Flash fiction stories

Flash fiction stories – mai 2019 (II)

Literomania vă propune o rubrică permanentă numită Flash fiction stories, în care vom publica microficțiunile primite pe adresa de mail a redacției (literomania2017@gmail.com). Editura Paralela 45 are în vedere publicarea, în colaborare cu Literomania, a unui volum de flash fiction cu prozele apărute în cadrul acestei rubrici (cu condiția ca prozele selectate să fie inedite). Prin urmare, așteptăm prozele celor care scriu microficțiuni, cu mențiunea că redacția își rezervă dreptul de a alege textele pe care le va publica pe site-ul Literomania. Îi rugăm pe cei care ne trimit materiale pentru Flash fiction stories să respecte câteva reguli:

  1. prozele să nu depășească 1000 de cuvinte;
  2. numele autorului să fie indicat la începutul textului;
  3. documentele să fie în format Word, cu caractere Times New Roman;
  4. nu acceptăm texte scrise direct în căsuța de mail;
  5. autorul, prin trimiterea materialului, își dă acordul tacit pentru publicarea pe Literomania.

Spor la scris!

 

Despre culori, pisici şi cicatrici

Oana Păun 

Cel mai mult îmi doream să am o pisică. De fapt, mă gândeam tot timpul că, atunci când o să fiu mare, o să am o pisică şi un frigider plin de prăjituri. În privinţa prăjiturilor, părinţii mei şi cu mine nu prea ne-am pus de acord, dar, în cele din urmă, ei au hotărât că o pisică nu e aşa mare lucru. Cine ştie, poate aşa aveam să devin mai veselă şi mai vorbăreaţă, mai copil.
Era o pisică mică, albă, cu pete. Locuiam la parter, iar în faţa ferestrelor era grădina pe care o îngrijea chiar mama. În ziua aceea, ea uda florile, iar eu descoperisem un joc nou. Alergam pe aleea din dreptul balconului nostru, iar pisica, rămasă înăuntru, alerga pe pervaz în aceeaşi direcţie cu mine. Eram foarte bucuroasă că am o pisică aşa deşteaptă. Atât de bucuroasă încât mi s-au împleticit picioarele şi am căzut pe cimentul din faţa balconului. Un dezastru… Nu pot să văd sânge, mai ales sângele meu. Când îl văd, îmi vine să leşin sau chiar leşin.

Mama m-a dus pe braţe în casă, să mă panseze. Dintr-o curiozitate pe care acum aş numi-o morbidă, am ales, deși ştiam deja că nu suport, să îmi privesc julitura.

Dialogul mi-l amintesc perfect:
– Ce e asta albă?
– Ce să fie, mamă? Osul de la genunchi.

Pe această replică m-am întins la loc pe pat şi nu am vrut să mai văd nimic. Dacă aş fi ştiut să mă exprim, aş fi spus că e prea mult pentru mine. „Cum?!!! Cum să fie osul?!!!” Asta era tot ce puteam să gândesc. Mi-a fost rău, foarte rău.

A fost evenimentul care mi-a marcat vara aceea. De câte ori trebuia să dorm după-amiaza şi, ca orice copil, nu puteam, imaginea osului de un alb perfect, ireal revenea şi paralizam de frică.

De-a lungul verii, sentimentele mele faţă de albul acela s-au schimbat treptat. De la groaza iniţială am ajuns la uşurarea că a trecut, apoi chiar la un fel de plăcere de
a-mi aminti, care în final s-a transformat în mândrie pură. Cu mândria asta şi cu noul cuvânt greu de pronunţat m-am întors la grădiniţă în toamnă. Pe toţi copiii din grupa mea i-am întrebat, pe rând: „Ştii de la ce e cicatricea asta?”. Pentru ca apoi să pot să povestesc toată întâmplarea cu lux de amănunte. Eram mândră de două ori: nu i se mai întâmplase nimănui să îşi vadă osul de la genunchi – unii chiar nu aveau habar că oasele sunt albe – şi, în plus, nu ştia nimeni ce cuvânt mai e şi ăsta, „cicatrice”, auzi!

Mai târziu, am avut grijă, totuşi, să nu colecţionez prea multe semne de acest fel. Nu doar pentru că nu suportam semnele pe piele, ci mai ales pentru că nu am scăpat de frica sângelui. Am leşinat de câteva ori din cauza lui. Tuturor oamenilor care m-au întrebat miraţi: „De ce? Ce simţi?”, le-am răspuns că nu pot să văd nimic din ce se află dedesubtul pielii mele. Ştiu că sunt construită din sânge, carne, oase şi alte lucruri de-astea, dar nu vreau să le văd pe-afară. Vreau să stea acolo, înăuntru, şi să îşi facă treaba, nu să iasă la vedere.

Cu timpul m-am convins, totuși, că trebuie să schimb ceva la mine. Pentru că şi sângele e tot al meu, m-am împăcat cu el. Până la urmă, el îmi face inima să bată mai tare atunci când mă bucur. De exemplu.

Cred că m-am făcut mare. Pot să mănânc câte prăjituri vreau şi – se-nţelege – am o pisică. Mai cred că m-am făcut mare pentru că îmi privesc cicatricele cu ochii de toamnă, nu cu cei de vară. Asta e de când m-am tăiat la deget şi i-a fost milă de mine. Asta foarte mică e de când ne-am plimbat şi mă bătea un pantof. Păcat că o să treacă aşa repede… Asta e de când am urcat pe Olimp. O zi perfectă. Mai aproape sau mai departe, sunt toate fotografii scumpe, în două culori, alb şi foarte alb.

Cele mai dragi îmi sunt cele pe care nu le văd.

Asta e de când îmi doream ce nu îmi trebuia.

Asta e de când speram şi uram speranţa.

Asta e de când mă simţeam singură pe lume.

Îmi sunt dragi, pentru că pe toate scrie „a trecut”. Sunt micile ferestre prin care privesc în mine, acolo unde mi-era frică să mă uit altădată. Ele devin, în timp, mai albe decât restul. Un alb bizar şi frumos, care aproape sugerează strălucirea. De fapt, din albul lor se naşte strălucirea din ochi. Cu timpul.

 

 

Reţeta

Laura Pamfiloiu

-Aveți aici rețeta, și-mi întinde o cutie lunguiață cu niște desene gălbui pe ea, ce seamănă cu o hartă medievală. Trebuie respectată întocmai, altfel nu are niciun efect. Da, știu, e un mic disconfort în rutina zilnică, însă nu vă îngrijorați, vă veți obișnui cu ea, ba chiar vă veți întreba cum ați funcționat atâta timp fără. Poftiți. Cu plăcere. Ne auzim la telefon dacă apare ceva. La revedere.
Ies în stradă. Îmi tremură mâinile pe cutie. Aproape o scap. Renunț să încerc s-o deschid, o vâr sub palton și fug la metrou. Cobor scările rulante în goană, trei pași în loc de unu. Atenție, se închid ușile. Rețeta mă arde la piept, mi-e frică să nu mi se înroșească paltonul într-o pată care să mă dea de gol. Urc. Stau nemişcată, cu privirea în podeaua murdară.
– Coborâţi la prima?
Dau din cap, strâng cu putere bara, metroul scârțâie prelung. Ies. Afară e deja întuneric. Un stol de ciori se învârte deasupra stadionului, o dată, încă o dată – pun instinctiv mâna la piept, o simt –, de trei ori, apoi păsările o iau croncănind spre pădure. Ajung la bloc, liftul blocat. Nouă etaje. Urc, descui, paltonul,cutia. Mă așez la masa din bucătărie, îmi torn un cognac, o deschid. În cutie, o peniță cu vârf argintiu curat și strălucitor din care ieșea o pană roșu bordeaux. Alături, prinsă cu un elastic rigid, o sticluță cu un lichid negru. Să beau chestia asta? Smulg sticluța din strâmtoare, elasticul se rupe, o deschid, o duc la nas. Mirosul mă duce instant în clasă, pe podelele din Papiu. Ce naiba glumă mai e și asta?  Dezasamblez învelișul cartonat, îl întorc pe toate părțile. Nimic. Niciun rând scris. Beau restul din pahar și arunc penița într-un sertar. A doua zi îl sun.
-Domnule doctor, rețeta mea…
-Ai luat prima doză? Cum te simți?
– Ce să iau? Care doză? Nu era nicio rețetă. Cutia era goală. Mă rog, nu goală, avea o peniță bordeaux și o sticlă cu cerneală.
-Da. E perfect. Aia e.
-Aia e ce?
-Rețeta. Cu medicament cu tot.
– Domnule, vă arde de glume? Cum să fie aia rețeta? Şi medicamentul, ce fac cu el, îl beau?
-Nu, domnișoară, ferească sfântul, nu-i de băut. Împrieteniţi-vă, petreceți  în fiecare zi câteva minute împreună. Înainte sau după masă, cum preferaţi, nu contează. Aveți încredere. Și răbdare. Efectele apar în timp. Vă propun ceva: o folosiți o săptămână. Ba nu, două. Așa. Două săptămâni. Apoi mă sunați. 

 

 

Vineri seara

Crenguța Sandu 

Ana verifică telefonul. Era plin de mesaje de la Lucian. Îl întâlnise numai o dată, la insistențele mamei ei. Ieșiseră la o cafea acasă, la Focșani, într-un weekend.

-S-a mutat și el în București de vreo trei luni și nu are pe nimeni, și are serviciu bun, îi spusese maică-sa și zâmbise cu subînțeles.

Zâmbetul tradus însemna:

-Amândoi sunteți singuri, poate vă cuplați, că trece timpul și vreau nepoți.

Ana își amintea că Lucian i se păruse un tip isteț. Nu-i plăcuse pentru că era plinuț și purta tricou. Ei i-ar fi plăcut ca el să fi fost îmbrăcat în cămașă, mai ales că era prima lor întâlnire.

Ceea ce nu știa mama ei era că Ana nu mai era singură de peste șase luni. Nu-i spusese mamei pentru că nu se simțise atât de apropiată încât să-i facă confidențe despre iubiții ei. Fuseseră numai doi. Primul, după ce terminase facultatea, iar acum Silviu. În timpul studiilor sperase să-și facă un iubit, dar nu-i plăcuse de niciun băiat. I-ar fi plăcut doi dintre profesori, dar erau căsătoriți. Aveau prestanță față de băieții de vârsta ei, mai ales cei care purtau cămăși. Pentru Ana, un bărbat care purta cămașă era atrăgător, masculin și elegant. Nu înțelegea de ce bărbații care lucrau nu purtau în mod obligatoriu cămăși. Așa cum ea încerca să fie feminină și să poarte fuste sau rochii asortate cu sacouri sau cardigane, așa și ei ar fi trebuit să poarte cămăși, fie că le îmbrăcau cu costum sau jeans.

*

Lucian îi scria despre o petrecere care urma să aibă loc sâmbătă seara. Era vineri, noiembrie, toamnă târzie, ora 19.10 și ea își aștepta iubitul.

*

Păstrăvul arăta minunat în cuptor. Ana opri focul și deschise fereastra. Luă două pahare de pe un raft, două farfurii dintr-un dulap și două rânduri de tacâmuri dintr-un sertar. Le duse în sufragerie și le puse pe măsuța din  fața canapelei, după care reveni în bucătărie. Scoase dintr-un dulap un platou și luă din frigider brânză, salam, roșii, măsline. După ce spălă roșiile, începu să aranjeze mâncarea pe farfurie. Când termină, trase o folie din plastic pe deasupra farfuriei și o puse în frigider.

Era 19.30 și totul era pregătit pentru venirea iubitului.  Silviu trebuia să apară. Întârzia deja. Ana se uită la ecranul telefonului. Niciun mesaj. Mai întârziase, dar trimitea mesaje. Ana merse în dormitor și își schimbă halatul cu o rochie albastră, decoltată, care se termina cu o palmă deasupra genunchilor. În oglinda din hol își verifică machiajul și ținuta. Își puse un pic de luciu pe buze.

*

Anei i se făcuse foame. Mâncase dimineață un ou fiert cu brânză, înainte să plece de acasă. La birou, mai mâncase un biscuit la cafea și un măr. Lucrase toată ziua. Era contabilă la o multinațională și avea câteodată probleme cu facturile. Așa îl cunoscuse pe Silviu. L-a plăcut de cum l-a văzut. Purta o cămașă albă și costum gri. După ce s-au lămurit cu hârtiile, el a invitat-o la cafea în mijlocul după-amiezii unei zile de lucru. Ea i-a spus șefului că furnizorul nu e lămurit și iese cu el să explice mai clar. Șeful i-a spus că nu e nici o problemă și de atunci Silviu era în viața ei.

Se vedeau weekend de weekend și de multe ori și în unele zile ale săptămânii, când Silviu avea treburi în București. Mersese și ea de câteva ori la Craiova, dar nu-i plăcuse pentru că Silviu locuia într-o garsonieră.

Câteodată, Silviu avea două-trei zile treabă prin București și atunci era plăcut pentru Ana că locuiau împreună, el pregătea micul dejun, iar ea cina. Serile, mergeau să vadă un film la cinema sau un spectacol la teatru, iar ea avea ocazia să îi calce cămășile.

*

Era ora 20.00 și Ana verifică ecranul telefonului. Pe Whatsapp primise mai multe mesaje de la Lucian, în care îi dădea amănunte despre petrecerea din seara următoare, iar la final o întreba dacă vrea să vină. Ana nu avea de gând să-i răspundă. Îi mai scrisese Ramona, singura ei prietenă, să o întrebe dacă vine cu ea duminică la o plimbare prin parc. Ana nu știa la ce oră pleca Silviu de la ea duminică. Avea de gând să-i răspundă Ramonei după ce vorbea cu el. Între timp, Anei i se făcuse atât de foame încât decise să nu-l mai aștepte pe Silviu. Merse în bucătărie, scoase platoul din frigider și îl aduse cu ea în sufragerie, unde începu să mănânce. Luă telefonul în mână și îl sună pe Silviu. Telefonul lui era închis. A fost surprinsă. Apoi două sms-uri au intrat unul după altul. Le-a citit îngrozită. O femeie o înjura și îi spunea să stea departe de bărbatul ei. Merse la bucătărie și luă sticla de vin roșu, după care reveni în sufragerie și își turnă un pahar. Îl bău ca pe apă. Apoi, telefonul începu să sune. Același număr de telefon de la care primise mesajele. Nu răspunse. Blocă numărul de telefon de la care primise mesajele și apelul. Între timp mai primise două mesaje cu injurii. Ana îl sună pe Silviu. Telefonul lui era închis. Termină și al doilea pahar. Ana o sună pe Ramona și îi povesti toată tărășenia. Ramona o ascultă, după care se oferi să vină la ea, să doarmă împreună. Ana nu o refuză. Așa se întâmplase și când se despărțise de primul ei iubit, Ramona venise să doarmă cu ea.

Ana termină convorbirea cu Ramona și merse în bucătărie să verifice peștele. Era cald încă. Ramona îi spusese că-i este foame. Apoi, Ana își aminti cum între primul iubit și al doilea trecuseră trei ani lungi de singurătate. Luă telefonul și deschise fereastra de Whatsapp unde îi scrisese Lucian și tastă: Vin cu tine. Te rog să porți cămașă, poate să fie și cu jeans, după care trimise. Primi înapoi: Sigur. Am una, albă. O îmbrac la nunți și la interviuri. O voi purta mâine seară pentru tine.

 

 

Despre autor

Literomania

Literomania

Platformă literară independentă.

Scrie un comentariu