Flash fiction stories

Flash fiction stories – noiembrie 2017

Pentru că, în ultimul timp, am primit multe texte care merită publicate, Literomania vă propune, începând cu numărul 43 al revistei, o rubrică permanentă numită Flash fiction stories, în care vom publica, o dată la două săptămâni (în funcţie de textele trimise), microficțiunile primite pe adresa de mail a redacției (literomania2017@gmail.com). 

Prin urmare, așteptăm prozele celor care scriu microficțiuni, cu mențiunea că redacția își rezervă dreptul de a alege textele pe care le va publica pe site-ul Literomania. Îi rugăm pe cei care ne trimit materiale pentru Flash fiction stories să respecte câteva reguli: 

  1. prozele să nu depășească 1.000 de cuvinte;
  2. numele autorului să fie indicat la începutul textului;
  3. documentele să fie în format Word, cu caractere Times New Roman;
  4. nu acceptăm texte scrise direct în căsuța de mail;
  5. autorul, prin trimiterea materialului, își dă acordul tacit pentru publicarea pe Literomania. 

Spor la scris! 

 

 

Nu e pictat de Bosch, mama, pe bune

Ohara Donovetsky

– Pot să recit „Luceafărul”?

…Dimineața fusese cenușie, nechezolul, indigest, autobuzul, sordid, directoarea, acră. Școala în care fusesem repartizată era la dracu-n praznic, profii interesanți erau navetiști, ăia locali, nesemnificativi. Avusesem doar patru ore, dar capul mi se învârtea. O senzație de dat prea mult în carusel. Clasa a V-a B era gălăgioasă. Cred că trebuia să predau ceva, dar nu mai puteam.

„Pentru că e o meserie curată”, mi-a apărut din senin mama în minte. Profesorul e profesor. Nu trebuie să porți uniformă sau să fii de acord cu părerile vreunui șef politic sau director.”

Era primul meu an de învățământ. Orașul era mic, străzile se înfundau, oamenii beau, copiii aveau muci. Profesorii și învățătorii făceau singuri curat în clase. Și recensăminte.  Fusesem deja din apartament în apartament într-un cartier muncitoresc ca să înregistrez copiii de vârstă școlară.

„… Ca să nu-ți mai spun că nu trebuie să te duci la Dâlga Ploii să faci un reportaj, cum ai face ca jurnalist …”, zicea mama.

… „Din rude mari, împărătești / O preafrumoasă fată …”, zice vocea din a doua bancă.

Oamenii care-mi deschiseseră ușa se mirau că sunt tânără și profesoară. Unii mă invitau la cafea, alții la masă.

„… nu o să faci gărzi, ca mine … Ascultă ce îți spun, e cea mai curată meserie din lume. Nu ai de-a face cu oameni bolnavi, cum are un medic, nu trebuie să aperi un om, să zicem, vinovat, cum ai putea face ca avocat, la cum te știu …”, zicea mama.

Când eram în facultate, ne tot spuneam între noi, repetat, un banc. Cică e vânt, ploaie și vreme rea. Un om obosit și flămând ajunge la o căsuță și bate la ușă. „Cine e?” , „Om bun.”, „Ce ai făcut de ești pe drumuri?”, „Am furat”. Altă zi rea, altă furtună. Alt om nenorocit bate la ușa: „Cine e?”, „Om bun”, „Și ce ai făcut de ești pe drumuri?”, „Am ucis.”. A treia zi, vânt, furtună, vreme rea, bate cineva, cine e, om bun, tu ce ai făcut de ești pe drumuri? „Litere.”

 „Iar balerină sau actriță …, sufletul mamei … ? Te imaginezi cântărindu-ți mâncarea de fiecare dată?”

„Îl vede azi, îl vede mâni / Astfel dorința-i gata / El iar privind de săptămâni …”, zice  banca a doua.

– Să deschidem cartea la pagina… – am zis tare.

Nu au auzit. Au deschis manualul vreo trei.

– Sunteți surzi? Hei, fetițo, ești surdă? – am întrebat la întâmplare, uitându-mă roată în clasă. Mi-am pironit privirea în ochii unei eleve din altă a doua bancă, așa am nimerit:

– Hei, tu, deschide cartea! Hai odată, fetițo! Ești surdă?

O voce mică a răspuns din altă parte:

– Da, chiar e, nu vă supărați…

„… Nu ai de-a face cu oameni bolnavi, cum are un medic, cred că tu te-ai pierde cu firea … “, zicea mama.

„… În vremea asta, Cătălin, / Viclean copil de casă / Ce împle cupele cu vin / Mesenilor la masă …”, zicea banca a doua.

– Da, e surdă. Mama ei a crezut că e bine să fie în clasă cu noi, ăștilalți, care suntem, știți dumneavoastră … Ilona nu aude deloc. Dar nu face nimic rău. Asta e, – a adăugat sfătos.

(Hei, mama… ?…)

… „Și e cea mai curată meserie din lume, ascultă ce îți spun…”, spunea mama mea.

Am ieșit din clasă. Cu mersul ăla șerpuit al profesorului care se ferește de orice se apropie. Copiii copileau, lumina lumina, vremea vremuia.

– Puteți să mă ajutati cu ochișorul, vă rog?

O fetiță apăruse în fața mea. Stătea dreaptă, avea ceva în palma deschisă. Se uita oblic la mine.

„Și mi-am săpat odaia departe sub pământ. / Afară era ploaie. Afară era vânt.”

– Lăsați, dacă nu puteți… îl pun în batistă și mi-l pune mama acasă. Mă descurc doar cu ochiul celălalt. Știți, cel bun, a zâmbit fetița-cu-globul-ocular-în-palma-deschisă.

 …a, …mama mea… ?

 

Love story

Anca Goja

Se distinge clar în mulţimea de perechi de picioare care merg grăbite pe stradă. Fustă până deasupra genunchilor, galbenă-păpădie, ciorapi cărămizii şi pantofi kaki, din piele întoarsă, cu tot înalt, din lemn. Îl zăreşte. Îi face veselă cu mâna. Pantaloni bleumarin, strâmţi pe picior, şi pantofi albaştri din piele întoarsă, cu şireturile şi talpa albă. O vede şi se îndreaptă spre ea cu pas sprinten. Pornesc împreună. Ea merge cu pas săltat, unduindu-se ca o pasăre mare prin aglomeraţia străzii. El îşi azvârle în lături picioarele, unul după celălalt, ca şi cum ar fi cel mai lipsit de griji om de pe pământ. Între ei e distanţă de un pas. Brusc, labele picioarelor fac un unghi de 45 de grade spre dreapta şi îi poartă spre o terasă. El îi ţine scaunul, ea se aşază, punând un picior peste celălalt. Se aşază şi el, cu picioarele depărtate. Alte două picioare, în pantaloni negri, drepţi, şi cu un şorţ roşu deasupra genunchilor, aduc cafelele. Piciorul ei drept, cocoţat peste cel stâng, aproape atinge pe sub masă genunchiul pantalonului bleumarin. Pantoful kaki se leagănă lent, dar fără oprire, obsedant, ca o invitaţie spre intrarea în paradis. La început, pantoful albastru bate nerăbdător pământul, dar încet, încet se relaxează. Apoi, cele patru picioare pleacă mai departe. După doar câţiva metri, piciorul drept în ciorapi cărămizii ezită şi şchioapătă. Tocul pantofului kaki s-a rupt. Braţul bărbatului prinde delicat, dar ferm braţul femeii, ajutând picioarele în ciorapi cărămizii să meargă mai departe. Mai târziu, braţul bărbatului alunecă deasupra fustei galbene, înconjurând talia. Fusta galbenă se lipeşte de pantalonii bleumarin, iar pantofii albaştri calcă acum asfaltul cu grijă. Înainte ca cele două perechi de pantofi să ajungă la bordura din intersecţie, ele se întorc din nou în unghi de 45 de grade spre drepta şi intră într-o scară de bloc, pe care pantofii kaki par să o cunoască, iar pantofii albaştri, încă nu.

 

Taxi

Anca Goja

Mă urc şi închid portiera. Îi dau adresa şi, fără nicio introducere, îmi spune:

-Ieri, tot prin zona asta, o doamnă mi-a dat cu poşeta în cap. Avea o poşetă plic, mă gândeam că, dacă are o sticluţă de ojă în ea, clar îmi sparge buza. I-am spus „Doamnă, liniştiţi-vă, fără violenţă!” Mi-a spus că semăn cu fostul ei iubit.

După o clipă de surpriză, încep să râd în hohote. Asta îl stimulează. Din semiprofil, îi văd un colţ de zâmbet.

-O altă doamnă mă tot mângâia pe braţ. Mi-a spus că vrea să bea cu mine un suc fără ambalaj. O întreb: „Dar cum se poate face asta?” Ea mă ia de cămaşă şi-mi spune: „Fără asta, prostuţule!” Avea 65 de ani.

Râd de mă prăpădesc. Am trecut de jumătatea distanţei. Printre hohote, îmi scot portmoneul din poşetă.

-Altădată, văd că îmi face semn, de pe marginea drumului, o domnişoară. Frumoasă foc. Opresc, intră, şi cu o voce guturală îmi spune s-o duc la un local. „Pe mine mă cheamă Frrrrrăguţa”, îmi spune, afectat şi graseind. Dar nu graseia tot timpul, uneori uita. „Drrrăguţule, îmi dai voie să te sărrrrut?”, m-a întrebat. A vrut să-şi scoată pantalonii, să-mi arate operaţia. I-am zis: „Stai cuminte, nu te prosti.” Două săptămâni nu m-am mai urcat în taxi, de frică să nu mă întâlnesc iar cu Frrrrăguţa. Era bărbat, dar ştiţi ce frumos era?

Trage pe dreapta. Nu mă mai pot opri din râs. Cu ochii în lacrimi, număr banii. Se întoarce spre mine. Pentru prima oară îi văd faţa. Are cam 45 de ani, părul grizonat şi e proaspăt tuns. Zâmbeşte.

-N-am voie să opresc aici. Deşi, dacă îi zâmbiţi poliţistului, sigur mă iartă de amendă.

Îi întind banii. Îi ia, prinzându-mi uşor degetele într-ale lui. Ies cât pot de repede. În zonă nu e niciun poliţist.

 

Geanta

Alexandra Niculescu

Urmărise săgeţile spre centru. A dat peste o piaţetă liniştită. Mirosea deja a primăvară deşi era februarie. În mijloc era o fȃntȃnă de piatră, acoperită cu sȃrmă, iar de jur împrejur, nişte stȃlpi scunzi şi laţi. Se gȃndea la ce folosesc, maşinile oricum nu puteau să ajungă prin străduţele ce despărţeau clădirile din zonă. Oamenii se apropiau de fȃntȃnă, îşi înclinau capul ca să verifice dacă cei de dinaintea lor au aruncat vreun bănuţ, făceau poze şi dispăreau printr-una din aleile subţiri, învelite mereu în noapte. La cȃteva minute apărea câte un cuplu de poliţişti. Păreau cufundaţi în cuvintele lor. I-ar fi plăcut să aibă o poză cu toate laturile piaţetei şi cu el însuşi. Dar aşa, de la depărtare, ca şi cum ar fi călătorit cu cineva. Nu ruga niciodată pe nimeni să-i facă o poză şi nici nu-şi făcea singur.

Cȃnd ajunsese în oraş, îşi luase o geantă nouă. Mirosea puternic a ceva, nu ştia a ce. O ţinuse deschisă toată noaptea. Acum mirosea la fel. Dimineaţa trecuse toate lucrurile din geanta veche în cea nouă. Era un ritual: le scotea pe rând, îşi amintea ce era cu fiecare şi le trecea în geanta nouă. Erau multe bilete şi hȃrtii, nu-i plăcea să arunce biletele folosite. Le privea şi ştia unde şi cȃnd fusese. Cheile, camera foto, două carnete, portofelul şi o hartă ferfeniţă.

A aşezat geanta pe unul dintre stȃlpi şi a scormonit pȃnă a găsit camera. Nu era doar fȃntȃna, erau şi ferestrele dimprejur, protejate de perdele vechi. Nu era nimeni în piaţetă acum. S-a îndepărtat cȃţiva paşi, privind geanta cu coada ochiului şi a fotografiat o jumătate de clădire cu ferestre cu perdele vechi. Mirosea praful anilor din ele. Praful generaţiilor care se învȃrtiseră în jurul lor şi le dăduseră uşor la o parte. A apărut un alt cuplu de poliţişti: ea era mai înaltă decȃt el, avea o coadă castanie şi un zȃmbet dur. L-au privit pentru o clipă sau aşa i s-a părut. În urma cuplului erau cȃţiva turişti: o femeie cu patru copii, care alergau în faţă, fără să le pese de ţipetele ei, doi tineri cu cȃte o mapă la subraţ şi două fete de la şcoală, care priveau îmbujorate în toate părţile. Cȃţiva bărbaţi la costum se opriseră lȃngă fȃntȃnă, toţi în dreptul stȃlpului care susţinea geanta lui. Ar fi vrut să se îndrepte spre stȃlp şi s-o recupereze. A făcut cȃţiva paşi şi i-a privit pe poliţişti. Poate nu l-ar fi crezut că e geanta lui. Nu ştia bine limba lor. Unul dintre copii se aşezase pe partea liberă a stȃlpului şi-şi sprijinea un cot de geantă. Îşi balansa picioarele. S-a mai plimbat puţin şi a sesizat cu coada ochiului când stȃlpul a fost eliberat. Şi-a ridicat camera şi a prins în poză un pescăruş care traversa piaţeta. L-a urmărit cu privirea o vreme. Într-o secundă lumea a apărut din nou prin nările piaţetei. Încă un cuplu de poliţişti. De aceeaşi înălţime de data asta. El mesteca ceva şi-şi aranja gulerul. L-au privit. Nişte fete care mȃncau îngheţată fuseseră atrase de stâlp. Stăteau în picioare, se întorceau brusc cȃnd spre fȃntȃnă, cȃnd spre clădirile piaţetei, se mişcau doar ca să le zboare părul dintr-o parte într-alta. Uneia era să-i  scape cornetul cu înghetată într-o smucitură. Nici acum nu putea să se apropie. Cuplul de poliţişti era şi mai dur, l-ar fi luat la întrebări, el s-ar fi simţit vinovat, ar fi îngăimat cȃteva cuvinte, ei ar fi văzut că nici nu ştia bine limba lor şi s-ar fi enervat. Nu era momentul. Trebuia să aştepte să plece fetele cu îngheţata şi poliţiştii. Fusese un moment în care se aflase singur în piaţetă, se putea întȃmpla din nou. Între timp a căutat subiecte pentru poze: nişte frunze pe jos şi o uşă întredeschisă spre un coridor negru. Se mişca încet, centimetru după centimetru, pe pielea piaţetei. Începuse să simtă arome de mȃncăruri gătite. În piaţetă nu exista vreun restaurant sau terasă, însemna că totuşi în clădirile  prăfuite cineva gătea. A studiat fiecare geam, dar niciunul nu părea c-ar fi ascuns vreun om. Fetele dispăruseră. Pierduse iar momentul în care se îndepărtaseră şi atrăseseră atenţia asupra lor, iar el ar fi putut să-şi recupereze geanta. Se schimbase din nou cuplul de poliţişti: erau doi bărbaţi, amȃndoi cu burţi mari. Păreau că nu l-au remarcat. Îi păzeau geanta acum, poate n-o văzuseră de fapt, doar stăteau în dreptul stȃlpului şi vorbeau. Nu l-ar fi lăsat s-o,  poate chiar aveau chef de ceartă. A continuat să se învȃrtă prin piaţetă, pe jos erau pietre vechi, mai vechi decȃt perdelele vechi. Aluneca dacă punea piciorul direct pe mijlocul burţii lor bombate. Trebuia doar să mai aştepte puţin. A auzit nişte sunete melodioase, un instrument necunoscut, s-a îndreptat spre una din intrările în piaţetă, acolo se auzea mai clar. Era o apă dulce melodia aia, necunoscută şi familiară în acelaşi timp. Cȃnd s-a întors, cuplul de poliţişti burtoşi nu mai era şi geanta lui era încă acolo. Au intrat în fugă în piaţetă două cupluri de îndrăgostiţi. Alergau în jurul fȃntȃnii şi rȃdeau tare, părea şi mai tare din cauza ecoului. Schimbaseră viaţa piaţetei, nu mai era un loc vechi, bun de fotografiat. Unul dintre ei a dărȃmat geanta. A căzut repede, n-a ezitat, şi-a dat drumul de pe stȃlp, poate anchilozase acolo, cocoţată într-o poziţie forţată. Nu ştia c-o lăsase deschisă. Ce era înăuntru a ţâşnit din întunericul ei şi acum se lăfăiau pe pietre carnetele deschise la o pagină scrisă de el cu ani în urmă, toate biletele  şi portofelul deschis. A ajuns pȃnă la el mirosul genţii. Una dintre fete a vrut să se oprească, dar prietenul a tras-o după el, s-au mai învȃrtit de cȃteva ori în jurul fȃntȃnii, sărind de fiecare dată peste lucrurile împrăştiate şi au dispărut pe una dintre străduţe. Era singur, doar el şi geanta şi lucrurile lui. Nu s-a apropiat. Le-a privit şi a fugit şi el printr-unul din tentaculele piaţetei.

 

Vreau să pleci

Mariana Dobrică

I-ai spus că vrei să plece, pe un ton neutru, te-a privit ca și când nu ar fi înțeles ce ai spus, ai repetat, vreau să pleci, vreau să pleci, pe un ton din ce în ce mai ridicat și vehement, vreau să ieși din mintea mea, am nevoie de spațiu, a murmurat că îi trebuie timp să își facă bagajul, dar nu, vreau să pleci acum, chiar acum, a zis ok, cu o privire tristă, pe care nu ai mai suportat-o și ai întors capul, de fapt nu avea nicio vină, era doar nevoia aia a ta de a ți-o scoate din minte, a târât un geamantan în mijlocul holului, în care a aruncat în dezordine haine, încălțăminte, cosmetice, câteva cărți, în mai puțin de o jumătate de oră a terminat, și-a luat un pardesiu din cuier și a început să târască geamantanul spre ușă, stai să sun să vină un taxi, zi-mi un număr de telefon, ți-a spus că sună ea, probabil a și făcut-o, de la fereastră ai văzut-o așteptând în fața blocului, în ploaie, nu-și luase nicio umbrelă, o uitase chiar și pe a ei în graba de a pleca, a venit un taxi în care a urcat, ți s-a părut ciudată culoarea lui albastră în orașul în care toate taxiurile erau galbene, cine știe, poate că despărțirile sunt albastre, important a fost că a plecat, a plecat, a plecat.

Dar, chiar dacă ai văzut-o plecând, nu plecase de tot, erau încă multe urme ale trecerii ei prin mintea ta, erau lacrimi și cafele, zâmbete și dantele, vise roz și vise gri, niște șosete liliachii, o melancolie sidefie, cărți scrise sau nescrise, o umbrelă, calmante, șoapte, frunze galbene și patru fluturi, pe obraz urme portocalii de săruturi, melodii cântate fals și pași de dans în balans, le-ai căutat pe toate, le-ai adunat și le-ai aruncat într-un sac menajer, ai mai găsit o jumătate de noapte în frigider, o pusese acolo la înghețat și luna nopții ăleia avea un zâmbet crispat, iar stelele erau casante, lângă niște bomboane fondante, ai legat bine sacul și l-ai ascuns în debara, alături de un soldățel de plumb, unul de tinichea și o pisică albă de porțelan, care torcea și se uita la tine cu niște ochi verzi, adânci și prelungi, dintre niște pungi cu sunătoare, anghinare, iarbă-mare, iarbă-neagră, iarbă-roșie, iarbă-albă, iarbă-creață, iarbă-albastră, iarbă-deasă, iarbă-grasă, iarbă…, iarbă… Erau de mult acolo, ar trebui să faci odată și odată curat și în debaraua aia, să nu te mai împiedici de amintiri, să nu mai existe nici măcar un soldățel de plumb care să te lege de trecutul tău, nici măcar nu vis, nici măcar o boală, nici măcar o pisică, nici măcar un regret…

Ai devenit așa cum ți-ai dorit, limpede-limpede, era atât de mult spațiu în mintea ta, era și ordine, dar parcă, uneori, te încerca dorul de o dezordine, și atunci te întrebai un pic nostalgic prin mintea cui era acum, pe unde mai făcea piruete, desculță, pe tocuri, în șosete sau ghete, sau vărsa lacrimi și cafele, cu cine vorbea despre pisici, zodii, poezii, constelații, inundații și culorile zilelor și ale gândurilor, dar ai fi alungat-o, dacă s-ar fi întors, i-ai fi repetat vreau să pleci, vreau să pleci, vreau să pleci, la serviciu erai sobru, atent și eficient, acasă te uitai la știri și la filme, citeai foarte rar și foarte puțin, fumai noaptea pe balconul de la etajul patru,  uitându-te la o lună banală și nu mai visai, într-o zi cam gri ai crezut că ai întâlnit-o pe stradă, dar nu era ea, ci o altă femeie de pe a cărei eșarfă roșie zburau fluturi verzi, ca în visele pe care le visa în mintea ta, poate că atunci, demult, când i-ai spus vreau să pleci, ajunsese în realitate, în orașul în care taxiurile erau galbene și despărțirile albastre, dar, în oricare dintre realități sau irealități ar fi existat, i-ai fi spus tot vreau să pleci, vreau să pleci, vreau să pleci…

În dimineața asta de vineri și de toamnă te-ai trezit nu prea limpede, poate ar trebui să îți faci niște analize, când te-ai privit în oglindă, în timp ce te rădeai, ai observat că aveai fire albe, asta e, până la urmă toți îmbătrânim, pierdem câte ceva, câte o culoare, câte un gând, câte un tramvai, nu aveai timp de filozofări, te-ai îmbrăcat în grabă, de două zile aveai mașina în service, ți-o lovise unul beat într-o intersecție, nu ai pățit cine știe ce, te-a cuprins doar o ușoară amețeală după impactul puternic, acum trebuie să iei metroul până la serviciu, dar ești deja în întârziere, vei lua un taxi, ai face comandă, dar nu ai niciun număr de telefon la care să suni să vină unul, nu-i nimic, stația este foarte aproape, la colțul străzii, închizi ușa, liftul nu funcționa, o iei pe scări, la etajul doi te izbești de o femeie subțire în niște haine albastre, scuze, sunt grăbit, îți  spune să te uiți pe unde mergi, te oprești brusc, trecuseși deja de ea, dar se ținuse după tine vocea aia pe care o știai de undeva, te-ai întors mirat, ea era, ai fi recunoscut-o dintr-o mie, vreau să pleci, dar plecase deja, o vezi urcând, vreau să pleci, ea continua să urce, vreau să pleci, a ajuns la patru, vreau să pleci, se oprește, vreau să pleci, auzi cum deschide o ușă, vreau să pleci, știi că acum își agață geanta în cuier, vreau să pleci, se îndreaptă spre bucătărie, vreau să pleci, deschide fereastra, vreau să pleci, aprinde aragazul, vreau să pleci, pune apă în ibric, vreau să pleci, așteaptă să fiarbă apa, vreau să pleci, își aprinde o țigară, vreau să pleci, fumează în dreptul ferestrei deschise privind cerul înnorat, vreau să pleci, nu ți-ai luat umbrela, vreau să pleci, vreau să pleci, vreau să pleci…

 

Magazia

Simona Marcu

Între perdeaua groasă și fereastră, corpul lui moale dârdâia cu zgomot. Lovea sălbatic geamul, după care se retrăgea, contemplând imaginar un soi obscur de libertate. Apoi gonea iar în spațiul îngust, călătorind motorizat în cercuri mici spre o lumină nedescifrată.

– Nu-ți fie frică, puiuț, e un fluture de noapte. Vrei să-l ajutăm?

Femeia luă copilul în brațe și trase perdeaua la o parte cu zgomot. Fluturele zbură în rotocoale deznădăjduite către becul din tavan, ce vede el în lumina aia, mamă, nu-l dor ochii?

– Nu cred că mai știe încotro să o ia.

Pijamaua fetiței avea bufnițe colorate ordonat, împrejmuite de pui. Mâna mamei netezi fără grabă pliurile prin care bufnițele păreau crescute unele din celelalte, închise cartea, lăsând motanul portocaliu, cu nume de legumă, să doarmă pentru încă o noapte. Apoi îmbrățișă copilul atât de strâns încât primi înapoi scâncete și proteste. Îi aduse puiul de pisică recuperat de sub roțile mașinilor, stinse lumina și

– Noapte bună, draga mamii. Să nu-ți fie frică, da?

Urcă apoi în baia de la etaj, alese rujul cel mai roșu, pe care nu îl folosea pentru că nu era suficient de palidă niciodată. Își puse o rochie albastră, care mirosea dulceag, a balsam de rufe. Scoase verigheta de pe deget și o lăsă la vedere, pe șervetul împletit de bunica maternă, acum galben și șubrezit de ani.

Ieși prin spate, ținând în mână un scaun mic. Restul era pregatit încă de dimineață, în magazie. Descuie ușa zbârcită și, înainte de a aprinde lumina, se împiedică de roata din față a unei triciclete. O împinse ușor din drumul ei, cu vârful pantofului. Apoi așeză scaunul sub una dintre grinzile de lemn care străbăteau transversal magazia. Într-un colț, peste un morman de lemne, era un sac din plastic gros.

Peste sac dormea o pisică aurie. Pisica ei, pe care o crescuse de când era un nod galben de păr, și care se înecase anul trecut în fântână. Murise într-o noapte în care bezna se încâlcea fără sunet în jurul casei, au găsit-o dimineața curată și moale, au șters-o cu două prosoape albe și au uscat-o cu feonul. Apoi au pus-o într-o gropiță mică, lângă fântână, și au aruncat pământ peste ea. Tot ce-și mai amintește despre acea zi sunt lacrimile care o gâdilau în gât ca un guleraș de dantelă aspră.

Se uită cu o privire clătinată la sac. La scaun. Un fluture de noapte lovi cu putere becul agățat de grindă, repezindu-se apoi să-i deseneze cercuri perimetrale perfecte. Simți în mațe o întunecime care-i legăna mintea înainte și înapoi.

Ieși în fața magaziei, se așeză cu rochia ei cea mai bună pe treptele reci și își aprinse o țigară.

Recomandare Literomania

Despre autor

Literomania

Literomania

Platformă literară independentă.

Scrie un comentariu