Flash fiction stories

Flash fiction stories – iunie 2019

Literomania vă propune o rubrică permanentă numită Flash fiction stories, în care vom publica microficțiunile primite pe adresa de mail a redacției (literomania2017@gmail.com). Editura Paralela 45 are în vedere publicarea, în colaborare cu Literomania, a unui volum de flash fiction cu prozele apărute în cadrul acestei rubrici (cu condiția ca prozele selectate să fie inedite). Prin urmare, așteptăm prozele celor care scriu microficțiuni, cu mențiunea că redacția își rezervă dreptul de a alege textele pe care le va publica pe site-ul Literomania. Îi rugăm pe cei care ne trimit materiale pentru Flash fiction stories să respecte câteva reguli:

  1. prozele să nu depășească 1000 de cuvinte;
  2. numele autorului să fie indicat la începutul textului;
  3. documentele să fie în format Word, cu caractere Times New Roman;
  4. nu acceptăm texte scrise direct în căsuța de mail;
  5. autorul, prin trimiterea materialului, își dă acordul tacit pentru publicarea pe Literomania.

Spor la scris!

 

[Cel mai mult și mai mult]

Mădălina Hâncu

Cel mai mult și mai mult îmi place să mă joc și să mănînc dulciuri. Toată ziua mă joc cu sora mea și cu prietenii mei din curte, Dița și Biți. Uneori nu-mi place așa tare pentru că Ilinca e mai mare și mă pune să aleg: să fiu frumoasă, da’ rea, sau bună, da’ urîtă. Ea e mereu frumoasă și bună. Eu nu-i zic, dar cînd mă gîndesc sînt și eu frumoasă și bună, ei îi zic că sînt bună, da’ urîtă. Dița e cea mai bună prietenă a mea, e cea mai frumoasă dintre toate găinile din curte. Bunica zice că e rață și că nu o taie pentru că eu o iubesc. Săptămîna trecută, după ce m-am tuns, cred că nu m-a mai recunoscut. Cu Biți mă joc de-a dresura, dar nu e ușor, că e leu, nu stă cuminte ca Dița. Trebuie să-l prind și să-l bag în cușcă și să-l păzesc cu biciul ca să nu scape. Uneori mă zgîrie și, dacă fuge, nu-l mai prind. O dată mă jucam cu o cutie de chibrituri și am aprins unul, așa cum face bunica, am frecat cu bățu’ pe cutie. Îmi bătea inima foarte tare și l-am scăpat pe jos, l-am stins repede ca să nu dau foc la casă, că se supără bunica pe mine. Bunica e foarte bună, are grijă de noi toată ziua. În fiecare dimineață ne dă de mîncare, o felie de pîine cu gem și o cană cu lapte. Mie nu-mi place laptele și, cînd bunica iese în curte, îl arunc la chiuvetă. Uneori stă cu noi și atunci trebuie să mănînc tot. La grădiniță nu vreau să merg, nu-mi place să mă scol dimineața. Cînd vine bunica să mă trezească, strîng tare din ochi și mă fac că dorm, și bunica zice „eh, lasă că doarme, nu o mai trezesc astăzi”. Îmi tot zice că trebuie să mă duc la grădiniță, că ea are treabă și eu stau după coada ei toată ziua. I-am zis să nu mă ducă, fac orice, mătur și curtea, da’ astăzi tot m-a dus. M-a dus și mi-a promis că vine să mă ia, că nu mă lasă acolo, că mă ia să mănînc și să dorm acasă. I-a spus și lu’ tovarășa educatoare, ca să nu-mi dea de mîncare, că vine să mă ia. La grădiniță nu mi-a plăcut, un băiețel mi-a spus că, dacă nu-i dau lopățica, îmi taie gîtu’. I-am zis și eu „da’ ce, eu sînt găină!?” și nu m-am mai jucat cu el. Două fetițe m-au învățat un joc nou „A-a-a Africa sălbatica, Africa e-o țară, Plină de mistere, Unde se află, Tigri și pantere, Șarpele Boa, Și mulți elefanți”. Africa e foarte departe și acolo toți oamenii sînt negri. Apoi au venit tovarășele educatoare și ne-au pus să ne spălăm pe mîini și ne-au pus pe toți la masă. O tanti mi-a adus o farfurie cu supă și un morcov mare, fiert. Mie nu-mi place deloc morcovul fiert și atunci am știut că bunica nu mai vine să mă ia, bunica nu îmi dă morcov fiert niciodată. Și eu i-am spus lu’ tovarășa educatoare că nu vreau să mănînc și ea m-a trimis să mă joc în curte cu un băiețel mai mare, da’ eu nu voiam să mă joc, eu voiam să mă duc acasă. Am vrut să deschid poarta, da’ nu ajungeam la clanță, și m-am făcut că mă joc cu băiețelu’, că el era mai mare, și cînd l-am rugat, el a putut, a deschis poarta și atunci eu am plecat și el a rămas să se joace. Pe stradă erau foarte mulți oameni, da’ mie nu mi-a fost frică, pentru că eu știam cum să ajung acasă. Cînd m-a văzut bunica, s-a supărat și m-a certat, că dacă mă pierdeam?! Și a plecat singură la grădiniță, că era foarte supărată. Seara am făcut concurs de întrecere și bunicu’ mi-a arătat pe cer caru’ mare și caru’ mic, pe ăla mic nu l-am văzut, cred că era prea mic, da’ de acum știu că caru’ mare e la Tecuci. La culcare, bunica mi-a spus că mă iubește mult, mult, mult de tot, pînă la lună și înapoi. I-am spus și eu ei că o iubesc mult, mult, pînă la negri.

 

 

Mosquitoes

Adela Vlad 

Ignatio! Ignatio îl striga pe copilul cu statură de păpușă, în stare deja să meargă singur, copilul cu chip de aztec, Ignatio, îl striga frumoasa lui mamă abia ieșită din adolescență, când îl pierdea din priviri, atrasă fiind de rotocoalele fumului de țigară ce alunga, fie și pentru puțin timp, țânțarii deveniți agresivi la ceas de seară, Ignatio, se auzea glasul femeii, când zglobiu, când tandru, dar nu era clar dacă tonul nu era cumva pentru vikingul de-alături și doar cuvântul „Ignatio” pentru Ignatio, copilul care se juca pe plajă, și care și-ar fi făcut un castel dacă ar fi știut cum, găsise o lopățică galbenă și strângea grămăjoare de nisip, dar se plictisea repede și țâșnea înspre mare, ca să se întoarcă apoi la chemarea mamei, pe care mai curând o ghicea, n-o mai putea auzi prea bine pentru că plaja se umpluse de tineri cu muzici infernale, după părerea vikingului, fără să-și dea seama dacă ar fi fost potrivit să recunoască asta față de mama lui Ignatio, căreia îi cumpărase al doilea pahar de whisky, se temea și el că e prea mult, nu însă și ea, Ignatio, striga ea mai mult din reflex, așa că și copilul se simți dezlegat de lanțul acelei chemări tot mai slabe pe măsură ce vikingul îi întindea pe umeri crema antițânțari și îi săruta gâtul înainte de a-l acoperi cu soluția insufient de eficace, dacă ne luăm după țipetele femeii, pe care înțepăturile repetate o convingeau că n-o să revină curând în locul unde Dunărea se varsă-n mare, deși ai fi zis că lui Ignatio îi priește, Ignatio, îl strigă fără convingere, atentă la gesturile vikingului care începuse să strângă lucrurile fără măcar s-o întrebe dacă n-ar prefera să mai stea și, ca să stingă acest început de enervare , rosti numele lui Iganatio, ca un balsam, dându-și seama în același moment că nu-l poate repera în mulțimea pestriță peste care se lăsa înserarea , după cum se lăsa peste imensitatea blândă și nemișcată a apei, Ingatiiiiiioooooo, dar cine s-o audă în vacarmul care creștea anume parcă să-i acopere vocea, căuta cu privirea un indiciu al prezenței lui, văzu lopățica a cărei culoare deja nu se mai distingea, zări câțiva câini vagabonzi care, din depărtare, aveau statura lui Ignatio și după care copilul ar fi putut să se ia, lui îi plăceau câinii, unde l-ați ascuns, i-ar fi întrebat dacă nu ar fi avut gândul confuz că nu o să-i răspundă nici ei, deja se-ndepărtase prea tare de șezlog, atât de tare că Ignatio n-ar fi putut să ajungă pe picioarele lui, abia învățase să meargă și nu-și păstra prea bine echilibrul, de altfel nici pe ea n-o mai ascultau picioarele, o cuprinse un soi de amorțeală din creștet până-n vârful degetelor de la picioare, dar înainte să cadă își aminti că e ora mesei, că lui Ignatio îi e foame, iar gândul ăsta o liniști oarecum, ea trebuia să-l hrănească, laptele i se strângea în cupa sutienului, păcat că nu mai avea putere să-l strige.

 

Despre autor

Literomania

Literomania

Platformă literară independentă.

Scrie un comentariu