Flash fiction stories

Flash fiction stories – martie 2018 (II)

Literomania vă propune o rubrică permanentă numită Flash fiction stories, în care vom publica, o dată la două săptămâni (în funcţie de textele trimise), microficțiunile primite pe adresa de mail a redacției (literomania2017@gmail.com). 

Prin urmare, așteptăm prozele celor care scriu microficțiuni, cu mențiunea că redacția își rezervă dreptul de a alege textele pe care le va publica pe site-ul Literomania. Îi rugăm pe cei care ne trimit materiale pentru Flash fiction stories să respecte câteva reguli: 

  1. prozele să nu depășească 1.000 de cuvinte;
  2. numele autorului să fie indicat la începutul textului;
  3. documentele să fie în format Word, cu caractere Times New Roman;
  4. nu acceptăm texte scrise direct în căsuța de mail;
  5. autorul, prin trimiterea materialului, își dă acordul tacit pentru publicarea pe Literomania. 

Spor la scris!   

Frânghia

Laurențiu Balintescu

Avea precizia unui ceas elvețian. În fiecare dimineață trecea prin fața casei mele, fix la ora zece, trăgând după el o frânghie umedă și lungă de trei metri. Povestea s-a repetat timp de zece zile. Apoi l-am întrebat de ce face asta. Mi-a răspuns simplu.

„Pentru că nu pot s-o împing.”

În dimineața următoare, cu o jumătate de oră înainte de zece, am ieșit și eu pe stradă târând o funie veche, mai lungă și mai groasă ca a lui. În momentul întâlnirii, s-a oprit surprins, întrebându-mă la rândul lui de ce fac asta. I-am răspuns tot simplu.

„Pentru că nu pot s-o împing.”

Zilele următoare au adus în stradă, unul câte unul, pe toți locuitorii zonei. Fiecare își procurase frânghia lui, iar acum, cumva cu mândrie, trăgea de ea, prin praful cenușiu și  învechit al străzii.

Deja din ce în ce mai multă lume urmărea cu interes acest spectacol, apoi, firesc, au apărut televiziunile și presa. De aici virusul s-a răspândit exponențial. În următoarele două zile, toți bărbații orașului plimbau frânghii. Orice activitate economică și socială se oprise. Viața era încremenită, un univers al neputințelor. Singurele care păreau a respira erau frânghiile. Pe străzi vedeai doar bărbați care trăgeau frânghii. Apăruse chiar și un cod rutier al modului în care se puteau trage frânghiile.

Poate a fost ziua cu numărul patruzeci, sau poate patruzeci și unu, nu se mai știe exact, dar atunci s-a întâmplat minunea. A fost văzut primul bărbat care reușise să împingă frânghia. A fost și ultimul, de altfel. Pentru că, pe toți ceilalți, cu excepția mea, neputința i-a împins la sinucidere. Prin spânzurare evident. Eu am continuat să trag de ea. Mă mai opresc uneori, îmi trag și sufletul atunci, îl trag pentru că nici pe el nu-l pot impinge.  Îmi scriu povestea și pornesc iarăși în pribegia mea.

 

 

Souk – tablă de materii

Ohara Donovetsky

Străzi. Înguste, șerpuite. Pietruite.

Gălăgii. Meserii. Prăvălii.

Oameni. Nații. Vorbe, șoapte. Muzici, glasuri, acorduri. Chemări, plecări, intrări. Culori. Rase. Limbi necunoscute, limbi cunoscute, accente, idiomuri. Baliverne. Voci. Grave, subțiri, răgușite, gâjâite, cristaline. Râsete, sughițuri, plânsete, hohote, chicote, strigări, invitații, chemări, întrebări, politețuri, refuzuri, rugăminți, insistențe, târguiri, târguieli, tocmeli, zâmbete. Certuri.

Moschei. Turnuri. Sonuri. Ecouri.

Picioare. Pași. Târșâiți, grăbiți, lenți, încurcați, amețiți, scurți, lungi, șlapi, pantofi, papuci, saboți. Sandale, pânze, espadrile. Târș-târș, teleap-teleap. Pânze ușoare, diafane, hijab, burka, bretele, bandane, pălării, șepci, paie, umbrele, evantaie. Cortine, vitrine. Thawb. Ghutrah și agal-uri. Fețe. Ascuțite, lătărețe, migdalate, rotofeie, plate, ascunse, curioase, ochioase. Pământii, alburii, maronii, gălbui, cafenii, rozacee, pale. Vesele, serioase, grăbite, mustăcioase, bărboase, ochioase. Haioase. Soioase. În vacanță, în negoț. În plictis. În business. Mirate, relaxate, obosite, extaziate, plecate, adormite, minunate, alarmate, pierdute.

Aur. Aur. Aiuritor. De. Mult. Aur. Carate. Adunate, scăzute, drămuite, agonisite, schimbate, câștigate. Argint e pe ape și aur în aer. Aurării, bijuterii, papugii, ageamii. Geamii. Aurării. Scânteieri, luciri, sclipiri, piliri. Amețeli. Inele. Duble, șerpuite, înlănțuite, solitare, regale, stinghere, familii, triburi, clanuri, constelații. Brățări. Simple, duble, cătușe, manșetă, rigide, unduioase, opulente, înlănțuite, spiralate, mate, emailate, broșate. Cercei candelabru, ochiul lui Allah, mâna Fatimei, cercei-ghirlande, roiali, masivi, mați, plați, șerpuitori, atârnători, strălucitori, burtoși, pletoși, grei-purcei.

Cascade, râuri, curgeri de aur. Torente. Amulete. Coliere, pandantive, colerete, colane, coroane, tiare, ace, broșe, agrafe, lingouri, monede. Comori. Sudori. Rumori. Ghirlande. Ofrande. Perle. Pietre. Sticle. Diamante. Cristale. Safire, smaralde, rubine. Ametiste. Șiraguri, lanțuri, smalțuri. Vitrine. Perdele, tejghele, cișmele. Rafturi, praguri, ganguri. Negoțuri. Mofturi.

Fotografii. Belalii. No photo. Netto. Fotografii doar cu bijuteria din Guinness Book. Buluc.

Foame. Shawarma. Shish tawook. Shish kebap. Miel. Oaie. Hummus, tabbouleh, naan. Guri. Cafele, narghilele. Șerbeturi, dulcețuri, marmelade, Șeherezade. Arome, aburi, nasuri, gusturi, plescăieli. Pauze. Shisha. Fumuri, tăciuni, cărbuni, scântei, femei. Mâini, tatuaje, desene, volute. Sete. Gâtlejuri, gâlgâieli, râgâieli. Vase, pahare, degetare, cești, ceaiuri, lichide, amfore, vaze. Mici, mari, pântecoase, generoase. Arame. Condimente, șofran, măghiran. Dulcegării, șmecherii, plecăciuni, perciuni, tutun, săpun, lulele, pipe, cutii, chihlimbare, sipete, brichete, mochete. Tămâie. Lămâie. Ambră. Mosc. Oud. Santal. Telal, samsar. Precupeți, târgoveți, negustori, antreprenori, giuvaiergii. Pomanagii. Tarabagii. Parfumuri, mirosuri. Miresme, miasme, aghiasme. Arome. Torpoare, lentoare, sudoare, plimbare. Ceai în pahare. Mentă. Răcoare. Hel. Scorțișoare, cuișoare, prafuri, piperuri, migdale, mormane, alune, caju, arahide, smochine, curmale. Naramze. Uriașe, pântecoase. Anason, turmeric, chimen, dafin, șofran, cardamon. Baclavale, halvale, mucavale, mușamale, curmale pe tablale. Taclale. Mormane. De fructe confiate. De flori uscate. Batiste, macrameuri, robe. Eșarfe, șaluri, conduri, pălării, panoplii, baticuri, bumbacuri, mătăsuri, caftane, turbane. Obloane, galantare, parmaclâcuri, geamlâcuri, tejghele, podele, șoșele, momele, umbrele. Aramă, alamă. Sticle colorate, vitralii, ornamente, recipiente. Perne, șalvari, ochelari, portofele, curele, chimire, ceasuri, etui-uri, catarame, telefoane. Oale, țoale, pânze, ibrice, ișlice, tigăi, lingăi, linguri, figuri. Cazane. Lampioane, candele, lanterne, lămpi, candelabre. Cinabre, vopsele. Cuiere. Măști, chipuri, păpuși, marionete. Statuete. Abanos, cedru, cireș. Armuri și securi. Săbii și sulițe, paloșe, platoșe. Fantoșe. Hardughii. Mărunțișuri fistichii. Marochinerii. Ceaprăzării. Cuțitașe, bricegașe, umerașe, bețigașe. Uleiuri fumegoase. Coupe-papier-uri, presse-papier-uri, portțigarete, tabachere, cufere, sipete. Hărți. Covoare, odoare, carpete, mochete. Tapiserii. Argintării. Jilțuri și otomane. Tronuri. Sonuri.

Gălăgii. Meserii. Prăvălii. Fântâni și cișmele. Meterhanele.

Caldarâm. Tâgâdâm. Mulți chiar și de la Râm.

Aer, abur. Fum.

Muezin. În turn.

Temenele.

Tăcere.

Tăcere.

Tăcere.

 

 

Procesul secolului

Sebastian Mihail

Poliţia îl săltase în urma unui flagrant plănuit cu minuţiozitate toată săptămîna. Echipa oamenilor legii fusese atentă la absolut toate detaliile şi derulase în laborator o seamă de simulări-scenarii, în ideea unui control cît mai exact al eventualelor evenimente sau situaţii neprevăzute. Cînd au primit undă verde, au ocupat dispozitivul stradal, în aşteptare.

În ultimii douăzeci şi cinci de ani, tot felul de politicieni corupţi sau afacerişti veroşi dăduseră tunuri financiare, cauzînd pierderi inimaginabile şi greu de contabilizat, mai ales că instituţiile statului nici nu se obosiseră să-i prindă şi să recupereze prejudiciile. Un fluviu de bani fusese canalizat spre buzunarele întotdeauna neîncăpătoare ale acestor ploşniţe sociale, întru îndestularea lor, a familiilor şi prietenilor cei mai buni. Poporul a început încet-încet să vocifereze că cineva ar trebui să facă ceva, aşa ceva nu se mai poate, există totuşi o limită peste care nu ar trebui să se treacă etc. Astfel că undeva, într-un birou, se luase o decizie de găsire a unui ţap ispăşitor.

După ani şi ani de zile în care organele de drept închiseseră ochii la toate măgăriile şi la toată opulenţa nejustificată a mai-marilor zilei, acum urma să fie prins cel mai mare dintre ei, individul care se strecurase volubil prin anii de tranziţie, apoi prin cei ai Marii Crize – cum a fost ea denumită ulterior – şi care prosperase, în cele din urmă, dintr-o singură afacere care, pentru unii, era necurată. Toţi îl ştiau. La televizor, nu de puţine ori, fuseseră ştiri cu şi despre el. În emisiuni la radio. Articole în ziare. Studii de caz la Facultăţile de Drept.

Flagrantul a fost un succes de imagine pentru autorităţi. Cum a coborît de pe bicicletă, l-au săltat fără ca el să-şi dea seama ce se întîmplă. Cineva scăpase informaţia, aşa că presa „s-a nimerit” foarte convenabil la faţa locului fix în secunda următoare prinderii făptaşului. Camerele de filmat au dat din toate unghiurile mutra infractorului. Bliţurile au imortalizat pentru ediţiile de a doua zi imagini cu încătuşatul. Deşi nu se acorda în ţara noastră, un jurnalist care visa la Pulitzer a dat titlul cel mai bun din presa ultimilor treizeci de ani. Sau aşa credea el: Procesul secolului – a fost arestat în sfîrşit evazionistul cu cărţi.

Numele lui a ajuns pe buzele tuturor. Dezbaterile aveau loc prin te miri ce taverne; avea sau nu habar, fiecare îşi dădea cu părerea despre caz, fiecare avea ceva pro sau contra, taberele se stabiliseră, patima se răspîndea ca un virus. Au fost căutaţi foşti colegi de facultate, care au confirmat spre stupoarea tuturor că da, fusese şef de promoţie, da, pornise o afacere încă din timpul cursurilor, cînd le împrumuta pe bani cărţi din biblioteca personală; profitul era reinvestit în cumpărarea altor cărţi de prin anticariate. Apoi a preluat – în mod abuziv şi fraudulos, erau de părere habarniştii – anticariatele, unul cîte unul.

Era cunoscut de toţi: omul care vinde cărţi. Intelectualul cu care puteai avea conversaţii foarte interesante cît timp fumai o ţigară lîngă taraba din colţul străzii. Cînd venea primăvara, avea şi mărţişoare, pe care le oferea cu un zîmbet doamnelor şi domnişoarelor care se opreau în dreptul lui. Dar televiziunile de scandal i-au prezentat adevărata faţă: principalul vinovat de dezastrul ţării din ultimii cincizeci de ani; de unde a avut el bani să cumpere cărţi, sigur a primit finanţări din afară, e vîndut evreilor, masonilor, extratereştrilor.

Din cauza lui, cuvîntul intelectual a căpătat conotaţii peiorative, şi a început să fie folosit de foarte mulţi drept înjurătură.

Procesul a fost de lungă durată, fiind mutat din tribunal în tribunal. Intelectualul trebuia purtat şi arătat cu degetul prin fiecare judeţ al ţării. O dată la patru ani, politicienii invadau televizoarele şi arătau cu degetul, iar şi iar, cine e adevăratul vinovat de dezastrul din acest ţinut altfel binecuvîntat.

 

 

Degete subțiri

     Andreea Ferigeanu 

Mi se încleștaresă mâinile. Mă uitam la ele și nu puteam să le controlez, să le mișc. Se strângeau așa cum păianjenii își strâng picioarele când mor – fără control, doar amorțeală. Mă uitam la ele și mă gândeam că am mâini frumoase, tinere, cu degete subțiri. Acum erau doar strâmbe. Și dacă rămân așa? Se poate să rămână așa? Le vedeam, dureau, stăteau strânse, amorțite. Reușisem să-mi calmez cât de cât respirația, sau așa mi se părea. Inima obosise de la atâta alergat și puteam să vorbesc cât de cât mai clar. Mâinile-mi erau, în continuare, moarte.

Eram la niște prieteni, la un pahar de vorbă, cu un vin alb, sec, numai bun de savurat. Dintr-o dată se făcuse cald în cameră, în mine. Foarte cald. Am ieșit pe terasă, aerul de afară era închis. Căldură de august în București. Respiram adânc, dar parcă era mai rău. Nu mai aveam aer. Oricum aș fi respirat, mă sufocam. Inima o luase la fugă cu o bucată de ciment în spate. Aveam palpitații și furnicături în tot corpul. Cel mai grav era că nu înțelegeam ce dracului se întâmplă. Nu puteam să respir, gura îmi era amorțită și nu reușeam să articulez cuvintele. Îmi furnica tot corpul și mâinile începeau să-mi amorțească. Ca să nu mă gândesc că mor, mă gândeam la mâini. Mâinile deveniseră laitmotivul meu. Mă concentram pe ele, le studiam, încercam să le simt. Oja roșie de pe o unghie sărise și mă obseda, trebuia să îmi fac unghiile. Venele albastre se pierdeau în cutele subțiri ale pielii, puful blond de la încheietură se ridicase de parcă aș fi ascultat Chopin. Amorțeau și nu puteam să le mai mișc. Auzeam în jur cuvinte ca „ambulanța”, „medic”, „sună”. Într-un final, fraze întregi – „Să chemăm ambulanța”. Nu mai fusesem la spital. Nu așa. Nu știam ce se întâmplă dacă vine ambulanța. Pieptul vibra din ce în ce mai lent. Am reușit să mai trag puțin aer în piept, dar mâinile… Mi se încleștaseră mâinile.

 

 

Femeie cu plasă

Adina Ştefănescu

Se spune că există trei ursitoare care vin la căpătâiul unui nou-născut și vorbele lor îi vor fi fatale toată viața. Nu știu câte au venit la mine, dar am impresia că una avea probleme grave cu plasele. Ori niciodată nu avea o plasă la ea când mergea la ursit, și poate îi trebuia (poate acolo se cară darurile de ursit), ori căra prea multe. Cum s-ar zice, nu știu dacă a spus-o în ciudă sau mânată de mărinimia sufletului, dar mie mi-a ursit toată viața să car plase, plăsuțe, pungi, genți, sacoșe și alte chestii din familia ăstora. Dacă merg la cumpărături, și merg des, car plase. Dacă aduc copiii de la școală, eu car tot ce e de cărat. Merg la mama să o văd, nu știu cum se face, dar am minim o plasă cu care mă duc sau mă întorc. Ori că îi duc eu ceva, ori că îmi da ea mie ceva, măcar o plasă trebuie să fie. Despre plecatul în concedii sau vacanțe nici nu amintesc. Niciodată nu încap toate bagajele doar în geamantane. Mai rămân unele care e musai să fie în plase, iar mai apoi să îmi atârne de mâini. Când merg la prieteni sau la plimbare, o plasă se lipește de mine. Să nu vă gândiți că nu am și geantă de femeie după mine. Întotdeauna. Plasele sunt bonus. Am în casă un dulap întreg de plase înghesuite și mototolite, să intre cât mai multe. Sunt o colecționară înrăită, tot cumpăr altele. Asta pentru că nu vreau să am vreodată una în poșetă, de rezervă, tot sperând că în ziua aceea nu voi avea nevoie.

 

Despre autor

Literomania

Literomania

Platformă literară independentă.

Scrie un comentariu