Flash fiction stories

Flash fiction stories – mai 2018 (I)

Literomania vă propune o rubrică permanentă numită Flash fiction stories, în care vom publica, o dată la două săptămâni (în funcţie de textele trimise), microficțiunile primite pe adresa de mail a redacției (literomania2017@gmail.com). 

Prin urmare, așteptăm prozele celor care scriu microficțiuni, cu mențiunea că redacția își rezervă dreptul de a alege textele pe care le va publica pe site-ul Literomania. Îi rugăm pe cei care ne trimit materiale pentru Flash fiction stories să respecte câteva reguli: 

  1. prozele să nu depășească 1.000 de cuvinte;
  2. numele autorului să fie indicat la începutul textului;
  3. documentele să fie în format Word, cu caractere Times New Roman;
  4. nu acceptăm texte scrise direct în căsuța de mail;
  5. autorul, prin trimiterea materialului, își dă acordul tacit pentru publicarea pe Literomania. 

Spor la scris!   

 

Autoritatea rochiei de Balbazar

Dumitrița Stoica

Balbazarul era, cu ceva ani în urmă, un ținut cu o climă temperată, dar gaura tot mai mare din stratul de ozon a dat peste cap anotimpurile și vremea. Soarele arde în plină iarnă uneori, iar primăvara e scurtă, mugurii plantelor apar peste noapte, se desfac ofiliți, florile mor înainte de a rodi. Adevărul e că nici nu se numea Balbazar colțul nostru de lume când era un ținut oarecare, cam în marginea continentului, dar cu un peisaj minunat și cu ieșire la mare. Până în ziua aceea istorică. A trecut, cred, doar un deceniu de-atunci și Balbazar înflorește, cu toate că amenințarea focului din cer n-a dispărut, dar totul este o problemă de perspectivă. Am descoperit binefacerile unui weltanschauung înmiresmat ca florile de tei care-și exală parfumul amețitor în luna aprilie deocamdată și, poate, peste un timp, în iunie, un iunie însă timpuriu, sosit cu un an mai devreme, cu doi, cu trei, cine le mai știe rostul și adevărul? Cui prodest?

În anul acela, nu mai știu care, la 1 iunie, mă simțeam epuizată. Meseria de educator nu e pentru oricine. Trebuie să ai nervii tari și o energie mult peste medie. Grădinița se află aproape de stradă și mireasma teilor face aerul greu respirabil. Scandalul a început de la niște versuri compuse de mine. Voiam să-i familiarizez pe copii cu sentimentul apartenenței la o comunitate. „Ești atât de frumoasă, iarna,/ țara mea cu munți și cu mare!” Nefericite versuri. De fapt, doar al doilea e al meu, pe primul l-am împrumutat de la un poet cunoscut. După ce le-au învățat pe de rost, i-am întrebat despre cine este vorba în această propoziție. Unii au spus că este vorba despre iarnă, alții, despre țară, și câțiva, puțini, că este vorba despre este. Cei din urmă n-au mai contat, fiindcă taberele majoritare, însuflețite de idee, vociferau peste limitele suportabile. Iarna este o țară minunată, când este multă zăpadă se-nchide grădinița și mergem să ne dăm cu sania pe dealul de la marginea orașului. Sau facem în grădinița proprie mulți oameni de zăpadă, cu nasul dintr-un morcov, cu ochi și nasturi din măsline. Iarna este țara noastră  pierdută, fiindcă nu mai ninge decât puțin și n-avem destulă zăpadă. Nu, doamna, n-au dreptate. Ei așa zic acasă, dragă iarna, ești atât de frumoasă?! Nu e corect. Este vorba despre țară, care este atât de frumoasă, mai ales când e iarnă afară, fiindcă are munți și mare. La munte ninge mult și poți să te dai nu doar cu sania, ci și cu schiurile și chiar cu celofanul, dacă n-ai destui bani. Și la mare îngheață marea pe stânci, se fac niște țurțuri ca-n poveste și vuiește vântul. Țara este iarna noastră pierdută, când este multă zăpadă se-nchide grădinița și mergem să ne dăm cu sania pe dealul de la marginea orașului. Nu, doamna, nu e corect, ei așa zic acasă, draga mea țara, ești atât de frumoasă?! Și ce legătură are cu zăpada?  Eu mă uitam la blugii mei cu genunchi de-atâta purtare și mă gândeam că despre țară e vorba, dar poate că e despre iarnă și nu mi-am dat seama. Se știe cât de înzestrați sunt copiii până la o anumită vârstă, mințile lor pătrund dincolo de învelișul lucrurilor, singurul care le rămâne accesibil adulților.

Când a sunat clopoțelul s-au ridicat toți din bănci și-au zis că ei nu mai pleacă acasă până nu află adevărul. Atunci am putut, în sfârșit, să vorbesc și i-am rugat să amânăm disputa pentru ziua următoare. Să-și aleagă fiecare un lider ca să ne putem înțelege. Asta a pus paie pe foc. Nu voiau niciun lider. Aveau dreptul să vorbească toți, să-și spună punctul de vedere. Aveau. Au promis că vor vorbi pe rând.

Am dormit prost în noaptea de dinainte. Cum mă cufundam în somn, mă vedeam umblând singură pe o stradă necunoscută, cu case înalte. Sus, în aer, atârnau de cer, țurțuri groși ca niște cioturi cu vârful ascuțit, gata să-mi cadă în cap și să-mi străpungă creierul. Îmi scoteam blugii și-mi înfășuram capul în ei ca struțul în nisip. În nisip. Gândeam în somn că-mi ascund capul ca struțul în nisip. N-am văzut niciodată cum își ascunde struțul capul în nisip, dar mi-am amintit că bunicii mei au venit demult aici, dintr-o țară cu struți. Mi-au lăsat moștenire o rochie lungă și mătăsoasă, în culorile curcubeului și niște bijuterii pe care le-am vândut, nu înainte de a le face câte-o copie din metale și pietre de duzină. Am hotărât, fără vreun motiv anume, doar pentru că mă simțeam din ce în ce mai rău, să mă-mbrac altfel decât de obicei, să-mi pun moștenita rochie, cumpărată din cine știe ce bazar uitat de lume pentru un bal mascat la care eu n-am fost, poate nici bunica mea maternă sau paternă, dar cineva trebuie să fi fost. Bijuteriile de tot felul, agrafe, inele, cercei, brățări pentru mâini și picioare, broșe și coliere completau culorile curcubeului cu nuanțe inefabile. Păream mult mai înaltă, deși nu eram, și când am intrat în clasă, am simțit mirosul florilor de tei care intra în valuri prin toate ferestrele și am văzut că ochii copiilor scânteiază. Ei, i-am întrebat, despre ce este vorba în propoziția de ieri? Nu știm, doamna, spuneți-ne dumneavoastră. Nici eu nu știu, poate despre iarnă, poate despre țară, dar nu contează, nu-i așa că-i frumoasă? E frumoasă, doamna. Cine e frumoasă? Și iarna, și țara, și poezia. Și rochia dumneavoastră e frumoasă, putem s-o atingem? Sigur că da, puteți s-o atingeți. Și cum se numește ea? Se numește rochie de Balbazar. Vrem și noi una la fel.

De-atunci tot ținutul se-mbracă în culorile curcubeului și-n nuanțele lor inefabile, iar eu nu mai sunt doamna, ci doamna președinte a sau al Republicii Balbazar.

 

 

Jocul

Anca Goja

Am descoperit jocul acesta întâmplător. Pur şi simplu, mi se pare fascinant felul în care se comportă oamenii în spaţiul acela strâmt, care pare protector şi sigur, dar care e, de fapt, în văzul tuturor. Când se află într-un autoturism, oamenii au impresia că sunt izolaţi de lume, că nimeni nu va încerca să se uite prin geamurile groase pentru a vedea ce se întâmplă înăuntru, că nimeni nu le va asculta vorbele.

Am început să caut oamenii din maşinile parcate, pentru a-i spiona. Am început să mă plimb prin parcări, uitându-mă atent prin parbrize.

O femeie gravidă, cam în luna a patra, cu tricoul ridicat, ţinându-se de burtă în timp ce stă aproape culcată pe scaunul din dreapta. Partenerul ei, pe scaunul şoferului, aplecat sub bord. Defecţiune tehnică?

Un copil de vreo trei ani dormind, cu degetul mare în gură, deasupra banchetei, chiar sub lunetă. Pe banchetă doarme un Golden Retriever.

O femeie cu un buchet de panseluţe în mână. Smulge petalele una câte una şi le mănâncă cu poftă.

Dar cele mai interesante fapte se petrec seara, când lumina începe să pălească.

Un tip şi o tipă fac sex pe bancheta din spate. Şoferul e şi el prezent. Mă întreb dacă e stoic sau speră să fie inclus şi el în miezul acţiunii.

Doi adolescenţi trag pe nas. Apoi se şterg deasupra buzei cu dosul palmei. Se întind pe scaunele lăsate mult pe spate şi închid ochii.

Un bărbat îi cârpeşte două palme femeii de lângă el. Apoi o prinde de gât cu ambele mâini şi strânge. Mă apropii şi bat scurt în geam. Stop cadru. Surpriza se vede întipărită pe chipurile lor. Fac un semn cu degetul către dreapta, tipul ridică sprâncenele.

-Poliţia, zic. Poliţia e chiar aici, în dreapta, la câteva zeci de metri. Mă duc şi te reclam, îi spun tipului, care are braţele de trei ori mai groase decât ale mele.

Omul iese din maşină şi se îndreaptă ameninţător spre mine. O iau la fugă către secţie. Tipul mă urmează câţiva paşi, apoi se opreşte. Văd o maşină în care un poliţist pare să se scobească în nas. Îi bat în geam, deschide. Îi spun despre ce e vorba.

-Urcaţi, îmi spune, şi pornim către parcare.

Dar maşina cu pricina a dispărut. Dăm o raită şi o găsim pe o străduţă lăturalnică, parcată. El urlă în continuare la ea. Are ochii ieşiţi din orbite. O scutură de umăr. Confirm că despre ei e vorba, poliţistul se dă jos şi îi cere bărbatului să deschidă geamul. Din maşina poliţiei, îi văd vorbind, zâmbind, apoi râzând. Glumesc. Poliţistul îl bate pe umăr pe celălalt. Se pare că se cunosc. Apoi urcă în maşină, lângă mine.

-Le-am spus să se certe acasă.

Maşina cealaltă porneşte cu viteză. Eu, mut, mă dau jos din maşina poliţiei şi pornesc spre casă. Ce ar mai fi de zis?

Pe drum, privesc în pământ. Chiar şi când simt nevoia să privesc prin geamurile maşinilor încerc să mă abţin. Viaţa e destul de complicată şi aşa.

 

 

Compunere cu perspective inegale

Andreea-Cătălina Drăghici

Faci cum se face, treci pe la fiecare, dai mâna cu el, cu ea, te prezinți, îi spui că te bucuri să vă cunoașteți. Nu contează dacă chiar te bucuri sau nu. Nu contează, ține minte. Te prefaci că te bucuri, asta e, îți faci rondul, zâmbești. Da, să nu cumva să uiți să zâmbești. S-a demonstrat științific că un om care zâmbește mereu e acceptat mai ușor într-un grup.

Hai, intră, intră că te așteaptă. Au aflat că vii.

Bună, sînt Sandra, noua colegă. Se pare că vom lucra împreună. Ah, bună, Irina, mă bucur să te cunosc. Și eu, și eu.

Are buzele prea subțiri și culoarea rujului nu o prinde. O face să pară vulgară. Sau nu, nu vulgară, dar în orice caz, o dezavantajează, ca să fiu drăguță. Uite ce rochiță are. Asta e din colecția aia ultima de la Zara. Dacă și-a luat-o ea, nu mi-o mai cumpăr că n-am cum să mai vin cu ea la birou și în altă parte n-am cum să o port. Hmm, trebuie să se vopsească, i se văd rădăcinile, ia, uite câte fire albe are și pare tinerică. Na, asta e, e d-aia care îmbătrânește repede. Eh, merge per total. Mai vedem pe parcurs cum se prezintă.

Bună, sînt Sandra, noua colegă. Bună, Matei, încântat. Și eu.

Uuu, Sandra, nu stai rău deloc, fetiță. Uite ce mișto îți ies cracii din rochia asta. Ai nimerit-o. Așa, dă-ți părul după ureche, țuguie buzele. Ai un tic cu țuguiatul buzelor? Spune-mi că e tic, îmi plac ticurile astea. S-ar putea să ne înțelegem, să ne înțelegem chiar bine. Ah, și ai o gură superbă. Ți-a mai zis cineva, Sandra, că ai o gură superbă? Eh, da, ce întrebări pun, evident că ți-a mai zis, ți-au mai zis mulți. Doamne, Matei, ce tâmpit ești, bagă-ți mințile-n cap și treci înapoi la treabă. Măi, băiatule, o știi de cinci minute, stai așa. Da, dar Alex de la HR a zis că e și deșteaptă.

Bună, sînt San… Sandra, da, Sandra, am auzit că vii. Ne-a zis Elena mai devreme. Elena e tipa de la birourile alea de jos, aia mărunțică și tunsă băiețește, cu ochelarii ăia rotunzi. Îhî, cred că am văzut-o. Ai văzut-o. Sigur ai văzut-o. N-ai cum să n-o vezi. Se hlizește tot timpul, tooot timpul. Nu că ar fi ceva rău în asta. Aaa, uite cum mă dau la vorbă și pierd esențialul. Sînt Anca și o să cam lucrăm împreună. Îți arăt eu care-i treaba pe-aici. Uite, Matei, filează tot, tot, stai departe, să nu zici că nu ți-am zis. Știe multe povești biroul ăsta.

Taci, mă, nu speria fata. Biroul nu știe mai multe povești decît vrem noi să spună. Doamne, ce texte am și eu. Hai, lăsați-mă. Uite, tre’ să scriu despre asta, iar și-a băgat silicoane și cică i-au plesnit alea în ea și au internat-o azi-noapte de urgență. Mare ți-e grădina, Doamne! Nu știu și bărbacsu’ cum de stă cu ea, pe bune, eu n-aș sta cu una ca asta.

Da, mă, da, cine mai e ca tine?! Hai bagă capul în calculatorul ăla și lasă-ne. Așa, Sandra, deci mă bucur foarte mult să te cunosc. Și eu.

Hmm, ce dinții galbeni are și ar trebui neapărat să-i sugereze cineva să-și schimbe coafura. Doamne, ea nu o fi văzând că o îmbătrânește cu cel puțin zece ani? În fine, o rezolv eu și pe asta cu timpul, o pun eu pe picioare cum i-am pus și p-ăștia.

Așa, uite, aici va fi biroul tău, poți să-l aranjezi cum vrei. Poze, flori, știi tu, tot tacâmul. Așa, așază-te, acomodează-te. Dacă vrei, mai plimbă-te pe aici, vezi care-i treaba. Mai vorbiți, integrează-te. E bine? Mă bucur, mă bucur că e bine. Te las o vreme să vezi care-i treaba și revin să-ți zic ce-ai de făcut azi. Așa, și voi, domnilor? Cum merge treaba? Totul bine?

Da, Florine, totul bine – unul din Vaslui a omorît-o pe nevastă-sa cu toporul, îl omora și pe fisu’, da’ au auzit vecinii gălăgie și s-a dus peste el. Cum ziceam, Drăgușanca și-a mai pus o tură de silicoane, i-au plesnit alea în ea, mare tragedie, pe DN1 a fost accident cu doi morți și unul în comă la spital, fisa lu’ Columbeanu iar defilează în nu știu ce rochii pe la nu știu ce evenimente. Doamne, ce m-am săturat de parade și mondene!

 

Recomandare Literomania

Despre autor

Literomania

Literomania

Platformă literară independentă.

Scrie un comentariu