Flash fiction stories

Flash fiction stories – mai 2019 (III)

Literomania vă propune o rubrică permanentă numită Flash fiction stories, în care vom publica microficțiunile primite pe adresa de mail a redacției (literomania2017@gmail.com). Editura Paralela 45 are în vedere publicarea, în colaborare cu Literomania, a unui volum de flash fiction cu prozele apărute în cadrul acestei rubrici (cu condiția ca prozele selectate să fie inedite). Prin urmare, așteptăm prozele celor care scriu microficțiuni, cu mențiunea că redacția își rezervă dreptul de a alege textele pe care le va publica pe site-ul Literomania. Îi rugăm pe cei care ne trimit materiale pentru Flash fiction stories să respecte câteva reguli:

  1. prozele să nu depășească 1000 de cuvinte;
  2. numele autorului să fie indicat la începutul textului;
  3. documentele să fie în format Word, cu caractere Times New Roman;
  4. nu acceptăm texte scrise direct în căsuța de mail;
  5. autorul, prin trimiterea materialului, își dă acordul tacit pentru publicarea pe Literomania.

Spor la scris!

 

Cest la vie

Mariana Dobrică

-De ce nu ne-am înțeles noi, totuși?

-Habar nu am. Cred că mai sunt și oameni care se plac, dar nu se înțeleg. Nu reușesc să comunice unul cu celălalt. Aveam niște prieteni, formau cuplul ideal ai fi crezut, aveai senzația că gândesc la fel, că se înțeleg din priviri. Am rămas toți cu gura căscată când s-au despărțit. Nu au țipat unul la celălalt, nu s-au bârfit, nu s-au rănit, s-au despărțit pur și simplu într-o zi de iarnă. După sărbători. Poate au vrut să le petreacă împreună. Îmi amintesc  revelionul din anul ăla dintr-un bar de la subsol, undeva, prin centru, revelion la care se adunase toată gașca. Ea avea o rochie neagră, simplă și își aranjase părul lung într-un coc sofisticat. Era fragilă, dar luminoasă. A fost ultima dată când i-am văzut împreună. De fapt nu știi niciodată ce se întâmplă în spatele ușilor închise, care sunt chestiile care leagă cu adevărat doi oameni, nici cele care îi despart. Numai ei știu. M-am întâlnit cu ea la câteva luni după, aiurea, pe stradă, rupsese orice legătură și cu noi, și am mers și am băut o cafea. S-a bucurat că ne-am întâlnit, eram prietene totuși, petrecuserăm concedii împreună, ieșiserăm pe la terase, spectacole, discoteci, merseserăm pe la nu știu câte nunți, botezuri și chefuri, ne vizitam destul de des, chestii de-astea, nu aveam aceleași preocupări, dar ne înțelegeam bine. Am stat la o terasă  vreo două ore și am băut cafele. Voia vești despre el, voia să știe că e bine, avea un aer trist, dar se lumina toată când îi spuneam ceva despre el. Aș fi vrut să o întreb de ce naiba s-au despărțit, dar îmi era teamă cumva, nu știu dacă de răspunsul pe care mi l-ar fi dat, prozaic sau stupid de-a dreptul, sau că sunt indiscretă. Încă îl iubea, chiar dacă nu spunea încă îl iubesc, toate celelalte cuvinte spuneau asta. Și el încă o iubea. Era coleg de serviciu cu iubitul meu, se vedeau zilnic, tot îi spunea că o iubește, că îi lipsește și alte de-astea, fuseseră aproape cinci ani împreună; într-o seară, au ieșit la o bere, ca băieții, s-a îmbătat și a plâns ca un copil, e un munte de om, nu mi l-aș fi imaginat plângând, dar mai plâng și tipii câteodată… Cu toate astea, nu s-au împăcat, adică nu au mai format un cuplu, e greu de spus dacă s-au certat cu adevărat. După vreun an, el a cunoscut pe altcineva, chiar s-a căsătorit cu tipa aia care nu mă suportă, fiindcă eram prietenă cu fosta, prostii de-astea, s-a căsătorit și ea, acum câțiva ani, are și un bebe, ne vedem din ce în ce mai rar și chestiile alea care ne-au legat la un moment dat au dispărut. Ne-am înstrăinat. Până la urmă, c’est la vie. Nu a fost ca în romanele alea în care el și ea rămân împreună și bla-bla-bla, după care se dau în vânt tipele romanțioase, dar ei sunt totuși fericiți, au reușit să își construiască niște fericiri separate. Oricum, îmi amintesc ce a spus atunci, pe terasa aia, ceva de genul că semănau prea mult.

-Și de-aia s-au despărțit?

-Nu știu. Nu  ne-au spus niciodată, nici el, nici ea. Dar mi-a rămas în minte chestia asta cu asemănarea dintre ei. Poate și fiindcă voiam o explicație, cum vrei și tu acum.

-Și de ce mi-ai spus atunci toată povestea asta?

-Ca să întrebi de zece ori, de-aia! De ce?… În copilărie îmi exasperam părinții cu întrebarea asta, dar cu timpul m-am potolit, mi-o mai pun uneori în gând, când mă uimește prea tare ceva… Totuși, ce rost au toate explicațiile, toate justificările, tot despicatul firului în patru, în nouă, în o sută douăzeci și nouă?

-De ce în o sută douăzeci și nouă?

-Ca să rimeze, de-aia. Nu mai râde! Uneori am impresia că mă iei la mișto. Dar așa, cu blândețe…

-Ok.

-De obicei nu schimbă nimic toate răspunsurile astea… Sau schimbă, dar în rău. Nu mai dau explicații de mult, contează prea puțin, chiar și pentru cei care le aud. Oamenii cred, oricum, ce vor ei să creadă. Și, mai nou, nu mai zic nici scuze. Încerc să-mi scot cuvântul ăsta din vocabular. Chiar dacă par sau sunt nepoliticoasă. E și mai nasol cu scuzele, explicațiile treacă-meargă… Dacă spui de prea multe ori scuze, pardon, îmi pare rău, regret, fiindcă poate chiar ai greșit sau crezi că ai greșit, oamenii ajung să creadă că ești de vină pentru tot ce se întâmplă aiurea, chiar și că plouă și ei nu au umbrelă, că…

-Hei, oprește-te. Acum exagerezi.

-Ba nu exagerez. Ce zoaie li s-au aruncat ălora doi din povestea asta în cap… Despărțirea lor a fost subiectul preferat al găștii vreo jumătate de an, s-a discutat în amănunt, că așa, că pe dincolo, că știam eu, că bănuiam eu, că asta nu știam, că am văzut-o azi și plânsese, că  era cu unu’ cam nasol într-o seară, care avea o mașină mișto, că nu i-a păsat, că el suferă ca prostu’, că nu merită, că iar s-a îmbătat aseară, că făcea fițe, că nu făcea, că lasă, că și el, că pe dracu’, că pe lacu’. Au murdărit totul cu o plăcere sadică parcă. De ce? Fiindcă avuseseră decența să se despartă discret, civilizat?

-Ok. Și ce legătură au toate astea cu neînțelegerea noastră?

-Păi au într-un fel.. Sau în altul. Cred că am fost cândva ca tine, că am văzut lucrurile, oamenii, viața într-o lumină mai caldă, că am fost mai tolerantă, și cu ceilalți, și cu mine, dar m-am schimbat foarte tare. Și nu-mi place să observ asta de câte ori te întâlnesc. Mă simt aiurea, deși mă bucur că ne vedem. Nu e niciunul de vină pentru asta. Semănăm? Nu semănăm? Contează? C’est la vie, fără de ce, fără scuze, cest la vie, pur și simplu. Hai mai bine să vorbim despre pisici. Nu cred că trebuie să filozofăm atât despre ele.

 

Mortul

Ionuț Manea

În lumina nesigură, Marta cosea un material jerpelit, pantalon sau haină, cu nuanțe gri și miros pronunțat. Vedeai asta după mișcările frenetice ale nărilor. Un mort ședea întins pe divan. Costumul său nepurtat în timpul vieții, monezile așezate pe ochi opreau timpul în loc în odaia mucegăită. Marta, din când în când, arunca o bucățică de ață înspre el. Un ritual nevrotic sau, poate, o anumită neliniște. Intrase în casa bătrânei Marta, neanunțat, cu ani în urmă:

„Bună seară, doamnă! Conjur a mi se ierta ora nepotrivită, dar sunt așteptat!”, ridicându-și pălăria cu acea mișcare reverențială tipică domnilor manierați de la oraș.

Bătrâna își ridică ochii în sus cu o supușenie tipică femeilor în vârstă. Domnul cu asperități elegante, dar cu un costum scămoșat, zâmbea cu subînțeles. Marta se mulțumi să nu zică nimic. Pus într-o situație penibilă, se așeză pe divan. Servieta nouă, neagră o sprijini de perete și începu să moțăie.

Îi povesti pe scurt cum ajunsese un proprietar de pământ. Cum escaladase de unul singur zidul închisorii din oraș, în detrimentul focurilor de armă. Cum închiriase o mașină și nu o mai returnase. Cum trăsese pe sfoară femei, se prostituase pentru un pachet de țigări, făcuse striptease într-o biserică reformată pentru o sticlă de Jameson.

Marta îl privi cu milă: „Doriți o cafea?!”. La început se uită în gol, apoi zâmbi tâmp dintr-o parte în alta a feței, expunându-și strungăreaţa. „Uite, doamnă, cum stă treaba. Eu… cum să vă explic… sunt un om suprimat. Obosit. Sătul. Am ajuns într-un moment în care refuz să mai înghit. Simt că sunt înghesuit. Eu nu mai rezist… Am venit aici pentru a-mi găsi salvarea. Dacă nu o găsesc… Nu știu ce fac… Ce mi-au dat ochii să văd pe aici m-a îngrozit… Am văzut sandale de copil într-un șanț. Un cap de păpușă spart cu ochii deschiși, o pisică moartă. Ptiu!… Groaza și sărăcia umblă pe la voi, nestingherite ca două fete mari.”

Liniște. Undeva în spatele casei, un vânt aduna scaieți, impasibil. Pe ferestruica de o palmă, întredeschisă, intra mirosul câmpului; un lătrat îndepărtat lăsa senzația că lumea de afară e ferită de orice pericol.

Bătrâna schiță un zâmbet în colțul gurii, prevestitor: „Matale nu știi ce vrei. Hotărăște-te. Renunți sau nu?! Sacrifică-le. Dumnezeu nu a făcut lucrurile, ci omul. El să se spele cu ele pe cap. Suntem dumnezei de lucrușoare. Atât putem deocamdată, dar cu două ulcioare nu poți merge la apă. Alege!”. Vorbea apăsat. Domnul, nesigur, apucă servieta și scoase din compartimentele ei un teanc de coli scrise la mașină. „Aici sunt toate proprietățile pe care le dețin…” Marta îl scrută neîncrezătoare. „Toate?!” Se uită agitat: „Mi-a rămas doar casa în care locuiesc. Doar nu pot rămâne pe străzi”. „Pe străzi nu… că Cel de sus nu a făcut străzi…” Trase foile cu putere din mâna moale. „De azi înainte astea le dăm înapoi pământului” și le aruncă în foc. Arseră repede. Ochii domnului licăreau repejor. Stătea cocoșat, supus.

„Ehe…, nu realizezi tu ce liniștit vei fi de acum înainte…” Secundele păreau ani. Îmbătrânea în camera cu pereți de pământ. Mirosea a var. Părul se-ncrețea, nările scoteau un păr creț, albinos dinăuntrul capului, precum niște rădăcini căutătoare de apă. Marta cosea stăpânită. Așa trecură, pe ferestruica de o palmă, toamna, iarna, primăvara ploioasă. Ochii domnului se făcuseră mici.

Într-un târziu, Marta îi zise: „Schimbă-ți costumul” și el dădu din cap. Se uită în ochii bătrânei. Părea împăcat, împlinit. Voia să arate că lui nu-i pasă, dar în sinea sa nu era așa.

„Te-ai lepădat, dar totuși regreți. Asta e greșeala omului. Se atașează repede. E ca un miez crud.” Când se întoarse înțolit, puteai vedea destul de clar modificările de care suferise. Era mai colțuros. Simplu. Piele și os. Obrazul se subțiase. Ziceai că sosise de la muncă. Albul ochilor se întețise, privea dezinteresat. Se așeză cuminte pe divan. Își culcă mâinile pe piept și dădu să se întindă. „Stai… Trebuie să vină semnul” Se ridică supus și rămase îndoit cu capul spre pământ. Trecură secunde bune și cineva ciocăni de trei ori. „Intră”, zise Marta, și un bărbat înalt, cu capul descoperit se ivi în ușă. Marta îngenunche și-l înghionti și pe mort să facă același lucru. Cu zulufi albi la urechi și un scalp lucios, omul părea binedispus. „Ia un loc. Ce se mai aude pe afară?” „Toate-s la fel, în cumpănă”, zise moșul. „Ăsta-i omul?”, și arătă spre mort. „Da…”, dădu din cap Marta. Îl întinseră pe divan, îi așezară mâinile cu blândețe pe piept și îi lăsară pleoapele în jos. Ziseră o rugăciune în șoaptă, desenând cu degetele o cruce de la creștet la piept. Omul se supuse înțelegător, iar de fiecare dată când buricele celor trei degete ale bătrânei îl atingeau în cele patru părți: creștet, piept și umeri, murea puțin câte puțin.

 

Nea Pandele, Nea Costel și Tanti Jeni

Alexandra Sonu

– Ei, Mițule, da’ nu ne supărăm acuma, da? Păi ce-i asta? Te face pe tine o chichiță d-asta? Găsești tu imediat ceva undeva… Dragă, uite ce-i. Eu n-am cum să mai țin la firmă douăjd’ plus de oameni… Tu nu vezi ce fac nenorociții ăștia? De unde bani, dacă au furat tot? Ba de biserică, de autostrăzi, de mai știu eu ce, de unde bani? Tu ești tânără, găsești altfel. Cum să-l dau afară pe nea Costel? El oricum nu mai are mult până la pensie, e aici de vreo douăjd’cinci de ani, mi-a reparat tot, o zi n-a lipsit de la muncă, de sărbători tre’ să-l trimit acasă forțat. Voi, ăștia tineri, nu știți cum e să munciți așa, nu vă convine ceva, pa și pusi, mergeți, beți, dup-aia sunați că vă e rău și nu știu ce, lasă, ce contează că nu e tehnic și nu știe să folosească calculatorul, nu-i mai trebuie la vârsta lui, eu îl trimit să tundă prin grădină acu’, mai pune un pom, un trandafir, ăștia toți sunt puși de el, știi? L-a învățat nevastă-sa, se uită pe nu știu ce revistă de grădinărit, mi-a adus acu’ niște bujori, o frumusețe! Da, dragă, eu știu că muncești, ce, am zis eu că nu? Păi, te rog, hai sa fim corecți, ți-am dat și de Crăciun să iei cadouri, hai să fim rezonabili. Dacă nu am cu ce, eu din ce să te plătesc, măi fată? Din ce? Uite și tu, tanti Jeni juma’ de săptămână nici nu e plătită, n-am din ce să-i dau norma, da’ ce să facă, săraca? Vine, că altundeva nu mai găsește, mai are destul până la pensia lu’ bărbati-su, și aia cât o fi, dacă ia o mie de lei e boieroaică. Are cinci nepoți, vaca aia de fii-sa a fugit în Italia cu un boșorog, n-a văzut-o la față de zece ani, i-a lăsat copiii și saluti! Așa e în viață, și eu câte și mai câte am pățit până am pus pe picioare firma asta, ehe… vremuri… Țucă, uite cum stă treaba, îți scriu o scrisoare de recomandare de te fac ăștia și președinte, fii tu atentă la mine.

Bărbatul din fața ei era mic, îndesat și transpirat – domnul Pandele. Șeful ei de vreo câteva luni, în care a lucrat șaizeci de ore pe săptămână, „fără pauze prea lungi sau dese, suntem serioși, ce-or zice clienții dacă voi toată ziua bună ziua la cafea și țigară, știu că stai aici vreo zece ore, da’ doar nu dai la sapă să obosești”, și care o plătește mai puțin de jumătate din ce i se cuvine lunar, că: „Țucă, da’ tu crezi că eu nu am taxe, impozite, chestii de plătit pe firmă, asta-i România, ce să-i faci, eu n-am regrete? Mai știi ce ți-am mai zis eu, cel mai mare regret al meu e că n-am plecat eu după Revoluție, când am avut șansa, era văr-miu ăl mare din partea mamei mare șmecher în Elveția, făcu ăsta un imperiu de afaceri cu țoale, el care mic umbla cu șlapii lipiți ai lu’ ta-su, pfee, ce a tras și băiatu’ ăla, s-a prăpădit acu’ un an, păcat”.

Nu i-a dat bani de Crăciun. I-a dat două bonuri de masă în valoare de 100 de lei amândouă. Cu restul, și-a plătit factura la telefon, și-a luat un bilet de avion cu destinația Londra și a promis cadouri de Paște. De data asta o să-și permită.

– Alo, Gina? Auzi, zi-le că m-am răzgândit și vreau job-ul. Spune că am avion săptămâna viitoare.

 

 Experiment

Adela Vlad 

-Nu cred, domnule Yalom, în eficiența terapiei dumneavoastră.

M-am înfricoșat cât de stingher îmi suna vocea.

Doctorul Yalom era un bătrân subțiat de ani, care mă privea curios și surprins. Aș fi putut să jur că mă-ncadrase deja într-un tipar de comportament, de deviație comportamentală și probabil că știa deja ce șanse de videcare am. Eram un obiect supus examinării, mi se aplica o scanare, un procedeu mecanicizat, infailibil, fără putință de tăgadă.

-Așa credeți, deci.

Ca și cum l-ar fi interesat. Ca și cum ar fi dispus să-mi dea dreptate.

Aș fi vrut să nu îi ofer niciun material de analiză. Să nu mă ofer privirii lui, să nu fiu nici măcar o voce, să nu am chip sau nume.

-Nu ați rezolvat nici blocajul scriitorului octogenar, nici nu ați adus înapoi iubirea pierdută a balerinei ruse, nici pe fiul încarcerat al asistentei-șefe. Înțeleg că oamenii vă cereau imposibilul, și tocmai asta am vrut să înțelegeți, că nu există speranță pentru ceea ce vin oamenii să vă ceară. E drept că ies din cabinet cu un licăr de speranță, ca și cum ar găsit o direcție în care s-o apuce.

-Dar poate că tocmai asta le pot eu oferi. Ceea ce nu știu că le lipsește și le stă în puteri să obțină.

-Când oamenii se simt pierduți, în afara propriei lor vieți și nu mai găsesc drumul înapoi, dumneavoastră le arătați că nu merg pe drumul cel bun. Adică cel puțin le indicați un drum pe care ar putea merge. Dar mie mi se pare că îi momiți: uite, nu se poate ce vrei tu, dar se poate altceva.

-Eu aș numi-o adaptarea așteptărilor la realitate.

-Sunteți un detectiv sau un arheolog al sufletelor, mereu scotociți după adevăruri ascunse celor care le posedă. De fapt, mai ales lor.

-Și ce e condamnabil în asta? De fapt, v-ați întrebat de ce ați pornit toată această ofensivă împotriva mea? Ce-mi imputați, în fond?

Avea un glas blând. De om care voia să înțeleagă.

-Vă reproșez serenitatea, m-am trezit spunând. Parcursul existențial fără pată. Soarele californian, mariajul exemplar, cei patru copii, nepoții, cariera…Cunoașteți suferința din cărți și din mărturiile pacienților. Sunteți, ca să zic așa, într-o ușoară impostură. Vă fondați reușita pe nefericirea oamenilor.

Doctorul Yalom a rămas impasibil. Foarte probabil că nu eram prima care-i spunea asta.

-Nimeni nu e-n măsură să cuantifice fericirea sau nefericirea oamenilor.

Avea un aer meditativ spunând asta. Se menținea pe poziții de neutralitate, era poate cel mult intrigat de aerul meu de frondă, lua act de el cu o curiozitate profesională.

-Mă întreb, dacă, să zicem, Emma Bovary ar fi venit la dumneavoastră, cândva între primul și al doilea amant, când încă n-apucase să facă datoriile aducătoare de moarte, ce i-ați fi spus? Și dacă ați fi salvat-o, puțin probabil, ce-ar fi rămas din ea? O femeie plină de căință, anostă și resemnată?

-Acum încurcați metodele psihiatriei cu cele ale literaturii.

Începeam să-l plictisesc. Parcă se împuținase de când intrasem în cabinetul lui. Nu purta halat alb și nici nu-și aroga vreun aer de superioritate fața de mine. N-avea însă chef de glisări în ficțiune, în teorie, în ipotetic. Poate dacă aș fi vrut să spun care e programul meu zilnic, s-ar fi animat, și-ar fi intrat în rol. Ar fi fost un punct de plecare în terapia lui.

Aș fi vrut să ies fără efuziuni sau promisiuni de revenire, cât mai discret, mai șters, mai pe nesimțite.

Mă ridicasem deja când l-am auzit:

-Bovarismul e o maladie de destin de care Emma însăși nu știa că suferă. Ea era autentică. Dar câți alții, mai târziu, nu i-au preluat simptomele, la fel cum studenții mediciniști își imaginează că suferă, pe rând, de fiecare dintre bolile despre care învață?

-Și cum să discernem între ce-i autentic și ce e falsificare?!

Oscilam între a mă așeza din nou și a rămâne pe picior de plecare, regretând că m-am lansat în întrebări fără răspuns și neputând să nu recunosc că aveam nevoie de un indiciu cât de mic ca să dezleg enigma. O brumă de indiciu, merge așa?

 

Parteneriat media

Despre autor

Literomania

Literomania

Platformă literară independentă.

Scrie un comentariu