Flash fiction stories

Flash fiction stories – noiembrie 2019 (I)

Flash fiction stories – noiembrie 2019

Literomania vă propune o rubrică permanentă numită Flash fiction stories, în care vom publica microficțiunile primite pe adresa de mail a redacției (literomania2017@gmail.com). Prin urmare, așteptăm prozele celor care scriu microficțiuni, cu mențiunea că redacția își rezervă dreptul de a alege textele pe care le va publica pe site-ul Literomania. Îi rugăm pe cei care ne trimit materiale pentru Flash fiction stories să respecte câteva reguli:

  1. prozele să nu depășească 1000 de cuvinte;
  2. numele autorului să fie indicat la începutul textului;
  3. documentele să fie în format Word, cu caractere Times New Roman;
  4. nu acceptăm texte scrise direct în căsuța de mail;
  5. autorul, prin trimiterea materialului, își dă acordul tacit pentru publicarea pe Literomania.

Spor la scris!

 

Căderea zilelor
Ovidiu Bufnilă

Ce să faci cu o zi? O zi e o zi ca oricare alta, gândi Rastolnikov, coborându-se din nacela aerostatului vişiniu care plutise pe deasupra mărilor vreme de o sută de zile.

L-ar fi putut suna pe Milan, archebuzierul, să-l întrebe ce crede el despre trecerea zilelor. Milan gândeşte analitic, are simţ practic. Nu, Milan nu are răspunsul.

Rastolnikov sorbi din cafea.

Trase perdeaua şi privi departe în zare, dincolo de coşurile de fum ale combinatului de utilaj greu, ce mai duduiau locomotivele!

Departe în zare se ghicea ziua de ieri. Un nor plumburiu o trăgea după el, înspre Cercul Polar. Dar, ce grozăvie! Dintr-odată, Rastolnikov zări cum cade o zi peste altă zi. N-am orbu’ găinilor, e real, se strădui Rastolnikov să se convingă că totul e aievea.

Păi cum altfel? Uite, femeia aceea blondă, care cară sacoşe galbene, nu era acolo, în stradă acum câteva minute. Nici aeroplanul care zbârnâie prin văzduh. Hotărât lucru, s-a produs o entropie meserie.

Trebuie să fie opera văluritului, au şoptit, în bărbile lor pline de cochilii, generalii prinţesei Walevska, îndrăgostită lulea de Rastolnikov.

El vălureşte realitatea şi ficţiunea construind istorii periculoase şi instrumentând periculoasele programe autoexecutabile!

Şi bătrânul împărat al oglinzilor de ape din Jabahab Ab Jabadah auzi glasul dezmăţatelor furtuni oceanice după ce trecură deja cinci mii de ani de la metamorfoza văluritului, ce grozăvie.

Un astrolog s-a furişat într-o noapte ploioasă printre coloanele de ceaţă ale palatului imperial din Borobudur. S-a împiedicat în barba-i liliachie. Şi-a vălurit uşor mantia înstelată învolburând aerul cald. A tuşit uşor parcă nevrând să-l tulbure cumva pe bătrânul împărat care trăgea înfrigurat cu urechea la palpitul universului plin de universuri în apropierea telescopului oficial. A dat să se întoarcă, speriat de gândul său nebun. Aflase că epocile se desfăşurau toate deodată şi că nu-şi urmau una alteia pentru că misteriosul vălurit construia ficţiuni cu o viteză uimitoare.

Noii savanţi de pe vechiul asteroid Kaoma Kuamani au descoperit principiul instantaneului acvatic bănuind prezenţa misteriosului vălurit din inima norilor în profunzimea matricelor virtuale care se desfăşurau toate deodată. Pe scurt, puteai fi oriunde, oricum, în acelaşi moment digital.

Rastolnikov zice: asta e. Scoate mătura din debara şi mătură uşor zilele băgându-le sub preşul vişiniu tras acum o secundă din nacela aerostatului vişiniu.

 

Bango saradai
Ovidiu Bufnilă

– Bango saradai! mi-a strigat căpitanul balenierei, scoţându-şi şapca soioasă de pe cap.

N-am înţeles ce vrea să-mi spună. Mi-am lăsat carabina cu ţeava-n jos şi l-am salutat la rândul meu, cu zâmbetul pe buze.

Aducea cu el Marea Balenă Albastră. Burtoasa-i corabie de-abia înainta în golf.
– Bango saradai! mi-a şoptit Elbina, proprietăreasa de la Patul de Argint.

– Bango saradai, mi-a aruncat printre dinţi Montgolferrer, comandantul dirijabilului galben care tocmai trecea fâşâind pe deasupra oraşului nostru.

– Bango saradai! mi-a strigat vesel Patrowsky care tocmai cobora din fuzeea lui marţiană, ce mai călător stelar!

I-am zâmbit larg. L-am privit cruciş. El m-a bătut amical cu trompa-i argintie pe umăr.

– Bango saradai! am urlat eu, văzându-l pe şerif călare pe un pterodactil virtual.

Şeriful s-a supărat foarte tare că l-am luat peste picior. M-a digitalizat pentru două luni şi jumătate. Când s-a întors din Pataggonia, Montgolferrer m-a scos pe cauţiune.

Cum m-a văzut ieşind pe poarta închisorii, mi-a strigat râzând:

– Bango saradai!

Iar eu i-am tras un pumn în nas.

 

Căsuța de hârtie
Ionuţ Manea

Nu e nimeni aici.

O mașină antică de scris.

Privileag scrie în colțul din dreapta jos.

M-am hotărât să scriu aceste rânduri pentru că așa am simțit.

Nu este țipenie de om. Nu e cald și te simți izolat. Ce poate fi mai frumos în ziua de azi? Sunt taximetrist, am patruzeci de ani, două căsătorii ratate și un picior amputat. La dracu’! Nu trebuia să intru în camera asta sinistră. E un miros ciudat. Parcă ar fi trecut un popă cu patrafirul. Văd ceva în colțul din dreapta. O femeie…

Mirosea a transpirație, împuțitul. A încercat să mă pipăie… Ciudată cameră. Liniște. Am fost o fată frumoasă, da. Și talentată. Până am ajuns în Capitală, unde am fost nevoită să mă prostituez. Nu-mi ajungeau banii, voiam și aia, și aia. Acum sunt profesoară la un colegiu… Am riduri… Am auzit o voce în spatele meu…

Bună femeie, cam trecută, dar încă bună. Părul aspru, învechit de coloranții ieftini. Întotdeauna mi-a plăcut să rămân singur din când în când. Sunt un om bătrân, dar încă îmi plac femeile rafinate. Bine nu asta… asta era o putoare, se vedea de la o poștă. Sunt un pensionar ramolit cu o sumedenie de regrete. În tinerețe am fost pedant și om cu principii. Dobitoc. Acum regret că am împărțit patul cu aceeași femeie timp de patruzeci și unu de ani. Sunt divorțat de doi, o duc nemaipomenit. Am o puștoaică de nouăsprezece. Diamant. A lătrat cineva?…

Câinele Dingo, așa mă strigă oamenii

Idioții… Ăsta mirosea a bătrânețe, a boală. A făcut niște ochi… Am venit cu Maman, o babă de optzeci și cinci de ani ce nu se hotărăște să moară. Mă terorizează. Mă ia în brațe toată ziua. Mă scarpină la coaie, tâmpita. Nu a fost măritată niciodată, are o voce pițigăiată de te bagă în sperieți și bani mulți, dar degeaba. Mă pot pișa în camera asta fără niciun sens?…

Am gonit potaia.

Urina pe piciorul scaunului.

Mașina asta de scris e grozavă.

Galbenă, auzi și tu, cine a mai văzut mașină galbenă de scris? De obicei sunt albe sau negre, eventual. Să nu uit să mă semnez. Director adjunct la administrația piețelor. Peneș îmi zic acum. La profesională îmi ziceau Cocoș. Să mă vadă mama acum… Eu am fost sărac, exagerat de sărac. Am mâncat coji de cartofi de câteva ori, iar străzile nici nu apăruseră încă la noi…

Bă, ce urât, să moară peștii mei!

Cum dracu’ ies ăștia din casă așa?

Da, camera e bengoasă, are un iz intelectual. Cum o ard fraierii pe Magheru. Ce poftă de scris am! Credeam că am și uitat să scriu. Uite pot scrie cuvântul PULĂ. Minunat. Întotdeauna mi-am dorit să scriu asta la o mașină veche, nemțească. Găskar, sadea. Rupe Tati!…

Un vagabond.

E lumea plină de lepre, iar cuvântul Domnului e uzurpat de alde ăștia, leproși.

Ei nu sunt copii lui Dumnezeu, nu, refuz să cred asta… Animale concepute fără știrea Lui. Nu există suflu dumnezeiesc în ei. Iar noi, ceilalți, fiii Lui, ne chinuim să propovăduim bunătatea. Ducem lipsă de pământ roditor, suntem nevoiți să sădim în piatră rece și inertă.

Camera asta este albă.

O atracție căreia i te împotrivești cu greu.

Ciudat pocăit. Recunoști pocăiții după culorile anoste și ochii ăia reci, acoperiți. Am terminat liceul, dar nu am dat bacalaureatul. Mi-am început viața sexuală de la șaisprezece ani cu un bărbat însurat. Îmi plac motoarele. Îmi place să trăiesc. Acum, practic, sunt în culmea tinereții și simt că-mi pot permite orice. Nu știu cât va dura…

Tușesc… pentru că fumez de șaizeci de ani.

Am o soție la fel de bătrână.

Nu avem copii.

Când mă uit în trecut, nu regret nimic. Noi ne-am oprit la noi înșine. Ne-am închis într-o cupolă, și ne-am trăit viețile, liniștiți. Nu știu dacă asta e cea mai bună soluție. Viața fără regrete este viața unui om limitat. Perfecțiunea există doar ca termen, în realitate migrează neîncetat. Fetița asta frumoasă ar fi putut fi fiica mea…

Aș sta aici o veșnicie.

Un aer saturat, perfect.

Simți că nu ai nevoie de nimic. Albul ăsta te hipnotizează. Prietenii îmi zic Maman, am un suflețel pe care l-am pierdut pe aici prin apropiere. Toți mă cred o babă perimată. Puțini mai trăiesc dintre cei care m-au cunoscut cu adevărat. Am lucrat douăzeci de ani la Institutul de Igienă, unde m-am îndrăgostit de Doctor. Am fost amanta lui patruzeci de ani neîntrerupți. Cât l-am iubit…

Era un om deosebit, cum rar întâlnești…

În urmă cu zece ani am moștenit o avere de la o mătușă din State. Nu am ce să fac cu banii, acum. Doar mă prostesc. Ironia vieții, un decalaj în permanență, primești ceva când nu-ți mai folosește la nimic…

Omul ăsta e tare bolnav, zbârcit de la țigări.

 

Pe banca din spatele spitalului, Patrick admira copacii seculari și furnicile ce intrau rând pe rând în căsuța sa din hârtie; își luă căsuța albă de jos, la strigătul asistentei:

-Patrick, hai mamă, că vine ploaia! Patrick se uită în sus. Cerul era negru.

Despre autor

Literomania

Literomania

Platformă literară independentă.

Scrie un comentariu