Flash fiction stories

Flash fiction stories – martie 2019

Literomania vă propune o rubrică permanentă numită Flash fiction stories, în care vom publica microficțiunile primite pe adresa de mail a redacției (literomania2017@gmail.com). Editura Paralela 45 are în vedere publicarea, în colaborare cu Literomania, a unui volum de flash fiction cu prozele apărute în cadrul acestei rubrici (cu condiția ca prozele selectate să fie inedite). Prin urmare, așteptăm prozele celor care scriu microficțiuni, cu mențiunea că redacția își rezervă dreptul de a alege textele pe care le va publica pe site-ul Literomania. Îi rugăm pe cei care ne trimit materiale pentru Flash fiction stories să respecte câteva reguli:

  1. prozele să nu depășească 1000 de cuvinte;
  2. numele autorului să fie indicat la începutul textului;
  3. documentele să fie în format Word, cu caractere Times New Roman;
  4. nu acceptăm texte scrise direct în căsuța de mail;
  5. autorul, prin trimiterea materialului, își dă acordul tacit pentru publicarea pe Literomania.

Spor la scris!

 

Fericire

Anca Goja

De afară se aude streașina picurând peste o bucată de zăpadă murdară și ea privește hipnotizată beculețele din bradul deja uscat și prăfuit. Roșu, galben – verde, albastru. În fața ei, un fotoliu gol. Berea face gâl, gâl pe gât și ea dă televizorul mai tare. 70 de oameni au murit din cauza gripei. Rusia amenință cu un război nuclear. Polonia vinde carne de vită stricată în România și în alte câteva țări.

Privește în jur. Pe masă, o tabletă de ciocolată din care a luat o mușcătură. O cutie de antidepresive. O sticlă de bere. Unelte de provocat fericirea. De data aceasta, niciun artificiu nu reușește să o înveselească.

Mai demult obișnuia ca în perioada aceasta a anului, imediat după sărbători, să meargă la solar. Se întindea pe patul de sticlă, închidea ochii și pentru 10-15 minute credea că e pe plajă, scăldată în soare și ascultând muzică. Uita de toate. Uita că e iarnă, uita că e frig, că nu are bani, că e singură și că trăiește într-un orășel plictisitor de provincie. Și era fericită. Pe urmă, însă, a auzit tot felul de povești despre cancerul de piele și nu s-a mai dus. Alteori se culca cu cine apuca. Bărbați tineri, bărbați bătrâni, bărbați bogați, bărbați săraci, bărbați blonzi, bărbați bruneți, bărbați frumoși sau urâți. Nu conta. O vreme era bine. Apoi era foarte rău. Mult mai rău decât dacă ar fi rămas singură-singură. I se făcea greață de sine, greață de mirosul acela, de clipocitul sexului lovit în mod repetat, greață de săruturile umede și de pălmile transpirate plimbate pe trupul ei. O vreme se închidea singură în casă și nu mai voia să audă de nimeni.

Soarbe o gură de bere. Nu înțelege de ce tristețea a lovit-o așa. Doar ieri a fost cea mai deprimantă zi din an, așa au spus la televizor. Așa au declarat specialiștii. De aceea și-a luat ieri liber de la serviciu, a băut trei somnifere și a dormit toată ziua. Azi ar trebui să fie mai bine.

Sună telefonul. „Bună ziua. Facem un sondaj de opinie. Aveți cinci minute libere?” „Am toată ziua la dispoziție.” „Dacă mâine ar fi alegeri parlamentare, cu ce partid ați vota?” „Cu partidul labagiilor profesioniști.” „Puteți să repetați, vă rog?” „Sigur. Cu partidul pizdei mă-tii.” Ton de ocupat.

Sună soneria. E vecinul de vizavi. „Salut. Ți-ai uitat cheile în ușă.” „Nu, le-am lăsat intenționat.” „Păi cum așa?” „Mă gândeam că dacă o să încep să put, să puteți intra să mă luați.” „Ești ok? Vrei să intru?” „Nu. Nu vreau să-ți treacă prin minte să bei din berea mea.”

Gata. A scăpat și de ăsta. Auzi la el tupeu: să intre. Poate pune pariu că fâța aia îi urmărea prin vizor. Dacă n-ar fi fost așa de întoarsă pe dos, l-ar fi sărutat acolo, în ușă, numai ca s-o calce pe nervi.

Se așază pe canapea. Mută pe canalul de desene animate. Își desface încă o bere și privește lung cutia de antidepresive. Să ia, să nu ia? Afară picură streașina. Fotoliul din fața ei e tot gol. O absență care o strivește.

 

Morcovi și levănțică

Anca Goja

Intru în salon cam stresată. Sper ca Hera să fie acolo, măcar o cunosc și știu că se pricepe cât de cât. Ea e ultima mea speranță. Toată ziua am sunat pe la tot felul de hairstyliști de fițe, dar nimeni nu a vrut să mă tundă mai devreme de joi. Or eu miercuri după-amiază am evenimentul. Nu mă pot prezenta oricum, trebuie să arăt bine.

În sala de așteptare nu e nimeni. În încăperea unde Hera mă tunde de obicei, o femeie cu prosopul pe umeri. Are părul roșu-morcov tuns scurt. Îi stă în toate direcțiile, ai fi jurat că tocmai s-a trezit din somn. Tenul tern, cenușiu, ochelari cu lănțig și brațele cu pielea atârnândă ieșindu-i din mînecile tricoului negru. Mă opresc în ușă. Mă uit la ea.

– Dar intrați, mergeți acolo, îmi spune cu glas hârâit, de fumătoare.

Merg înainte, dar îmi indică să o iau la dreapta. Înăuntru, un pat și două femei.

– Bună ziua, pe cine căutați?, mă întreabă.

– O coafeză?, zic.

– Dincolo.

– Dincolo nu e nimeni, zic.

– Cum nu e nimeni?!

Mă întorc, încurcată, și mă opresc în fața femeii cu părul roșu-morcov.

– Dumneavoastră lucrați aici?, o întreb.

Se uită la mine ca la o nebună. Încerc să mă salvez.

– Doamna Hera?

– Hera e pe după-masă.

Fie ce-o fi.

– Ați putea să mă tundeți?

Îmi face semn spre unul dintre scaune.

– Nu vreți să vă spăl?, mă întreabă.

– Cum doriți.

Deja mi-am abandonat soarta în mâinile lui Dumnezeu. Singura problemă e că nu cred în Dumnezeu.

Ia o sticlă cu pompă și mă stropește cu apă pe păr.

– Ce păr frumos aveți!, îmi spune. Foarte des.

– Da, e moștenit de la bunica, repet eu poezia pe care o spun de câte ori merg la coafor.

O văd că taie cu satisfacție. Îi face plăcere să bage foarfeca în părul meu. Frumos și des, ce ar putea să vrea mai mult o coafeză? Mă simt agresată. Ciopârțită. Atacată.

Intră un bărbat. Geacă neagră, scurtă, pătată cu vopsea. Blugi. Păr grizonant, tuns proaspăt.

– Hai la o cafea, îi spune femeii cu părul roșu.

– Unde?!

– Nu știu. Vedem noi.

– Beau o cafea cu tine aici.

Bărbatul iese și revine după cinci minute cu două cafele în pahare de hârtie. Unul i-l dă femeii cu părul roșu.

– Ce mai face nevastă-ta?, întreabă ea.

– Vrea să-și facă freză. Când o primești?

– Se teme să nu te plictisești de ea?

– Îhî.

Bărbatul încearcă să soarbă din cafeaua fierbinte.

– Poate că o să-mi scap mai tare foarfeca în părul ei. Sau poate că o să încurc culorile și o s-o vopsesc verde, râde femeia. Ce zici?

– Nu te prosti. Ea n-are nicio vină.

– Pe dracu. Ea poartă toată vina. Mi te-a furat, te-a folosit, ți-a turnat un copil și acum nu te lasă să mai pleci. De parcă eu aș fi hoața, nu ea. Pfiu!

– Toți avem vina noastră. Nimeni nu-i perfect.

– Spune-i să plece. O să ne fie bine împreună, o să vezi. Ne știm de atâta vreme!

– Nu pot să-i fac una ca asta. Ce-o să zică băiatul? O să mă urască toată viața. El o iubește, e maică-sa, nu-i vede neajunsurile.

– Știi ceva, ești un mototol. Ia-ți cafeaua și du-te la hoața ta.

– Bobocel, nu te supăra. Înțelege că timpul trece și nu mai suntem cum am fost. Dar eu tot te iubesc.

Mă uit în oglindă și îl văd strecurându-și un braț pe după talia lui Bobocel. Apoi îi văd cum își freacă nasurile unul de altul și cum ea își răsfiră degetele mîinii stângi prin părul lui.

– Și eu te iubesc, îi spune ea.

– Trebuie să plec acum, zice bărbatul, pișcând-o de fund. E timpul să merg la serviciu.

Din ușă, își întinde gâtul și întreabă:

– Deci, când o primești pe nevastă-mea?

– Azi, la trei.

– Bine, Bobocel. Te pup. Și să nu faci prostii!

Bobocel suspină din adâncul plămânilor. În jurul ei miroase a tutun prost. Tocmai mi-a uscat părul cu phoehnul și îmi ia pelerina de pe umeri.

– Sunteți gata, îmi spune.

Fără fixativ, fără pomezi, fără alte farafastâcuri.

O întreb cât costă și îi dau cu zece lei mai mult. Să aibă de un ceai, mă gîndesc. Nimic nu te liniștește mai bine decât un ceai de levănțică.

 

 

Iubirea lui tata ca o cratimă

Ioana Lazăr

Mama m-a văzut prima dată femeie abia după ce am divorțat. Până atunci eram mamă sau copil. Sau amândouă, un fel de mamă-copil sau copil-mamă, ca și cum bucățile astea mergeau doar împreună. Ca și numele meu. Pe tine nu te cheamă Ioana, ci Ioana-Maria, legat, întotdeauna legat, să ții minte – așa îmi zicea tata. Ioana m-a chemat abia după ce a murit. Într-un octombrie.  Atunci, la înmormântare, am îngropat și liniuța odată cu tata. Liniuța aia cu care tata mă lega ori de câte ori voiam să plec. Iubirea lui ca o cratimă. Iubirea lui tata.

Stau cu mama, la ea în bucătărie – în bucătăria aia cu buline mari, portocalii, ce frumos e aici la voi, cu toate cercurile astea pe pereți, așa ne zicea Mircea, un prieten, mort și el de acum, și vorbim despre bărbați. Vorbim despre tata. Era gelos, îi spun mamei și mama se uită la mine cu mirarea aia că uite, un copil poate să vadă și altceva la părinți decât ce vor ei să-i arate. Vorbim despre sex – la ea, la mine, despre plecări – ale ei, ale mele, acum sunt și eu pe drumuri ca tine, îi spun și mama tace și doar dă din cap și așteaptă cumva, cuminte, să vadă ce mai zic. Mama mea copil. O mamă mică, din ce în ce mai mică, pierdută printre bulinele de la ea, din bucătărie. Taică-tu ți-a ales singur numele. M-a întrebat dacă-mi place și mie îmi era egal cum te va chema, așa că am zis da. Întotdeauna cu liniuță, întotdeauna.

Stau cu mama de vorbă. De fapt, nu. Eu vorbesc și mama ascultă. Dă din cap și din când în când zice da, da, așa și eu, de parcă povestea mea e a ei. Sau poate că, de fapt, așa și e. Poveștile femeilor sunt, pe undeva, întotdeauna aceleași: întâi iubite, apoi mame și apoi singure. Îi spun și ei și mama stă cu bărbia în palmă și cu cotul sprijinit de masă și tace. Să te duci să te vopsești, îi spun, nu mai sta așa, albă-n cap, de parcă părul ăla, al ei, nu mă lasă nicio secundă să uit că mama îmbătrânește, de parcă mi-l bagă sub nas, așa, ca o dovadă clară că nu mai poate. N-am ce să-ți fac, dacă ai crescut și ai devenit, în sfârșit femeie, m-ai împins și pe mine o căsuță mai încolo, până spre margine. Așa simt că-mi spune, deși mama tace. Tace și ascultă. Și din când în când oftează.

Îmi vine să mă agăț de ea și să-i spun că lasă, că mă dau eu o căsuță mai în spate, că nu-i nimic dacă rămân pe loc, că nu vreau s-o împing. Părul alb, al mamei, ca o liniuță. Ca liniuța din certificatul de naștere al tatei. Liniuța aia care l-a făcut apoi să-mi pună două nume – las’ să fie, să aibă, pe  fiica mea o cheamă Ioana-Maria, nu Ioana. Niciodată Ioana simplu, Ioana e altcineva, așa zicea tata și apoi se făcea mic, atât de mic cât să se poată ascunde în spatele fiecăruia dintre ele. Dintre cele două prenume. De parcă întotdeauna aveam nevoie să mă strige în două feluri diferite Ioanaaa, Mariaaaa ca să vin. De parcă eram două. Dar nu. Eram doar eu. Dacă n-ai fi fost așa de greu de crescut, poate mai făceam unu! Așa mi-a zis mama și eu am simțit că iar e vina mea, deși ea n-a spus asta. Dar eu așa am auzit.

Mă sună copilul. Pe unde ești?, mă  întreabă. La bunica, vin acum, îi zic și dau să plec. Bulinele mi se reflectă portocaliu, pe piele. Ca o boală. Te vopsești, da? și mama dă din cap că da. Mama mea cuminte. Ca un copil. O mamă-copil. Un copil-mamă. Al meu.

Despre autor

Literomania

Literomania

Platformă literară independentă.

Scrie un comentariu