Flash fiction stories

Flash fiction stories – martie 2019 (II)

Literomania vă propune o rubrică permanentă numită Flash fiction stories, în care vom publica microficțiunile primite pe adresa de mail a redacției (literomania2017@gmail.com). Editura Paralela 45 are în vedere publicarea, în colaborare cu Literomania, a unui volum de flash fiction cu prozele apărute în cadrul acestei rubrici (cu condiția ca prozele selectate să fie inedite). Prin urmare, așteptăm prozele celor care scriu microficțiuni, cu mențiunea că redacția își rezervă dreptul de a alege textele pe care le va publica pe site-ul Literomania. Îi rugăm pe cei care ne trimit materiale pentru Flash fiction stories să respecte câteva reguli:

  1. prozele să nu depășească 1000 de cuvinte;
  2. numele autorului să fie indicat la începutul textului;
  3. documentele să fie în format Word, cu caractere Times New Roman;
  4. nu acceptăm texte scrise direct în căsuța de mail;
  5. autorul, prin trimiterea materialului, își dă acordul tacit pentru publicarea pe Literomania.

Spor la scris!

 

Rareș a fost aici

Anca Goja

Nici nu știu cum am ajuns acolo. Mă simțeam precum Micul Prinț, aterizat în deșert de pe planeta sa micuță, sătul de văicărelile florii celei frumoase. În stânga, în dreapta și în spatele meu nu era nimic. Pustiu. Doar un câmp plin de mărăcini și mult praf, rotocoale de praf și scaieți purtate de vânt. Drept în față, un colos. O clădire imensă dreptunghiulară, lipsită de orice ornamente, pe care scria, cu litere mari, verzi, HOTEL. Nicio mașină nu era parcată în fața clădirii. Niciun om nu intra și nu ieșea din hotel.

Am stat puțin pe gânduri. Dar dacă…? Însă nu aveam încotro. Așa că mi-am făcut curaj și am urcat cele trei trepte din fața intrării. Ușa s-a deschis automat. M-am oprit în prag, încercând să îmi acomodez ochii cu semiîntunericul.

-Hai odată, că intră praful! mi-a strigat o voce de femeie.

Am făcut doi pași în față, încercând să detectez de unde venea vocea. Nu vedeam pe nimeni. Am înaintat spre recepție. Un telefon fix, un registru, un clopoțel de aramă. Am așteptat vreo cinci minute. Cinci minute cred că au fost, deși noțiunea timpului părea aici complet lipsită de sens. Apoi am sunat din clopoțel. Sunetul s-a auzit tare, clar, înspăimântător. Mi-a părut rău că nu fusesem mai răbdător.

A apărut brusc în fața mea. Dincolo de tejghea, părea că are tălpi de vată. Era mică, de abia ajungea la tejghea, cu părul cam ciufulit, puțin creț, și îmbrăcată cu un sacou bleumarin. Părea că trecuse prin multe.

-Altă dată să intrați mai repede, doar vedeți că vremea nu ține cu noi, mi-a spus, și am recunoscut vocea de mai înainte.

-Nu e întotdeauna așa? întreb.

S-a uitat la mine, parcă surprinsă.

-Sigur că nu. În anotimpul ploios plouă. Atunci, ciulinii înfloresc și apar râmele. E foarte frumos.

Am dat din cap, înțelegător. Apoi, tăcere.

-Câți ani aveți? am reluat eu conversația. Era singurul lucru la care mă puteam gândi în clipa aceea.

-Dar tu câți îmi dai? s-a rățoit ea.

-Chiar nu-mi dau seama, de aceea am întrebat. Ați putea avea 40, dar la fel de bine ați putea avea și 70. Mă scuzați, nu vreau să vă jignesc.

-Asta pentru că nu am vârstă. După ce vei sta aici o vreme, nici tu nu o să mai ai vârstă. O să te obișnuiești.

-Dar eu nu vreau să mă cazez. Sunt în trecere.

-Da, așa spun toți. Atunci ce vrei?

-O cafea, vă rog.

-Uite acolo aparatul.

M-am întors și am văzut ceva ca un frigider vechi, cu o gaură pentru monede. M-am scotocit în buzunare și am găsit o monedă de 50 de bani. Am încercat să o introduc, dar nu voia să intre. M-am întors spre doamna de la recepție și m-am uitat lung la ea. Mi-a făcut semn să mă apropii și mi-a strecurat în pumn o altă monedă. Am privit-o: avea o efigie ciudată, a unui bărbat de sub coroana căruia ieșeau două antene lungi, cu ochi la capete. Am introdus moneda, se potrivea perfect. Cafeaua era minunată, avea o aromă perfectă care pe moment m-a întristat. Atunci mi-am scos cheile din buzunar și am scrijelit pe vopseaua aparatului de cafea: Rareș a fost aici. 20.03.2019.

 

 

  Fericirea

Ionuț Manea

În răstimp Teofil o urmărea pe Ester.

O urmărea așa cum văzuse el într-un film.

Ester ar fi putut să-i devină soție.

În pod găsise o poză veche, alb-negru, cu oameni chipeși. Nu știa cine sunt și nici nu voia să întrebe pe cineva, doar pentru a păstra intactă imaginea. El avea părul dat pe spate. Ea – un fel de păr ondulat. Erau potriviți. Se iubeau. Se vedea asta în ochii lor gri deschis. Ar fi vrut și el să ajungă așa. Probabil cu Ester. Nu era convins în totalitate. Pentru că el o văzuse pe Ester în ipostaze ciudate cu Gavriel. Gavriel era mai înalt decât el și mai tupeist. Fetele se dădeau în vânt după băieții tupeiști. Pe cei molcomi îi lăsau pentru mai târziu.

Transpirase. Alerga să o ajungă din urmă. Vrei să vii să vedem râul, zise el hotărât așa cum fac bărbații. Ea se pierdu puțin, apoi amintindu-și cine e, spuse un nu hotărât. Se duce să pescuiască cu Gavriel, zise ea. Ah! Gavriel, pentru numele lui Dumnezeu, gândea Teofil. O prinse de mână și o strânse ușor. De ce minți, iarna nu poți pescui, zise el. Ea îi ceru să-i dea drumul. Mă doare, se smiorcăia ea. El o trase spre el și o prinse în brațe. Îi atinse buzele. Frigul nu-l mai simțea. Ea îi răspunse cu experiență. O privi mirat. Erau puțin amețiți, dar tot reci. Îi ceru să-i jure acolo, pe zăpadă, că el, doar el va fi tatăl copiilor ei. Văzuse asta într-un film. La video. Ea se jură și mucii îi curgeau pe coama buzei de frig. El o șterse cu mâneca. Au râs amândoi și au alergat spre crâng.

Vântul lăsa câmpul să-și ridice spicele spre soare. Corbii croncăneau căutând șoareci. Teofil filma. Îi trimisese maică-sa un Canon. Era încântat. În cadru apăru o fată cu păr șaten, scurt, tunsă băiețește, și cu dinți mari. Rânjea tot timpul. La început, Teofil părea concentrat, ignorând-o. Ea îl îmbrânci și aruncă un bolovan de pământ spre el. Se alergară două minute, apoi se așezară pe banca de la fântână. El se lăudă că citise „Narcis şi Gură de Aur”, ea mărturisi că nu-i plăceau cărțile. Adormea dacă citea prea mult. Îi arătă operația de la genunchi. Era în clubul de scrimă acum, la fel de frumoasă Ester. Chiar și mai frumoasă. Inima îi ardea în piept. Ar fi vrut să-i ceară pe loc rămășagul. Să fie mama copiilor lui, așa cum jurase pe movilă. Dar se abținu. O ținu de mână strâns un ceas. Se gândeau fără să-și vorbească. El se gândea la ea. Ei îi era totul neclar.

În camera înaltă, mobilierul vechi mirosea a bătrânețe și obișnuință. Telefonul era sub pat, descărcat. Îl durea capul și câteva sticle de bere goale, răsturnate pe jos, îi provocau silă. În oglindă, barba îi era zulufi, nerasă de câteva săptămâni. Plecaseră toți. Avea cursuri de la opt, dar la gândul ăsta, se aruncă în pat și adormi din nou. La radio cânta Mamas and Papas, „Monday morning”. Intră în cameră o fată înaltă, grăsuță, cu părul frumos ondulat. Prăji ultimul ou din frigider și-i întinse tigaia cu o bucată de pâine tare. Teofil se uită la ea prelung, recunoscând-o, și mâncă tot.

La Cafe de Paris, cafeaua era scumpă. Avea câțiva bănuți doar pentru un pahar cu apă. Dar rușinea se disipase în atâtea zile irosite fără o lețcaie. Ceru o țigară împrumut de la un domn galant cu fular și bască. Se topi în cartea pe care o ținea în mână și pe care se distingea vag  „Cevengur”…  La doi pași, la o masă dosită, o femeie cu părul șaten, lung, privea în gol. Îl strigă. El întoarse capul și nu o recunoscu pe Ester. Ajunseră  în camera sa închiriată. Mizeria și sticlele goale, așternuturile murdare, nimic nu putea sta în calea lor. Apoi fumară și îşi povestiră unul altuia anii trecuți. Râdeau, uneori Ester plângea scurt și crispat. Îi povesti rețetele ei eșuate de a găsi fericirea. Fusese bătută, înșelată, mințită, batjocorită. Teofil o iertă pentru că ea era Ester și odată o urmărise așa cum văzuse într-un film.

Duminica obișnuia să meargă la biserică. Dar azi nu reușea să se ridice din pat. Ester îi prezentase un amic, Flavius, ce vindea iarbă. Flavius fuma cu Ester în bucătărie. El zăcea în pat și încerca să înțeleagă un serial turcesc, ce i se părea extrem de complicat. Trăiseră așa într-o buclă temporară și repetase un an. Ester îi devenea obișnuită, pierzându-și treptat aura.

Își botezaseră copilul la o biserică mărginașă din oraș. Preotul fuma și îi scria o chitanță, vorbindu-i despre Dumnezeu. Ester slăbise mult după sarcină și ochii îi erau încercănați. Teofil respira ușurat. Prețul era acceptabil. Fugiră cu o mașină albastră cu numere provizorii, urmați de părinții îngrijorați și nașii nedumeriți.

Soarele bătea în geam. Teofil întors din piață, de unde vindea, găsi casa rece și un răvaș pe masa din bucătărie: „Eu am plecat. L-am luat și pe Teo”. Sparse câteva pahare, vitrina cu păpuși de ceramică. Sfâșie tabloul imens din sufragerie, cabana și fumul prost pictat din pădure. Trânti ușile. Aruncă pe balcon toate hainele ei. O sună pe maică-sa. Maică-sa murise anul trecut și nu răspunse nimeni.

Ajuns lângă casa cu ziduri roase și coloane la intrare, se piti în staul și printre rosturile ulucilor o urmărea pe Ester. O urmărea așa cum o urmărise cu douăzeci și cinci de ani în urmă. Ca într-un film. Teofil nu plânsese toată viața sa decât de două ori. Când murise maică-sa și când ratase absolvirea facultății. Un câine jerpelit veni și-i linse genunchii. Teofil îl mângâie și îl numi Dumnezeu.

Plecă cu Dumnezeu în lume pe o cărare nebătătorită. Două siluete se pierdeau în amiază: omul și câinele său.

 

Parteneriat media

Despre autor

Literomania

Literomania

Platformă literară independentă.

Scrie un comentariu