Flash fiction stories

Flash fiction stories – noiembrie 2018 (I)

Literomania vă propune o rubrică permanentă numită Flash fiction stories, în care vom publica microficțiunile primite pe adresa de mail a redacției (literomania2017@gmail.com). Editura Paralela 45 are în vedere publicarea, în colaborare cu Literomania, a unui volum de flash fiction cu prozele apărute în cadrul acestei rubrici (cu condiția ca prozele selectate să fie inedite). Prin urmare, așteptăm prozele celor care scriu microficțiuni, cu mențiunea că redacția își rezervă dreptul de a alege textele pe care le va publica pe site-ul Literomania.

 

„Vă place Brahms?”

Mariana Dobrică

 

Dimineața limpede de august, goana trenului, conductorul care îi spune unui călător că ar trebui să prindă trenul pe care îl avea din București către Iași, dar căldura, și calea ferată proastă, și accidentul de pe un viaduct de acum câteva zile, toate astea dăduseră mersul trenurilor peste cap, lanuri de floarea-soarelui, gări, poduri, niște nori cumulus, ca niște ghemotoace de bumbac, povestea pe care o spunea femeia din fața ta, poveste pe care insista să ți-o spună, parcă simțea nevoia să o spună cuiva, ai încercat să o oprești, deschizând cartea pe care o țineai în mână și citind câteva rânduri, Cortázar și „62. Model de asamblare”, poate că, dacă în locul tău în tren ar fi stat altcineva, povestea nu ar fi fost spusă, sau ar fi fost spusă oricum, pentru că trebuia spusă.

Conversația începuse firesc, un salut, un zâmbet, întrebarea unde mergi, ea cobora mai devreme, într-un orășel, de acolo trebuia să ia un alt tren, care ar fi dus-o într-un sat, alt zâmbet luminos, purta o rochie albastră cu floricele albe, pe deasupra o bluză tricotată, cu nasturi, de un roz-pal, era răcoare atunci când plecase ea, trebuia neapărat să ajungă în satul ăla, la pomana soțului ei, murise de șase luni, ar fi trebuit să vină și băieții, avea doi, dar unul plecase în străinătate, la muncă, și celălalt lucra la patron, și la patron lucrai și sâmbăta, și duminica, și la 12 noaptea, dacă așa voia ăla, îi spui condoleanțe, îți mulțumește și mai degrabă simți decât vezi câteva lacrimi în colțul ochilor albaștri, observi că avea niște cercei argintii, cu pietre albastre ovale, mai albastre decât ochii, era tunsă scurt și vopsită roșcat, un roșcat șters, iar un zâmbet luminos care te nedumerește și mai tare, când îți spune că îl iubise pe soțul ăla al ei, dar o dusese rău, îi fugeau ochii după altele, le aducea acasă, a stat cu el pentru copii, și au dus-o așa până s-a îmbolnăvit, și l-a îngrijit, fiindcă l-a iubit, cu toate amantele lui, alt zâmbet, ți se părea incredibil ca femeia aia cu bluza roz-pal și multe zâmbete să meargă la pomana soțului ei, îți arunci din nou privirea pe cartea rămasă deschisă pe picioarele tale – „siropos ca o inimă brodată”, o comparație undeva pe o pagină –, dar trecuseră toate astea, zicea femeia, trebuia să se gândească la viitor, și s-a gândit, s-a dus să dea acatiste, pentru ea și pentru băieți, mai mergeau două femei de la ea de la serviciu, și s-au dus cu unul cu mașina, că erau vreo 20 de kilometri de la Severin până la mănăstire, și când s-au întors șoferul i-a spus că s-a îndrăgostit de ea, o privești contrariată, cum să treci așa, în două minute de la soțul mort, pe care îl iubise, chiar dacă avusese amante, la acatiste și la un șofer îndrăgostit?, și îți dai seama că de fapt asta a vrut să spună de la început, zâmbetele care o luminau, bluza roz-pal cu nasturi, toate astea erau despre iubire, te întrebi ce vârstă are, 50 plus/minus?, mai mult plus decât minus, nu, 60, îți răspunde chiar ea la întrebarea nerostită, asta era o problemă, fiindcă șoferul ei, care făcea curse internaționale, era mai tânăr, mult mai tânăr decât ea, 45, o diferență de 15 ani, zâmbea, zâmbea, zâmbea, nu știai ce să zici, te zăpăcea de-a dreptul cu zâmbetele alea și te făcea și pe tine să zâmbești, era mai tânăr, dar era mai urât decât ea, la început s-au ascuns de ceilalți, se mutau când la ea, când la el, nu știa cum să le spună băieților, a dus-o la Orșova și s-au plimbat cu vaporașul, și la Herculane, să admire natura, „siropos ca o inimă brodată”, nu, niciun „siropos ca o inimă brodată”, te întrebi ce viață dusese femeia aia de 60 de ani care se comporta ca o puștoaică îndrăgostită, dacă niște plimbări de la Severin la Orșova și Herculane i se păreau de vis, șoferul ei  i-a cumpărat un telefon nou, la care să vorbească doar cu el, nu prea știa cum să îl folosească, și trebuie să o sune, și chiar a sunat-o, a căutat în geanta bej telefonul și ți l-a întins, ai răspuns tu și i l-ai înapoiat, și da, și nu, și nu încă, și zâmbete, și emoție, și eu, și tu, și noi, și voce caldă, și zâmbete, trenul se apropia de orășelul în care trebuia să coboare, îi arăți pe fereastră gara, întrerupe discuția pe care o auzeai fără să vrei, zâmbește iar toată, își ia geanta bej, iți spune drum bun și coboară, o urmărești pierzându-se printre oameni, cu bluza ei roz-pal și cu fericirea ei.

Trenul pleacă, privești locul gol din fața ta, nu o să știi niciodată cum se va sfârși povestea dintre femeia cu bluză roz-pal și șoferul mai tânăr și mai urât, nu crezi în happy-enduri, dar ai vrea să fie, alte gări, alte poduri, alte lanuri de floarea-soarelui, alți nori cumulus, și cirrus, și stratus, și cumulonimbus, și cum or mai fi ei, nu te-ai priceput niciodată prea bine la nori…

(„Vă place Brahms?”, „Aimez-vous Brahms?”, „Goodbye Again”, te gândești că ultima dată ai văzut filmul într-o vară cu Tudor, el zisese să vă duceți, când ați ieșit de la film afară ploua, v-ați adăpostit sub o streașină până s-a oprit ploaia aia de vară, apoi ați colindat prin orașul în care începeau să se aprindă luminile, îți amintești atât de bine înserarea aia, parcă melancolia poveștii de dragoste de pe ecran v-a însoțit dincolo de sala întunecată, cu câțiva spectatori, dincolo de ușile cinematografului părăginit unde rulau  filme vechi, peste un timp cinematograful s-a închis, clădirea a fost dărâmată, acum e alta nouă, Tudor a plecat în alt oraș și tu ai schimbat canalul tv atunci când, într-o noapte, ai dat peste film aiurea, tocmai la secvența aia în care Anthony Perkins o întreabă pe Ingrid Bergman „Vă place Brahms?”.)

 

 

Rămas bun

Ramona Micu

 

Aplecat un pic în faţă, ca sub o povară mare, tata cântă la nai, undeva printre florile din fundul curţii. Tușă Petra varsă în prag o găleată cu apă și flutură cu mătura două frunze rătăcite pe aleea din faţa casei. Ridică brusc ochii ei albaștri, decoloraţi, și zâmbește știrb în ultimul incisiv care i-a mai rămas ȋn gură. Privește în zare, cerul albastru se întinde ca o gumă de mestecat pregătită de o limbă pricepută să facă baloane. Parcă se aude ceva, își spune. Parc-ar cânta cineva. Ȋși duce mâna la gură, a mirare. Cine să cânte, că au plecat de mult cu mortu’, nu mai e nimeni prin bătătură.

Oamenii curg, se înghesuie șiruri, șiruri pe aleea strâmtă din cimitir. Tata îi privește de undeva din faţă, merge cumva aiurea, e ceva greșit în mersul lui, cu spatele la drum și faţa la mulţime, pare că ar conduce grupul dezordonat de oameni care zumzăie, roi, printre flori și lumânări. Cum o fi ajuns așa repede la cimitir, mă întreb, adineauri cânta la nai în fundul curţii, doar n-a zburat până aici, ha, ce amuzant ar fi fost, parcă îl și văd dând puternic din niște aripi de liliac, peste case. Ce-are acolo pe frunte, șoptește a mirare tanti Paulina, o broboană, hm, da’ e frumos oricum, e gras și frumos. Ding dang, bate clopotul de la biserică, ding dang, oamenii tresar, se opresc pentru o clipă din zumzăit și privesc în jur, căutând în aer. Tata schiţează un zâmbet în colţul gurii, galben. Ding dang, oamenii și-au coborât privirile, convoiul înaintează. Sicriul se clatină ușor, s-a împiedicat unul dintre cei patru care-l duc pe umeri, cred că văru’ Gigi, pare că șchiopătează ușor, mai să trântească la pământ toată linia întâi a alaiului, pe tanti Paulina și pe mătușa Marieta, prinse strâns de braţ, una de alta, pe nenea Marian cu mustaţa lui căruntă și pe unchiu’ Costică de la Bolintin. Văru’ Gigi se îndreaptă, mulţimea își continuă drumul, zumzăind în continuare. Pe alocuri, câte unul deviază de la traseu, aprinde o lumânare și-și șterge cu dosul palmei o urmă de lacrimă pe la alte morminte. Cimitirul se aprinde tot mai mult. Tata pare că supervizează toată operațiunea, câţi oameni au venit să-și ia rămas-bun, își spune mândru. Ṣi toţi au pe câte cineva ȋn cimitir, din pământ am venit, pământ ne facem toţi.

Tata apucă șobolanul de coadă și-l duce clătinat spre sacul de gunoi. E mulţumit, otrava e bună. Ṣobolanul se face și el pământ, chiar dacă rămâne pentru o vreme să putrezească într-un sac de plastic, printre resturi de mâncare. Două mâini mari, cu unghii frumoase, ovale și rozalii, mă mângâie pe obraji. Îmi șterg lacrimile, ușor. Să nu fii supărat, copiii sunt răi, râd unii de alţii degeaba. Nu contează că ai pierdut, nu poţi să câștigi tu la toate jocurile, trebuie să mai câștige și alţii. Important e să te bucuri de joc. Voce caldă, mâini puternice, tata e împăratul lumii, din el îmi vin puterea, și curajul, și bucuria, și lumina, e doar un joc, câștigaţi-l voi, eu sunt mulţumit că am jucat corect și frumos, cum m-a învăţat tata. Ṣi el e aici, lângă mine, mă lipesc de el cu toată fiinţa mea și mi-e de ajuns. Ce-o să faci tu când o să fii mare, mă întreabă uneori, șăgalnic, când o să iubești tu o fetiţă și-o să te muţi cu ea, cum o să fie, cum ţi-ar plăcea să fie, mă ȋntreabă. N-o să mă mut cu nicio fetiţă, ţip tare, cât să audă toţi băieţii din mine, chiar și ăia mari, care ar fi atât de proști vreodată să vrea să se mute cu o fetiţă, auzi, fetiţă, o să stau mereu cu tine și cu mama. Ṣi cu mai cine, întinde tata coarda, peste suflet mi-o întinde, o înfășoară strâns, lăsându-mă fără respiraţie, doar cu voi, atât, nu mă mai enerva, că te trimit în camera ta, îi strig, și tata se face mic, tot mai mic, până ce pot să-l iau sub braţ ca pe-un urs de pluș și să-l ţin lipit de mine, mereu. O să am și eu chelie când o să fiu mare ca tine, întreb, iar tata râde subţire, s-ajung eu să te văd chel, ar fi ceva, părul prost părăsește capul deștept, tu o să fii frumos oricum, frumuseţea vine din interior. Ṣi în interiorul tău e soare, nu vezi cum strălucește peste tot pe unde mergi, nici n-am nevoie de lanternă, te iau pe tine și e lumină și în miez de noapte, râde.

Atenţie, se închid ușile, metroul scârţăie, uruie și vibrează din toate încheieturile. Mă balansez împreună cu el, stânga, dreapta, stânga, fără control. Tata se clatină și el, picioarele îi dansează dezordonat printre oameni, am uitat portofelul acasă, trebuie să ne întoarcem, șoptește apăsat, cum să ne întoarcem, o să întârziem la doctor, și-așa te-ai moșmondit juma’ de zi până te-ai îmbrăcat, maiou, cămașă albă, ba nu, albastră, vestă și cravată, sau, ce zici, fără cravată, pierdem programarea, lasă, că îl găsești când ne întoarcem, plătesc eu consultaţia, sunt om mare, responsabil, nu degeaba am mustaţă și chelie, credite la trei bănci și casă în construcţie la margine de București. Nu înţelegi, trebuie să ne întoarcem, repetă încăpăţânat, am acolo bileţelul cu numele, numele doctorului, cum ce nume. A îmbătrânit tata, i-au crescut urechile și e tot mai pedant, nu-l mai scoţi din tabieturile lui, vrea cu orice preţ portofelul cu bileţelul, portofelul lui cu bileţelul lui, furia mi se sparge în cerul gurii, nu pot să-l cert, e vară și facem scenete împreună, elefantul și hipopotamul sunt prieteni buni, mănâncă frunze împreună, mâinile lui mari aruncă pietricele în băltoaca din faţa porţii, rechini. Ṣi tot mâinile lui mari mă trag de sub roţile mașinii, era beat șoferul, aud în jur, tata mă ţine strâns, e palid tot și tremură, tata tremură, wow, asta e ceva. Pe mâini are sânge, de unde l-o avea, cine-a zis că sângele e roșu, nu e roșu deloc, e negru, și indigo, și violet, iar tata e galben, tot mai galben, să-l ţină cineva, leșină, sunaţi la ambulanţă, vă rog, sunaţi mai repede, faţa i se micșorează brusc, se strânge toată în vârful nasului, ghem.

Alaiul se oprește, preotul îngână ceva, mâinile se închină, sus-jos-dreapta-stânga, văru’ Gigi oftează și-și șterge cu dosul palmei o dâră de transpirație de pe frunte. Sicriul e jos acum, groapa, căscată adânc, așteaptă să-l înghită. Tata întinde mâinile lui mari, mă mângâie ușor pe frunte a bun rămas și întinde tremurând deasupra-mi pânza albă.

 

 

15 iulie

Alexandra Niculescu

Prima zi

De obicei pe marea asta plutesc alge, uneori meduze, trece câte un banc de peşti, se unduiesc coji de banane, pentru că oamenii mănâncă multe banane aici, lâncezesc ambalaje de îngheţată, câte o pană, dansează pete multicolore – mai mult turcoaz –, şi se leagănă leneş o minge uitată de nişte copii la care ţipase mama. Azi pluteşte drept, puţin spre stânga şi puţin spre dreapta, la vreo douăzeci de metri de ţărm, un copac. Are trunchi de copac puternic, stejar-sau-nuc-sau-platan-sau-măslin-sau-smochin, are crengi multe şi  muguri. Rădăcinile nu se văd. Sunt singur pe plajă şi n-am cu cine să vorbesc despre apariţia asta neobişnuită. Să înot până la el, asta vreau, să-l pipăi, să fiu sigur că nu-i o himeră, un vis al meu, poate chiar să mă caţăr pe el, s-ajung pe-o cracă, s-o încerc şi să pun mâna pe mugurii ăia şi pe urmă să cobor să ştiu ce-i cu rădăcinile lui. Dar apa nu e încă suficient de caldă, e abia iunie şi eu nu intru în apă înainte de 15 iulie, niciodată n-am făcut-o şi n-o să-mi schimb acum obiceiul pentru un copac, nu sunt hotărât. Aş putea la o adică să-mi probez costumul de scafandru, ce mândru am fost când mi-au înmânat diploma, chiar dacă cineva râdea, aşa mai râd oamenii, fără motiv, cine ştie la ce se gândesc. Ar trebui să-mi ţină de cald, dar chestia e că aş vrea să ajung acolo gol, pentru că altfel se simte contacul cu scoarţa copacului. Aş avea deci de aşteptat ce mai e din iunie şi încă jumătate de lună. Dacă ies în fiecare zi şi verific că e aici, ar trebui să nu fie mare diferenţa dacă ajung acum sau atunci.

A doua zi

Eu stau în acelaşi loc, el nu. Copacul s-a mutat, e foarte aproape de mal, iar mugurii sunt mai bombaţi. Nu-mi dau seama ce culoare au, pentru că bate soarele pe ei şi pe mine. Aş putea să fac acum treaba cu cocoţatul. Curios e că nu mai apare nimeni pe lângă mine. În unele dimineţi târzii apar plimbăreţi şi copii cu forme de plastic şi menajere de la hoteluri. Aşa că n-am de unde să ştiu dacă totuşi copacul ăsta a apărut doar pentru mine sau eu sunt unul dintre privitori. Fiind azi aşa aproape nu mai sunt sigur că aş putea să mă sui în el. Scoarţa pare fină, fără să aibă de ce să te apuci, iar crengile încep de sus, şi nu mi-ar plăcea sa se audă o plescăitură cu ecou când aş cădea eu. Poate e nevoie de un timp în care să ne obişnuim unul cu celălalt, eu şi copacul, copacul cu mine, şi pe urmă.

A treia zi

Eu stau în acelaşi loc, copacul e la vreo sută de metri de mal şi mugurii încep să plesnească. Aş fi vrut să fim mai aproape, azi simt c-aş fi avut curaj să-l ating şi sa ajung la creanga cea mai de sus. Par puternice, sigur m-ar ţine. Scoarţa pare că are multe striaţii azi, aş avea de ce să mă ţin.

La stânga, pe ţărm, e o barcă, a adus-o un pescar şi a lasat-o. Înainte să plece mi-a zis c-ar vrea să prindă o caracatiţă, dar în partea asta de mare nu vin niciodată caracatiţele. Aş putea să iau barca lui şi să mă duc până la copac. Acolo aş da un ocol, aş găsi pe unde e mai bine să încerc şi m-aş avânta. Dar să iau barca mi-e nu ştiu cum, ar găsi-o udă, e un gest incorect, iar să-i cer voie, nici nu mă gândesc, pentru că ar începe curiozitatea, întrebările, ar vrea să mi se alăture, să-mi arate el ce şi cum. Ar fi trebuit să încerc ieri, când era la un băţ distanţă, nu ştiu de ce n-am făcut-o, poate mâine se apropie iar, şi atunci o s-o fac.

A patra zi

Eu sunt în acelaşi loc, copacul e cam la trei metri de marginea valurilor. Nu e totuşi ca-n ziua aia: ar fi ceva apă de înfruntat şi eu până pe 15 iulie nu mă simt pregătit, ar fi ceva în neregulă să încalc obiceiul, că e un metru sau sunt o sută, tot aia e, mai bine aştept. Mugurii din vârf au plesnit de tot şi încep s-apară flori. De aici de jos nu mi-e clar ce flori sunt, nici ce culoare au, mi-ar plăcea să fie roşii… ba nu, albe…ba nu, bleu, da, florile bleu îmi plac… ba nu, şi roz sau portocalii merg, cel mai bine ar fi să fie de mai multe culori, adică fiecare floare altă culoare… ba nu, în fiecare floare să fie toate culorile. Când  o să mă sui, o să aflu. Trebui doar să mai aştept, acum e clar că asta face: se apropie şi se îndepărtează, n-o să dispară. E clar că e ceva pentru mine şi n-are cum să plece cât timp eu nu vreau sau nu pricep ce are să-mi spună.

14 iulie

Eu sunt în acelaşi loc, el e la vreo treizeci de metri de mal. Mâine e ziua. Deja simt că mâine o să fiu pregătit fie că e aproape, şi doar o să fac ţop în apă, acum apa e  bună, şi pe urmă hop-hop-hop până la crengile de sus, fie că e departe – pentru că nu e o zi aşa, o zi invers, mi-a făcut câteva surpize –, înot, pentru că sunt un bun înotător, şi acolo ţuşti pe el până sus. Nu mai am nevoie de barca pescarului, nici de costumul de scafandru, aş putea s-o fac şi azi, la o adică, dar obiceiul e obicei şi-mi place să-l respect. Toţi mugurii sunt flori de ceva vreme şi tot nu-mi dau sema ce culoarea au, dar o să aflu. Mâine o să ne atingem şi o să stau acolo, chiar pe creanga aia, şi o să-nţeleg.

15 iulie

Eu sunt în acelaşi loc, copacul nu se mai vede, încă nu ştiu dacă e de la ceaţă sau.

 

 

 Vineri. Valentine’ s Day.

Laura Pamfiloiu

 

Autobuzul se opreşte în staţia din faţa şcolii. Două fete de aproximativ zece ani urcă şi se aşază cu spatele la geam pe două scaune libere. Amândouă au părul şaten, lung, lăsat liber pe spate, una din ele are ochelari cu rame mov, cealaltă poartă aparat dentar. Afară plouă mărunt şi ştergătoarele parbrizelor se mişcă ritmic. Şoferul muşcă dintr-un măr verde şi le aude pe fete vorbind.

– Azi am sărbătorit Valentine’ s day şi închipuie-ţi că doamna Thompson a venit îmbrăcată în roşu.

– Urăsc chestia cu Valentin, e atît de demodată şi la urma urmei, cine a fost şi tipul ăsta? Cum de are o zi doar a lui? Şi nimeni nu ştie cum arată. Tu l-ai văzut vreodată?

– Nu trebuie să vezi pe cineva ca să crezi că nu merită o zi doar a lui. Ce, pe Moş Crăciun l-a văzut cineva, pe bune?

– Fratele meu zice că l-a văzut.

– Pe cine, pe Valentin?

– Pe Moş Crăciun.

Autobuzul se opreşte la semafor, Şoferul aruncă cotorul de măr într-un coş de gunoi de sub scaun. Fetele stau umăr lângă umăr, părul li se atinge la vârfuri, cea cu ochelari scoate un telefon din buzunarul hanoracului, se oglindeşte în ecran, îşi aranjează o şuviţă de păr după ureche, îl bagă la loc în buzunar. Semaforul se face verde.

– Doamna Thompson ne-a pus să scriem mesaje secrete pentru cineva din clasă şi să le punem într-o cutie de lemn cu capac pe care a scos-o din dulapul ei. Ne-a zis să scriem doar dacă dorim. Cine dorea înseamna de fapt toată lumea, pentru că nimeni nu a avut curajul să spună că nu doreşte. Cine mai stă lângă tine în cantină dacă zici că nu vrei să scrii?

– Sper că nu i-ai scris lui Mark.

– Îţi dai seama că a cerut şi el o foaie? A ridicat mâna şi doamna Thompson a spus: copii, să-l aplaudăm pe Mark care vrea să scrie un mesaj de prietenie pentru cineva special din clasă. Nimeni  nu a aplaudat, toţi au râs.

– Şi tu ai râs?

– Eu m-am uitat la el pe furiş, l-am văzut cum şi-a scos carioca roşie din penar şi a scris ceva din paisprezece linii. Le-am numărat în timp ce le apăsa pe hărtia albă. Până la banca mea se auzea cum  scârţâie vîrful. A împăturit hârtia şi a îndesat-o în cutie. Apoi s-a dus la locul lui din spatele clasei. A trecut pe lângă mine şi m-a atins din greşeală pe braţ. M-am făcut că nu observ.

– Tu cui ai scris?

– N-am mai apucat, eram prea curioasă să văd ce fac ceilalţi. La un moment dat el şi-a scos cartea de sub bancă şi s-a prefăcut că citeşte. O ţinea srâns între coate. Pe mine nu m-a păcălit cu volumul trei din „George şi cheia secretă a universului”, ştiam că o terminase de astă-vară. Chestia e că m-a prins că-l pândeam. A închis cartea şi s-a apucat să-şi ascută creioanele, mai întâi pe cele colorate, apoi pe cele grafice. Apoi s-a aplecat să-şi lege şireturile. Apoi a băut apă. Apoi a sunat de ieşire, dar doamna Thompson ne-a ţinut din pauză ca să ne poată împarţi mesajele. Unii au primit şase, Claire, de exemplu şapte. Mark număra pe buze secundele până când doamna Thompson ne-a făcut semn că putem ieşi, apoi a ţâşnit primul pe scări. Îţi dai seama că fix în pauza aia a început să ningă?

– Eu cobor aici, ne vedem mâine.

– Ne vedem în parc, să nu uiţi să-ţi aduci paletele, mama zice că va fi vreme frumoasă.

Fata coboară, uşile  se închid în urma ei, ea se întoarce cu faţa spre ferestrele autobuzului, îşi scoate o gumă de mestecat din buzunar, o bagă în gură şi începe să mestece. Autobuzul pufăie şi-şi continuă drumul.

 

 

Jurnal de Recepție (10). Recviem

Andrei-Codrin Bucur

Îndeletnicirea mea are și unele avantaje – consemnam pe 8 august în jurnal. Asta dacă nu ești frecat la ridiche și-s toate căsuțele bifate pe Booking.com și nu te incomodează zgomotul tramvaielor ce frânează spasmodic sau sudălmile șoferilor de furgonete în rivalitate cu scuteriștii care-și fac plinul la benzinăria de vizavi sau notele stridente ale sirenelor autospecialelor de pompieri ce aleargă ca să facă vânt și nu pentru c-au fost însărcinate cu operațiuni extraurbane prin localități fără hidranți, dar doldora de fântâni, sau nevestele securiștilor de odinioară, care – seminude, în arșița stanțelor cu perdele în volănașe, trase-n lături – își deretică sufrageriile, distrăgându-i pe puritani de la rugăciunea cămăruței, sau în caz că se milogește de tine vreun piccolo să „colaborezi” la degresatul tăvilor sau vociferările taximetriștilor care-și acostează clientela cu dume răsuflate, iritați la culme când li se zice că put a șaormă sau când li se cere să nu duhănească la volan sau procesiunile funerare cu tubă, corn și trombon și nelipsitele bocete din surdina marșurilor funebre sau răcnetele derbedeilor cu skateboarduri și biciclete BMX, ce ascultă, la difuzoarele smartphone-urilor, melodii pe cât de bizare, pe atât de imposibil de ignorat când te pui să citești sau să te uiți la un serial pe subsmovies.nl, fiindcă au subtitrări complexe. Iar câtă vreme ești prezentabil și nu vii beat la serviciu, nimeni nu-ți ține socoteala.

Urmăream un documentar despre unul dintre cei mai iscusiți piloți de Formula 1 ai tuturor timpurilor, probabil cel mai înzestrat și cu neputință de-a fi detronat nici în o mie de ani, care și-ar fi tocit și astăzi cauciucurile, cu talent și luciditate, pe pistele din întreaga lume, dacă la San Marino Grand Prix – de pe Autodromul Enzo & Dino Ferrari, Imola, din 1 Mai 1994 – n-ar fi participat și Providența, amatoare înfocată de curse, care – la repezeală, adică la numai 34 de primăveri – i-a luat la Ea atât pe Ayrton Senna, cât și pe Roland Ratzenberger, decedat în sesiunea de calificări, cu o zi înainte. Zile nefaste dintr-un an mizerabil: o mierliseră Kurt Cobain, Charles Bukowski, Eugen Ionescu, urmând să treacă Styxul Elias Canetti, Petrache Lupu, Mama Omida…, iar Kenzaburō Ōe să-și adjudece Premiul Nobel pentru Literatură.

Reporterul șușotește, pe sub mustața-i colilie, că trebuia să-l intervieveze pe brazilian, păsuindu-i escapadele: vedetă sportivă… antecedente… Însă acum îi făgăduise că-i va întocmi un tabel cu zonele problematice ale circuitelor ce aveau nevoie de modificări radicale pentru a nu le mai periclita viața. Așa că-i zise „Excelent! Vorbim după victoria de mâine”, surâzând pozitiv și scărpinându-și scăfârlia în efortul de-a desprinde un răspuns la întrebarea „Ce tot face, de nu-și poate sacrifica 15 minute pentru o cronică de ziar?” Ca să afle, ceea ce nu și-ar fi închipuit c-o să audă vreodată, oricât de impecabil articulate ar fi fost cuvintele, că triplul campion mondial desfășura constant o muncă de voluntariat, ce includea și înregistrarea atent monitorizată a vocii sale, indispensabilă pacienților în comă… (Se iscase o altercație… Marin roșu ca racul… să expediez prin e-mail o factură: li se anulase comanda la dezodorizante WC și sprayuri contra moliilor, iar furnizorul avea telefonul deranjat, „Trăzni-i-ar să-i trăznească!… Și ăștia dau faliment”.) Li se așeza pe urechi o pereche de căști vintage, Sony MDR-7506, cu diafragme largi și carcase robuste, de fiecare dată alte fraze și cu inflexiuni variate, pe casete Maxell, casetofoane Philips, apăsând Play – cură paliativă… stimulați permanent în înfruntarea tenebrelor și-n evitarea repausului neuronal, încercând o restaurare a conexiunii între materia cenușie și sistemul reticulat activator ascendent… gâdilând venele talamostriate, mezencefalice, picioruțele fornixului, pulvinarul talamusului, nervi și ganglioni, sinusuri și septuri… vibrând prin puterea glasului taumaturgic păienjenișul coroidian al celui de-al treilea ventricul, dar nu ca să-i deprime, după cum trâmbițează, ipoteticamente, Psihiatria Biologică, ci ca să le împrumute încrederea pe care nici Dreptul Lazăr n-o posedase…

Stop! Caravana Bergenbier dă buzna-n oraș, îmi asaltează retinele, întărâtă gloata însetată și o desparte în susținători ai „Ticălosului”, scandând „FRF, ține minte, Pele Balint, președinte!” și dușmani ai lui Stelea, cățărați pe camioanele condamnaților la dipsomanie, cu foarfece și lame de ras în mâini, râvnind la barba fostului portar al Naționalei, căci nu uitaseră cele 4 goluri primite cu Elveția, în același fatidic ’94, făcând să trepideze pixurile în cană și routerul TP-LINK de pe cofretul cu diferențiale și prize.

Mă recuplez: casca lui Ayrton Senna era pe capotă, de obicei o purta pe cap înainte de start pentru a se acomoda cu mirajul claustrofobic al traseului, în cockpitul unei Williams FW 16 din fibră de carbon – cascheta generalului de brigadă, deasupra unui sicriu. Cu o mimică transparentă, absorbit de amănunte vitale, și nu de frenezia podiumului, accelerează: prima tură, a doua tură… în cea de-a șaptea monopostul părăsește pista, curba Tamburinei, se izbește într-un zid neprotejat de beton, o așchie din suspensia roții se împlântă, perforându-i viziera, în glabelă, bolidul e țăndări, cursa se reia, tânărul Michael Schumacher iese învingător, niciun strop de șampanie, niciun pumn de confetti. Să încremenesc, nu alta.

Rătăceam prin tragedie, avid de conspirații, experiind un moment de reculegere. Un spectator în gradene, fluturând steagul scuderiei Ferrari… și pertu-ul dezinvolt al individului bondoc, ce ieșise furtunos din bar:

─ Auzi! Niște manele, ceva?

I-am replicat flegmatic, deși îmi venea să-l strangulez:

─ La Pensiune, domnu’ – punând pe repeat playlist-ul cu Depeche Mode.

Recomandare Literomania

Despre autor

Literomania

Literomania

Platformă literară independentă.

Scrie un comentariu