Nunta regală

Dumitrița Stoica

Lady Mary se uită la televizor. A plouat azi-noapte, a intrat apa în canal, o auzea curgând pe lângă perete în timp ce visa cum se scufundă într-o cadă plină, cu petale de trandafiri împrăștiate deasupra, mirosind nu ca trandafirii, ci ca algele. Acum e liniștită, cu toate că uneori, când se trezește, își simte inima prinsă-ntr-o gheară. Ca să-i treacă toarnă bronz în pungă și trage pe nas până dispar și gheara, și foamea. Are pe umărul stâng un tatuaj cu o inimă mare, strânsă în lanțuri de fier și pe brațe, crestate, numele prietenelor pierdute pe drum. We are brothers and sisters, we are the children of  God. Marfă de marfă. E cam apucat preotu’ ăsta negru. Lola, cățeaua cu care doarme, a început să latre. A speriat-o tipu’ cu clanța lui. Îi trage un șut în bot și Lola iese din cameră schelălăind. Mucles, e nunta mea, trebuie să fie și mama p-acolo. E convinsă că e.

A aflat de puțină vreme că are părinți și de-atunci nu mai plânge. O apuca așa din senin, oricâți vapori băga în nas. Odată plângea pe treptele metroului, îi era foame și ceruse pe la buticuri ceva de mâncare, nu i-a dat nimeni, o rodea stomacul de foame și-a început să plângă.  Atunci a apărut Labomar, a luat-o de ceafă ca pe o pisică jigărită și-a scos-o afară, n-ai voie să tulburi liniștea publică, futu-ți. El e tatăl, n-are nevoie de altul.. A adus-o aici, la căldură, lumină și plasmă, aici fetele sunt libere. Dacă vor să aibă bani, ies la produs, da’ pentru ele, nu pentru el. Lady Mary nu iese, trăiește din pomeni și mai cară mizeria din camere. Cât se poate, n-o silește nimeni. Labomar e rege, e tată, e God. Dar mama?

O fată i-a spus că are o mamă, cum să nu aibă? Toată lumea are. Când îl întreabă pe Labomar, se-nfurie. Au vomitat-o niște extratereștri într-o primăvară, au adus-o aici cu o navă, nu corespundea și-au lăsat-o pe câmp, d’aia își tot înmoaie buzele-n bronz. Ăia se hrănesc metalic. Cum a ajuns la maternitate, nu știe. De-acolo a dus-o cineva la casa de copii, de unde-a fugit când a putut. Dacă are o mamă, atunci are și o soră geamănă, nu p-aici, nu s-a născut ea aici, în mizeria asta, s-a născut în Anglia, d’aia i-a plăcut limba engleză  la școală, dacă făcea liceul, ajungea s-o știe la perfecție, a mai tras cu urechea pe la televizor, i-au rămas în minte cuvinte bazate, love, mather, father, sister, brother, children, dog, cat, gutu-te-n-tag. A înțeles ce-a spus preotu’ ăla apucat. We are brothers and sisters, we are children of  God. Asta plus love. Love se aude o dată la o miime de secundă. Love, love, love. Clopote, cor și muzici. Și ce boarfe mișto! Mai ales calibărcile alea fandosite. Ar vrea și ea una, un castron alb, aerian, să-i ascundă ochii și gura când soarbe din pungă otravă, gigea. Mama ei nu e acolo. Nu se poate, sunt prea scoase din cutie. Niciun pic de jeg. Ea s-a obișnuit cu jegul, se spală odată pe săptămână, dacă vin fetele alea drăguțe s-o ducă la centru. Dragă mamă, vieața mea ieste grea am plecat de la cămin am făcut rău am făcut bine nu știu nam avut pe cine să întreb doar pe Doamne-Doamne (God) el nea făcut el nea crescut el știe.

Din camera alăturată se-aude tatăl. Tușește, trântește lucruri. Lola se-ntoarce în goană schelălăind. Da, ea e. În sfârșit. I se umezesc ochii când aude corul. Negrii cântă cum a văzut în filme, ca pe plantațiile de bumbac. Nu seamănă cu restul lumii. Și-a pus un piercing în nasul lătăreț. Și ei îi plac lanțurile, găurile, hăurile, belciugele, negreala. Sau poate nu-i plac, nu le-a ales, i s-au dat și-acum ele sunt ea. S-a obișnuit, nici nu mai există altceva. O femeie, un bărbat, altă femeie, alt bărbat. Ea n-are, e singură. O fi Labomar?

Dumnezeii mamii lui de canal, mă plouă în cap. Unde ești, fato? Bine că te uiți la televizor! Ai văzut-o pe mă-ta acolo. Măciuci în buci ai văzut. Bravos, te-ai liniștit, diseară o să-ți aduc și-un prinț, că ești mare acu, s-a terminat cu huzurul, ne-apucăm de treabă.

 

 

1. Jurnal de Recepție. Abraham

Andrei-Codrin Bucur

Abraham are doi copii: o fată ș-un băiat. Și, după cum cred că ați dedus deja, are ș-o soție. Strașnică făptură cocoșată, cu gura strâmbă și cu șase degete la mâna stângă. Șase ca steaua lui David. Galbene ca filtrele de Camel.

El știe românește. Ceilalți membri ai familiei, nu. A vrut să se cazeze la noi și a făcut demersul necesar cu o lună-n urmă. Și-a rezervat, pe internet, un apartament pentru patru persoane.

Intră, ne salutăm – nume, prenume etc. Întreabă dacă avem lift, îi spun că nu, dar îl asigur de forța brațelor mele ce-l vor ajuta să-și urce calabalâcul pân’ la unu. Rapid, eficient și fără bacșiș.

Ajung înaintea lui, deschid ușa și mă-ntorc pentru înc-o tură de bagaje. Zic hai, că-i ultima! ca să prind curaj.

Când pun valiza jos, nu-l mai văd, dar o văd pe ea – nisip mișcător – cum se schimonosește cu jugulara umflată și cum dă din brațe, aidoma unei găini ce și-a pus recent un costum de om – mascota hotelului.

Însă Abraham e bărbat calculat, își scoate capul de după dulap și-mi spune că e doar o PROBLEMĂ: sora și fratele (în jur de 10-11 și, respectiv, 13-14 ani) nu pot dormi în același pat… că el vrea – în schimbul canapelei extensibile pe care nevastă-sa o tot arată (pe evreiește?) cu piciorul – două paturi. Și începe cu de ce n-a găsit ce-a vrut? de ce nu era specificat pe site-ul hotelului (deși era) că nu sunt paturi separate, ci o amărâtă de sofa? și că ce facem? cum de se poate una ca asta? că nu așa ne-a fost tocmeala… și așa mai departe.

Îi ofer o alternativă, el cârnește din nas că-i prea scumpă, ca după cinci minute să-mi spună că va dormi el cu băiatul, iar mama cu fata, și-mi cere să mai aduc o plapumă pentru fii-su, deoarece – mi-o spune ca pe ceva ce nu trebuie aflat de toată lumea – băiatul e special, expresie pe care o auzisem mai devreme, când se pusese problema mutării celor doi în altă cameră, singura disponibilă din păcate pentru ei, din fericire pentru conducerea hotelului. După câte am înțeles, odraslele nu puteau (sau n-aveau voie) să doarmă împreună.

Cotrobăi prin rafturile parfumate ale cameristei, găsesc un cearșaf pe măsura plăpumioarei cu elefănței și rățuște, pe care o îmbrac și i-o înmânez lui Abraham – acum vizibil detensionat.

Și că tot vorbeam de el, uite că mă sună și-mi cere parola de la wireless. Mă întreabă dacă am idee pe unde ar fi situată clădirea sinagogii: „aia nouă”. Îi spun că știu numai una. Dar e veche.

Coboară, se postează în fața pultului și-mi spune hotărât că s-a uitat pe site-ul hotelului și a văzut că-s trecute un pat matrimonial și o sofă, iar lucrurile nu i se par destul de clare. Trebuie, adaugă el, menționat că n-aveți paturi separate: „Ne-ați făcut o mare neplăcere. Mare neplăcere…”.

Coboară și familionul, după care pleacă, în șir indian, spre mașină. Merg spre unica sinagogă din oraș… merg conduși de GPS.

 

 

2. Jurnal de Recepție. Ziua C

Andrei-Codrin Bucur

De dimineață șefa mea blondă e pusă pe fapte mari – în niciun caz pentru ea, ci pentru cei care le vor aduce la-mplinire. Vine, pleacă, deschide și trântește tot ce-i iese în cale, în dorința din preludiul toamnei de-a face curat la locul ei de bârfă. Începe cu bucătăria, se plimbă prin oficiu, bar, camera boilerelor… Doar începe.

Când am intrat în încăperea cu miros de ciorbă și soluție de curățat geamuri, bucătăreasa stătea cocoțată, c-un picior pe cuptor și cu celălalt pe trei scaune suprapuse, în dreptul firmamentului de var lavabil, mai să dea cu capul când m-a văzut. La cât de obosiți eram amândoi, nici nu ne-am salutat și nici n-am avut cum, că a și sărit în fața mea și mi-a trântit în brațe, ridicându-l din grămada de lângă perete, un borcan de 10 litri plin cu apă, oțet, mărar, morcovi și castraveți, spunându-mi – pe jumătate gâfâind, pe jumătate prefăcându-se – că „ăsta tre’ s-ajungă la șefă-ta-n mașină”.

Am cărat douăsprezece borcane cu castraveciori, plus unul cu ardei iuți, verzi și încovoiați – asemenea degetelor hipocratice ale unei creaturi amfibii, capturată în anii tinereții de către un soț, pe-atunci ginerică, iubit de toți, bărbățelul ei cu platoșă de familie bună și sabie renumită pe acțiuni, un individ pe care nu l-am văzut, nu știu cum arată și nici nu cred c-o să știu, dar al cărui nume va dăinui și după dispariția mea de pe-acest pământ al muncii, un ins ce și-a pierdut mâna în lupta pentru supremația speciilor, furată apoi de ajutoarele lui și aruncată, printr-o mișcare măiastră, în vasul de sticlă cu apă și sare, din care, ciorchine necopt, când va fi scos și pus pe masă vor suge toți, ca din țâța crudă a galaxiei primatelor, de-și vor înroși limbile în seva oțetită, cu bile de foc pe gât, care cu anevoie vor ieși pe unde se iese de obicei, usturându-i… ei cu gura deschisă, ventilând-o cu palmele, de-o să le vină să-și roadă bocancii de durere, pișcându-le mațele până-n colon, ca, în cele din urmă, să-i coasă la buburuza din dos… atunci se vor screme, vor rupe din carne suturile sângerânde și-și vor da drumul în gaura rece a closetului – de mi-a pierit cheful de lucru.

Le-am cărat pe toate, am dus gunoiul, am înșiruit tomberoanele, am aranjat pungile galbene pentru sticlele de plastic, căci cele albastre au stat trei zile în văzul lumii, până când cineva de la firma de salubrizare s-a gândit să telefoneze ca să ne transmită că alea nu-s acceptate, înlăturând din priviri liniile de hârtii și hârtiuțe, smocurile de praf și frunze, precum și câteva resturi alimentare ieșite din pubele, urmare a poftelor pisicilor maidaneze, ce tronau lângă gurile de scurgere ale burlanelor, de parcă ar fi plouat cu pielițe de salam și capete de pește.

Am încuiat poarta și am venit ca să mă lovesc de umerii ei provocatori și de-o pereche de mâini, din care una ținea o mătură ce alinta gresia din camera centralei pe gaz, pentru a face loc celei sosite de la București, cu două zile întârziere, și-ncă șapte cât a stat nefolosită, iar cu cealaltă mi-a indicat unde și cum să vină așezată, găsind însă timp să-mi reamintească de zeama butoiului cu varză ce trebuie aruncată la canal: „dar cu grijă, să nu împuțim parcarea”.

Uite-o că vine, urcă și-l prinde, fi’ndcă n-avea toarte, de buza lui frântă în care cu greu îmi pot introduce deștele, îl saltă și-o ia cu pași grăbiți înapoi pe scări, ea în față, eu în spate, zicându-i să m-aștepte că-l scăp dracu’ și se-mpute tăt hotelu’.

Mă aude, încetinește și trecem peste pragul ușii de la intrare – tandem de vidanjori ce duc hârdăul cu fecale la marginea pietruită a râului care le-nghite pe toate. Lăsăm gura butoiului să verse puțin câte puțin, și se ușurează de patruj’ de kile. Văd c-a reușit să scuipe și-un rest grețos de varză. Urmează altele. Șefa le vede, se apleacă să le strângă, și le stoarce-n palme, cu gândul să le ducă la rațele ei de la țară…

La rațe să ducă și asta! Mă întorc și vomit.

 

 

3. Jurnal de Recepție. Clienta

Andrei-Codrin Bucur

Afară, norii grei se risipiră în soarele ce săgeta din ceruri spre viermuiala oamenilor care se-ntorceau acasă după o zi de datorii și de onoruri pierdute. A apărut din senin și m-a întrebat direct dacă poate să primească un act doveditor cum că a stat la noi: „Știi tu… chestia cu decontarea banilor”.

Da, desigur. Cu o condiție – explicându-i-o-n detaliu, nuanțe, unghiuri și poziții diferite, ca să-nțeleagă că și noi tre’ să câștigăm ceva de pe urma acestei acțiuni riscante… Așa-i politica, așa e-n viață, așa-i peste tot.

Acceptă, dar se răzgândește. Nu mai pleacă. Vrea să rămână peste noapte, și-mi achită cu cardul personal.

Zice că vrea să vadă camerele mai întâi, așa că o duc prin trei-patru… curate, aerisite, doar la o sută patruzeci de lei, plus un mic dejun asigurat, dacă te-asiguri că te scoli până-n zece, don’șoară, ca să nu-l pierzi și să ți-l mănânce alții, golind bufetul suedez de cașcavalul cu sălămior și de brânza de pe ochiurile cu pâine de secară… dușuri cu apă caldă și rece la orice oră, da’ numa până mâine la 12.00, când se va face check-out-ul… cu toate că poți să mai rămâi, însă am vrea să știm din timp, iar timpul costă parale… internet gratuit, frigider, televizor funcțional și, nu în ultimul rând, un aer condiționat de băiatul de la Recepție, adică eu, deși nu e cazul – n-avem cod roșu de căldură.

Le descui pe rând, gura îmi trăncănește-ntruna, și, cu mâna întinsă înspre obiectele din interior, i le descriu mai abitir ca-n emisiunile de teleshopping. Hăbăucă de-a binelea, își alege una cu vedere spre curtea în care își va parca mașina de serviciu, pe motiv că-i frică să nu se-ntâmple ceva: ea – fetița cu minijupă și acadea, răufăcătorii – prea mulți.

Umăr la umăr, în sunetele tocurilor cui, coborâm pe scările marmorate de culoarea pielii pe care aș fi vrut să o ung cu un lapte de corp pentru bătrânețile pe care n-o să le prindem împreună, chiar dacă soarele va penetra cerul înnorat, iar temperatura va reveni în limitele ei normale, odată cu presiunea atmosferică de care o să ținem seama, ca să nu ne ia cu leșin și să uităm cum rudele oamenilor muncii din vremea aceea se vor întoarce, pe străzi identice, la casele în care au trăit ai lor părinți, frați și bunici, înainte de a-și da inevitabilul sfârșit în pântecele din care a început totul, cu mult mai devreme de-a mă naște, a trăi și a povesti cum mâna ei unsuroasă, ce trecuse de sâni, părea s-atingă tavanul, iar acum îi aranjează prosopul înnodat ca un bandaj în jurul capului legănat dintr-o parte în alta, în timp ce pășește ca să ajungă în pat, cu genunchii la piept, scăldată de lumina televizorului.

Degetele îi alunecau pe coapsă, după care se apropiau de rozeta cu petale plăcute la atingere, iar indexul aștepta să fie vârât… mijindu-și ochii de plăcere, continuând să intre și să iasă… lăsându-se pe spate, cu sângele zvâcnindu-i în tâmple, simțindu-se mult prea bine pentr-o noapte de pe lista lungă a itinerariului pe care-l avea de parcurs… cu picioarele întinse, masându-și mugurașul ivit pe limba umedă a dâmbului sacru – abisul insondabil, deci imposibil de cuprins cu mintea, darămite cu mâinile mele ce tremurau de emoție, gândind că stă singură-singurică în camera 102.

O să trec pe la tine. Recunosc că n-am fost invitat. Iau și cheia de rezervă cu mine. Nu-ți fă griji. Îmi cunosc meseria.

Despre autor

Literomania

Literomania

Platformă literară independentă.

Scrie un comentariu