Flash fiction stories

Flash fiction stories – noiembrie 2017 (II)

Pentru că, în ultimul timp, am primit multe texte care merită publicate, Literomania vă propune, începând cu numărul 43 al revistei, o rubrică permanentă numită Flash fiction stories, în care vom publica, o dată la două săptămâni (în funcţie de textele trimise), microficțiunile primite pe adresa de mail a redacției (literomania2017@gmail.com). 

Prin urmare, așteptăm prozele celor care scriu microficțiuni, cu mențiunea că redacția își rezervă dreptul de a alege textele pe care le va publica pe site-ul Literomania. Îi rugăm pe cei care ne trimit materiale pentru Flash fiction stories să respecte câteva reguli: 

  1. prozele să nu depășească 1.000 de cuvinte;
  2. numele autorului să fie indicat la începutul textului;
  3. documentele să fie în format Word, cu caractere Times New Roman;
  4. nu acceptăm texte scrise direct în căsuța de mail;
  5. autorul, prin trimiterea materialului, își dă acordul tacit pentru publicarea pe Literomania. 

Spor la scris! 

 

A fi mângâiat pe spate cu vârful degetelor, al unghiilor sau al genelor reci

Diana Vlasa 

Tricoul pe care îl port miroase a detergent, a tine și a transpirație.

Mi-e frig.

Mă gândesc să plec cu totul. E noapte și autobuzele locale nu mai circulă. Aș face vreo 40 de minute pe jos și e noapte. Nu-mi place să umblu noaptea. Mă gândesc să merg în hol și să-mi iau puloverul. Asta te-ar face să crezi că mă pregătesc să plec. Ar face bine.

Nu pot să plec. Aș vrea. Fără nicio nimic. Ca atunci când am intrat în baie să mă schimb și să plec, iar tu te-ai postat în fața ușii, ca un copil speriat, abia trezit din somn sau ca un adult cu gânduri negre. Era puțin trecut de patru dimineața și atunci încă mă schimbam în baie.

Tot patru dimineața e și acum.  Îmi iau puloverul și mă întorc. Mă pun turcește, în fața ta, pe canapeaua extensibilă. Televizorul merge și ne bruiază amândurora gândurile. Face ca dilatarea timpului să fie mai exactă. E insuportabil. Și tăcerea noastră e mai rea de atât.

Tu mă asculți. Eu nu știu ce să zic. Ascultăm amândoi reclamele de pe Comedy Central.

Aș vorbi dacă nu aș simți cum timpul și spațiul se strâng în jurul meu. Menghină.

Ne uităm unul la altul. Eu la canapea și tu la televizor.

Nu mai pot. Presiune.

Mă ridic și mă duc în bucătărie. Gresia e rece și șosetele îmi sunt subțiri.

Mă sprijin de pervaz și mă uit pe geam. În față alte blocuri, jos garaje. Iluminatul public are o lumină portocalie. Vreau să plec. Să nu mai zic nimic. Niciodată. Timpul și spațiul să mă strivească cu totul și să rămână tăcerea. Neputință. Mă întorc în cameră. Îmi reiau poziția. Presiunea aproape a terminat-o cu mine. Vorbesc sau mor. Aleg să tac.

Îmi ridic privirea și văd că mă privești.

Vreau să plec. Te uiți la mine cu aceeași privire ca atunci când am vrut să plec.

Mă faci, te rog, cu mâna pe spate? Zice.

Ține-mă în brațe, te rog. Zic.

Mă ia lângă el și mă ține. Îmi trag genunchii la piept și mă ține cu totul și îmi ia aproximativ 2,3 secunde să încep să plâng. Aparent nu erau doar vorbe sau moarte.

 

Furia

Răzvan Șerban

Deschid ochii. Inima stă să sară pentru o clipă, dar îmi dau seama că nu am auzit nimic pe hol, încă nu a ajuns. Oare cât am dormit? Fără să mă gândesc și orbit de-o furie groaznică, pun mâna pe ceva ascuțit. Mă bag din nou sub pătură și aștept. Trebuie să apară. Da, un singur lucru am de făcut, iar apoi voi fi liber. Aștept. Inima începe să-mi spargă pieptul. A ajuns, cu siguranță a ajuns. Nu mă ridic din pat, prefăcându-mă că dorm. Îi aud mersul, îi simt respirația cum se apropie de mine. Respiră greu. Se apropie, îi simt mersul pe covor cum apasă pas după pas. Partea ciudată e că nu pare să aibă ceva în mînă. Oare nu vrea să te bată azi? îmi fuge un gând și încep să mă agit. Tremur, respir sacadat și transpirația se strânge pe tot corpul. Vei fi liber, îmi zic. Strâng cuțitul cu forță, să fiu sigur că nu-l voi scăpa. Între mine și el nu mai e decât un pas. Îi simt respirația, îi aud gândurile, îi miros nebunia. Dar nimic nu mă mai poate opri acum, sunt pornit precum un vulcan înainte de-a erupe. Dintr-o dată simt o furie demonică ce îmi cuprinde trupul și îi zic: pân-aici ți-a fost, șobolan împuțit cu nume de tată! și rânjesc la el. Sar în picioare, ridic cuțitul și, pe neașteptate, îl împlântez în ficatul lui șubrezit de alcool. Se holbează la mine și nu înțelege. Da, tată, da, te omor, nemernicul dracului! Să arzi în iad! Sângele începe să danseze-n aer, un sânge aproape negru la culoare. Pentru câteva momente mă uit la el și o ușoară vină amestecată cu dezgust încearcă sa intre-n mine, însă momentul e mult prea important pentru a le lăsa să facă asta, așa că ridic din nou lama roșie și i-o înfig în inimă. Ochii aproape-i plesnesc, încearcă să spună ceva, dar nu vreau să aud, îl urăsc prea mult ca să pot asculta ce zice, așa că-mi acopăr urechile și-l privesc până când își dă ultima suflare. Timp de câteva momente încremenesc: tocmai ce mi-am omorât tatăl. Gânduri întunecate mă invadează pe neașteptate, dar le arunc în inconștient; nu am putere să le înfrunt. Spre surprinderea mea, nu mai simt nimic. Nici ură, nici părere de rău, nimic. Mi-am omorât tatăl și nu simt decât indiferență. Închid ochii.

 

Negruțu’

Simona Marcu

– Hai, du-te și tu acasă, până ajungi se întunecă de tot. Știi că, dacă treci noaptea pe lângă al lu’ Corcodel, sare toată haita aia pe tine.

Marius strânse cocoșat ultimele boabe în fărașul de tablă și le aruncă peste gardul găinilor. În curticica prăfoasă a păsărilor era pustiu, doar dacă erai foarte limpede la auz distingeai dinspre coteț, în răstimpuri, picoteli subțiri, de somn început devreme.

Merse apoi la fântână, aruncă peste ghizduri găleata și, după ce o auzi scufundându-se în apa rece, prinse coada metalică a roții și începu, grăbit și circular, să înfășoare lanțul pe cilindrul de lemn. Apa turnată prima dată pe ceafă săpă fisuri luminoase în praful care îi acoperea gâtul.

– Nea Vasile, mi-l dai?

– Ce să-ți dau, mă?

– Pisoiul. Ăla negru, cotoiașul.

– Ia-l, mă, dar să ai grijă de el. Și să nu-l ții numai în brațe că se zărâncește și nu mai crește.

Copilul nu-l mai auzea. Primise încuviințarea și acum o zbughise spre vechiul grajd, acolo unde fătase pisica. Înăuntru era deja beznă, băjbâi cu mâinile întinse în cadrul ușii, pipăind doar căldură tăcută și deasă. Strigă pisica și ea răspunse slab,

hai, vino miți, pispis.

Simți apoi, printre gleznele murdare, o împletire pufoasă, se aplecă și își umplu pumnii cu blană.

Afară întunericul modifica necontrolat siluetele, părând acum rupte din amorțeala unor vechi poze sepia. Marius cântări pumnii și lăsă jos două dintre ghemotoacele prin blana cărora se amestecase alb și galben, păstrând în mâna stângă o mâță de culoarea nopții, îngrămădită de acum oriunde.

Ești al meu, Negruțule, ai auzit? al meu,

șopti copilul aproape gâtuit de bucurie în urechiușa cât o unghie a pisoiului. Inimioara lui executa în pieptul mic galopuri scurte și tot mai dese.

– Vii mâine la porumb, da? Mariuse!?

Dar Marius era departe, alergând spre casă cu pisoiul în brațe și cu noaptea peste el, ca o cocoașă fără greutate.

Niciun pic de lumină nicăieri, nu-ți fie frică, Negruțu, ești cu mine, bine că mai vine de pe la unele case câte o linie sleită și lucitoare, știu drumul spre casă, Negruțule, uite, acum o luăm pe aici, la dreapta, vezi casa asta, are gardul verde, îți spun eu, aicea stă bunica lui Dragoș, e prietenul meu cand vine în vacanțe de la București, pfoai, știi ce foc mare am facut în august cu el, Negruțule, am ars toate lemnele de la șopronul ăla vechi al lui mamaie, așa de mare a fost că a rămas gaură în pământ și nici acum, de un an de zile, acolo nu a mai crescut fir de iarbă. Uite, trecem de al lu’ Corcodel acum, pâș-pâș, să nu ne audă javrele alea negre că nu mai tac.

Pisoiul se prinsese cu gheruțele de cămașa transpirată a copilului, inimile lor aproape că se atingeau, bătând desincronizate și foarte tare, ca într-un concert dezordonat. Prin noaptea neagră, ochii lui ca două felinare verzi decupau întunericului imaginare cărări luminate.

Unde suntem, măi Negruțu, c-am trecut de țața Anișoara și am luat-o-n sus, spre ceape, trebuia sa fim lângă Marcel, nu-l știi pe Marcel, are un cal sur pe care îl cheamă tot Marcel, îl mână toată ziua prin praf și fluieră fetele când trece pe lângă ele, pe unele le apucă de talie să le suie lângă el, haha, Negruțule, să le vezi cum o iau la goană când aud copitele lui Marcel jucând praful moale, care încotro, așa o iau, Negruțule.

Mâna lui Marius prinse năprasnic pisoiul cu totul. Sub ea, inima lui pisicească alerga mai ceva decât tălpile desculțe ale codanelor, când cei doi Marcel, unul peste celălalt, răscoleau cadențat străzile.

Se opri deodată cu spatele la un gard de nuiele. Privirea căută derutată prin bezna uleioasă măcar un colț de lumină scăpat pe lângă vreo perdea neglijentă. În minte gândurile se trânteau ca niște uși în voia curentului, își simțea sângele cum tropăie copleșitor prin trupușorul lui de zece ani, când din spate simți cum îi trece pe lângă ochi o lumină ca un lapte prins. Se întoarse iute și văzu, cocoțată pe gardul de nuiele, o arătare. Stătea așa, pe vine, cu genunchii pliați și cu mâinile sprijinind gardul dintre picioare, ca și cum s-ar fi pregătit să sară peste ei. O vedenie neagră luminată păstos de niciunde. Teroarea îl prinse încleștat de gâtlej, storcându-i sunete bolborosite care nu însemnau nimic, dar asta numai până când a început să urle, croncănit la început, apoi din ce în ce mai tare. Și aerul se prăbuși în jurul lui ca o zăpadă topită, zbârcindu-i inima în timp ce întunericul se închidea buimac peste tot în preajmă.

Ajunse, într-un târziu, la o rascruce de străzi, simțind cum din picioare îi ies pumnale ascuțite. Colb gros zăcea cernut ca o cenușă până mai sus de genunchi, respira cu zgomot, pe gură

pesemne că am alergat până aici.

Simțea transpirația solzoasă lipind cămașa de carnea care tresălta ritmic, năpădită de groază. Se uită spre mâini, în jos, un gând ca o lamă înghețată îi șopti deodată că nu mai e nimic viu între ele. Apele sferice încolțite în ambii ochi diluau imaginea slab luminată într-o acuarelă difuză.

A așezat blănița neagră pe un fir de lumină venit de la becul unui stâlp și ea s-a scufundat cu totul în praf. De jur împrejur lacrimile lui săpau gropi mici pe care praful le înghițea la fel de repede.

 

Apelul

Anca Goja 

Femeia muşcă din sandvici şi câteva firimituri de pâine se împrăştie pe masă. Nu le strânge, nu mai are rost.

Aş fi putut jura că o să mă sune. Nu ştiu cum face, că mereu mă păcăleşte. Dar părea atât de entuziasmat când ne-am întâlnit la supermarket, de parcă simpla mea apariţie acolo ar fi fost cadoul lui de Crăciun. Până şi felul în care a spus „Ce faci, Angi?” a fost atât de cald, de… nu ştiu cum să zic. Ca o mângâiere. Şi apoi ochii lui, ochii lui care râdeau, făcând pliuri mici la colţuri, ca nişte raze de soare. A zis că mă sună. A spus-o într-un fel care nu admitea contrazicere. Iar eu i-am zâmbit, dar oare a fost suficient? Sau era mai bine să fi spus: „Sună-mă, negreşit?”. În fine, e prea târziu acum. Oricum, în clipa aia eram aşa… de parcă aş fi păşit pe un nor. Făceam totul din instinct, nu puteam gândi. Era totul prea frumos.

Nici nu ştiu de ce m-am bucurat aşa. A fost o bucurie fizică, am simţit-o ca pe o zdruncinătură, ca pe o lovitură de buldozer în stern. La urma urmei, eu i-am dat papucii. Nici acum nu ştiu ce-a fost în capul meu. Dar inimioara aceea… Au fost mai întâi multe like-uri, like-uri la poze vechi ale Mariei, la poze în costum de baie, la poze cu ea râzând cu capul dat pe spate… Am fost sigură că era ceva acolo. Mai ales că în ultima vreme era distant cu mine. Nu mai glumeam, nu ne mai copilăream, nu ne mai trezeam dimineaţa cu o jumătate de oră mai devreme, numai ca să ne bucurăm unul de celălalt. Şi totuşi, după ce noi ne-am despărţit, ei nu s-au cuplat. Poate că n-a fost nimic. Poate că a fost doar o simplă amiciţie, cum a susţinut el tot timpul. Poate că am exagerat.

Şi acum să ne întâlnim sâmbătă seara la supermarket. Nici măcar nu stă în cartier. Să fi venit la magazinul ăsta tocmai ca să mă întâlnească pe mine? Şi ce-o fi gândit: „Femeia asta nu are pe nimeni, nu iese nicăieri sâmbătă seara, numai la magazinul din cartier, să-şi cumpere hârtie igienică şi ulei”. Jalnic. Măcar dacă aş fi avut în cărucior o sticlă de vin. I-ar fi dat de gândit, ştie că nu beau niciodată singură.

Poate că de asta nu m-a sunat. N-a fost un semnal bun. Măcar am făcut curăţenie. Chit că e duminică. Am scăpat de-o corvoadă.

Femeia mătură cu palma firimiturile de pâine de pe masă. Le adună în pumn şi le aruncă la gunoi.

La urma urmei, n-a spus că mă sună astăzi. Şi mâine e o zi.

 

Baroana și un țipar

Ohara Donovetsky

Constanța și Gheorghe Moraru, Tănțica și Gică pentru prieteni, erau căsătoriți de vreo patruzeci de ani. Nu aveau copii, nici nepoți, nici frați, nici surori. Se aveau unul pe altul și asta era destul pentru univers.

Tănțica era gravă, grasă și scundă, în tinerețe fuma tacticos, numai Kent, se înțelege, vorbea rar și răgușit și începea toate frazele cu „dragă …” și le sfârșea retoric cu o întrebare filosofică gen „poate omul să se pună cu destinul?”.

Gică era tăcut, slab și subțire, ar fi putut să semene cu un păstrăv de munte, dar ar fi fost mai …, în fine, dar așa semăna cu un pește de lac dulce și mâlos. Politicos și moale, începea fiecare frază cu „mami …” și o sfârșea cu „desigur”.

Prietenii, puțini și atent aleși, se înțelege – Tănțica nu tolera răutatea și nici falsul, ar fi zis și ea, dacă ar fi știut de personaj, cu strâmbătura aferentă, „e falșă …” – schimbau cuvinte puține și neapărat atente, se înțelege, cu cei doi, atunci când îi întâlneau plimbându-se de mână, gravi, serioși, curați și aseptici, în fiecare seară, pe strada mare a orășelului în care trăiau, dar numai în zona ei de centru, se înțelege – Tănțica nu tolera periferia în niciun fel.

„Îi spuneam Baroana”, îmi povestea mama, „avea așa un aer greu, din alt timp… O vedeai de departe, mergea încet și ținea capul întors spre stânga …, călca ușor, nu îți venea să crezi că are o sută de kile…, se așeza cu spatele drept…, tot timpul manichiurată și coafată, o ținea Gică în palme… își aprindea un Kent, era cu castel, ooo, ce aromă, și spunea „dragă…, nu-știu-ce-și-nu-știu-ce…”.

I-am cunoscut și eu, i-am și văzut de vreo trei ori. Mie mi se părea că Tănțica seamănă a morsă, o morsă cu maniere, în regulă, de ce nu, iar Gică cu un țipar, mai ales că eu l-am și auzit, atunci când l-am văzut, oftând din rărunchi, șuierat, și cu ochii în zare. Când l-am auzit, m-am gândit chiar atunci la respirația intestinală a țiparului de baltă, probabil de-abia învățasem despre asta, cine mai știe, Gică semăna cu un țipar, credeți-mă.

Tănțica și Gică erau organizați și disciplinați, lucrau și dormeau, mâncau și dormeau, citeau și dormeau, se plimbau și dormeau după un orar riguros. Tănțica concepuse programul, Gică îl scrisese în carioca și îl afișase deasupra mesei din bucătărie, într-o ramă pirogravată, nu așa, lipit cu scoci ordinar sau, doamne ferește, cu leucoplast.

Gică era șofer la Salvare, era și acolo tăcut ca un pește, în definitiv, cât poate, și mai ales, cu cine, să vorbească un șofer la Salvare, în rest, era politicos și calm, reținut și „galanton, ce mai… pupa mâna la cucoane și se înclina ușor…, apoi se uita așaaa, în gol, undeva în zare…”, îmi mai spunea mama. „Ei, și într-o zi, ce crezi că-mi spune Tănțica? Stăteam la o cafea…, se așază ea, dreaptă și rezemată de spătar… își aprinde Kentul, eu o întreb ce face Gică, băi, frumos vă stă când vă plimbați voi așa de mână, te iubește mult Gică, se vede… și văd că zice, din senin:

Dragă…, să nu crezi că Gigi…, așa îi spunea, Gigi, noi, ăștilalți îi ziceau Gică…, așa, zice: Să nu crezi că Gigi…, adică noi…, el nu a…, eu nu am fost…, noi niciodată nu am…, eu sunt ca și…, la fel și el. Așa a fost să fie. Ca noi să nu… niciodată…, nu s-a putut să… Cine suntem noi să judecăm de ce?”.

„Adică… nu fuseseră niciodată… intimi sau ce…?”. Eram adult, puteam să o întreb asta pe mama.

„Da. Nu fuseseră. Niciodată. Și erau căsătoriți de patruzeci de ani.”

„Păi, se poate  și așa…?”

„Uite că se poate”, sfârși mama mea povestea cu un surâs.

Mă gândesc acum că țiparul e bun la casa omului, pentru că poate să anunțe schimbările de mediu, ridicându-se la suprafața apei înaintea furtunilor. Deseori este ținut într-un borcan cu apă și folosit pentru anunțarea timpului rău.

Țiparul depune icrele pe frunze. Are importanță economică foarte redusă. Carnea este mediocră, mai ales pentru că miroase a mâl. Se folosește de către pescari ca nadă.

Constanța și Gheorghe, Tănțica și Gică pentru prieteni, erau căsătoriți de peste patruzeci de ani. Nu aveau copii, nici nepoți, nici frați, nici surori. Se aveau unul pe altul, neîntinați și virginali, ca la începutul lumii, și asta era destul pentru univers.

 

Despre autor

Literomania

Literomania

Platformă literară independentă.

Scrie un comentariu