Flash fiction stories

Flash fiction stories – noiembrie 2019 (II)

Literomania vă propune o rubrică permanentă numită Flash fiction stories, în care vom publica microficțiunile primite pe adresa de mail a redacției (literomania2017@gmail.com). Prin urmare, așteptăm prozele celor care scriu microficțiuni, cu mențiunea că redacția își rezervă dreptul de a alege textele pe care le va publica pe site-ul Literomania. Îi rugăm pe cei care ne trimit materiale pentru Flash fiction stories să respecte câteva reguli:

  1. prozele să nu depășească 1000 de cuvinte;
  2. numele autorului să fie indicat la începutul textului;
  3. documentele să fie în format Word, cu caractere Times New Roman;
  4. nu acceptăm texte scrise direct în căsuța de mail;
  5. autorul, prin trimiterea materialului, își dă acordul tacit pentru publicarea pe Literomania.

Spor la scris!

 

Cât de mult îl iubesc pe Cortázar

Mariana Dobrică

August. O postare pe Facebook despre un festival de teatru tânăr la Alexandria.  La un atelier de comunicare s-a discutat un text al lui Cortázar. „Autostrada din Sud”. Ce mișto că tocmai textul ăsta dintre atâtea altele frumoase ale lui Cortázar. Ce mișto că prin locul ăsta din Sud, prin care politicienii locali visau să treacă o autostradă, a trecut, măcar pentru câteva ore, autostrada din Sud a lui Cortázar.

*

Tot august. Citind cartea „neisprăvită” a lui T.O. Bobe. Metaficțiune. Și autoficțiune. E plină cartea de domni scriitori la care se gândește domnul scriitor Teo.  Ultimul text scurt al cărții, „Depăși”. Circulă prea multe mașini în textul ăsta, de-aia m-am gândit la „Autostrada din Sud”, mai ales că domnul Teo îi tot dădea zor cu domnul Julio cu câteva pagini înainte. Sunt atâtea trimiteri, legături ale textelor între ele, puneri în abis, pe care uneori domnul Teo le explică, pe altele le intuiesc mai degrabă, pe altele  nu le văd deloc, fiindcă n-am citit toți scriitorii ăia de care vorbește domnul Teo, și poate sunt prea obosită ca să le văd. Și nu știu dacă pomenește autorul/ domnul Teo pe undeva, prin vreun interviu, sau chiar în carte, și mi-a scăpat mie chestia asta, printre  rațe, veverițe, instrucțiuni, liste, moduri de a spune te iubesc, cafele, amintiri, uși în spatele cărora, sărbători, surprize, dar nu o să  reiau cartea acum, ci mai târziu, peste o zi, două, nouă, o lună, un an, cândva, ca să o citesc altfel, însă textul ăsta scurt pare că se leagă de primul, „Deznodat”, se înnoadă ele cumva, și poate cartea ar trebui citită și în cheia asta.

*

Tot august. Același. Amintirile de pe Facebook. Una, din urmă cu un an, cu „Autostrada din Sud”, pe care o recomandam tuturor celor care aveau draci în trafic, care țipau Muie PSD!, Muie Dragnea!, de pe drumurile noastre toate, alea prăpădite, normal că prăpădite, normal de prăpădite, ar fi anormal dacă ar arăta altfel,  în fine, de pe drumurile pe care erau în călătoria lor spre munte sau spre mare, unde urmau să-și petreacă minunatele concedii pe tichete de vacanță, pe care li le dăduse totuși PSD-ul, și te gândeai că, dacă tot îi apucase revolta și aveau chef să strige Muie PSD!, ar fi putut merge la București, să strige cât și ce ar fi vrut, ca să-și verse năduful, că tocmai era un protest. Poate textul ăsta al lui Cortázar i-ar mai fi calmat și i-ar fi făcut să vadă ridicolul situației în care se puneau. De fapt penibilul.

*

Septembrie 2016. Curs de scriere creativă în Vama Veche și criză de fiere, că tocmai atunci mă apucase, după o vară stranie. Vama aia de început de toamnă este și acum pentru mine ceva între vis și realitate, fiindcă aveam momente din cauza stării mele de rău în care o vedeam neclar, ca și cum aș fi avut capul acoperit de un văl semitransparent. Temă: să imităm stilul unui scriitor, la alegere, să scriem à la manière de. Mi-am ales „Autostada din Sud”, fiindcă era primul text din cartea aia a lui Cortázar pe care o luasem cu mine la mare. Să imităm…  Fir-ar! Nu aveam chef să imit nimic. Era o temă, și chiar știam și înțelegeam că imitația ca exercițiu e ok, e necesară etc. etc., dar mă ferisem mereu de ea, mă oprisem de atâtea ori din ceea ce scriam fiindcă mi se părea că seamănă prea mult cu ceva ce citisem. Aveam în laptop o jumătate de text, pe care îl lăsasem baltă cu câteva săptămâni în urmă, pentru că mi se păruse că e prea à la Cortázar. L-am terminat după ce am venit din Vamă, totuși, și habar nu am dacă cei care l-au citit, dacă l-au citit în revista aia online în care a apărut, au sesizat asta, că de obicei fac trimiterea clar, explicit, forțând uneori textul, tocmai ca să nu am discuții despre plagiat și imitație. Oricum, erau atâtea mașini în texul ăla al lui Cortázar și mă gândeam că asistasem la atâtea discuții despre mașini, dar, fiindcă nu mă interesaseră, nu reținusem nimic. Și eram semileșinată de foame, și dacă mâncam ceva mi se făcea rău, și aș fi vrut să stau pe plajă și să mă uit la mare, a doua zi plecam, și eu aveam din nou un văl pe cap. Și mi-am băgat picioarele în tema aia până la urmă, am citit un fragment dintr-un alt text al meu, care era à la Marquez, sau așa mi se părea mie.  Habar nu am dacă citise cineva „Autostrada din Sud” dintre toți cei de acolo. Sigur proful. Se mai vorbise despre Cortázar, dar nu despre textul ăsta. Dar, dacă l-au citit între timp, ar putea să vadă Vama din începutul ăla blând de toamnă ca pe o autostradă din Sud.

*

August. Un alt august. O altă autostradă, tot din Sud, A2, pe care am ratat-o în noaptea aia de vară, în drumul nostru spre mare, eram veseli, ascultam Vama Veche, deși nu mergeam la Vama Veche, nu citisem „Autostrada din Sud”, dar aveam pe undeva prin bagaje o carte a lui Cortázar, era prima dată când mergeam cu iubitul meu la mare, pentru el primul drum fără gașcă, în care a condus singur până la mare, unde dădeam de gașcă, dar plecaserăm noi mai târziu, și am luat-o pe vechiul drum al mării. Am făcut apoi atâtea drumuri spre mare și nu am ratat autostrada, dar toate astea mi se învălmășesc în minte, se suprapun, dar drumul ăla în noapte, primul, îmi va rămâne mereu foarte clar în minte…

*

August. Altul.

Cortázar? am întrebat mirată, citind numele de pe coperta cărții pe care mi-o făcuse cadou de onomastică un prieten cu care tot schimbam cărți și pronunțându-l greșit.

Era în vremea în care oamenii nu făceau diferența asta care se face acum între cele două Sfinte Marii.

-Da, o să îți placă, am citit și eu câteva povestiri din ea, cred că o să îți placă, sigur o să îți placă, să-mi zici după ce o citești.

Peste câteva săptămâni s-a mutat în alt oraș, am mai vorbit uneori la telefon, ne-am mai întâlnit o dată, spre sfârșitul toamnei, când venise prin oraș să-și rezolve niște chestii neterminate, apoi iar am mai vorbit la telefon, din ce în ce mai rar, așa, ca să știm că suntem ok, apoi nu am mai vorbit deloc, ne-am pierdut, ne-am rătăcit în alte spații, printre alți oameni, cu alte cuvinte, și niciodată în conversațiile alea nu am apucat să îi spun cât de mult îmi plăcuse  Cortázar.

 

 

Kalinka maya

Alexandra Sonu

La cei 75 de ani ai săi, Coca avea două obsesii: parfumurile și Corul Alexandrov. Dar să începem cu începutul. Coca, tovarășa Coca, așa cum încă insista să i se adreseze toate vecinele, puținele rude rămase în viață, funcționarele publice, fostele colege de catedră, în fine, orice persoană de sex feminin (nu de alta, dar pentru bărbați era duduie, deși duduie nu mai era de vreo 55 de ani), își începea rutina de pensionară cu un duș rece, că „face pielea fermă și frumoasă, d-aia la vârsta mea nu arăt ca ciuta aia de Rodica de la 5, stafidită toată, și e și mai tânără ca mine”. Așadar, pe un suport ruginit care abia se mai ținea în perete, Coca depozita o puzderie de sticluțe și flaconașe care mai de care mai bine mirositoare și promițând o piele catifelată și hidratată. Lua prin rotație un gel de duș diferit în fiecare dimineață, fără atașamente frivole, rămânând în schimb fidelă emulsiei Doina de peste 20 de ani. În bonton cu gelurile de duș Dove și emulsia Doina, Coca se fălea cu neîmbătrânita ei colecție de parfumuri Chanel, „ceva original, clasic, nu toate ieftinăturile, tuta aia de Mioara și acu’ se spală la lighean cu săpunu’ de casă făcut de sor-sa, două proaste amândouă, d-aia au rămas fete bătrâne, ce bărbat să se uite la ele”.

Fostă profesoară de rusă, Coca judeca și bârfea fără milă pe toată lumea din vârful buzelor subțiri rujate excesiv, mai ales acum la bătrânețe. O frumusețe pe vremuri, dar chiar și acum, de ce să nu recunoaștem, tovarășei Coca îi displăcea un singur lucru la propria-i ființă: numele. Dar nu era vina ei. Recunoștea fără jenă că maică-sa, o basarabeancă superbă și rea, și taică-su, român get-beget, oacheș și muncitor, au fost țărani toată viața. D-aia taică-su i-a pus numele de Coca. Cocuța, ca pe bunică-sa din Vălenii de Munte. „Ei… Coca… da, vine de la cochetă, dragă, ce știți voi…” se alinta duduia, râzând cu dințișorii ei albi și tineri de la 20 de ani, cucerind toți directorii de generală și de liceu din Capitală. Acum, de când nu mai lucra și nu prea mai ieșea pe nicăieri, că o enervau toate tâmpitele și toți tâmpiții de peste tot, femeia se aranja doar pentru ea. Pretendenți nu mai avea de mult, și-așa-i murise bărbatul de ceva vreme, după ce s-au chinuit și el, și ea, pe lângă el, cu crizele lui de ficat. „Da’ mai taci cu atâta văitat, ce, crezi că dacă faci atâta gură n-o să te mai doară? Nu trebuia să bei și să mănânci ca un porc toată viața”. Până într-o zi, când Nelu a tăcut. I-a părut rău atunci, foarte rău. I-a șoptit încercănată romanțe (se presupune cel puțin că erau romanțe, că erau în rusește, „dracu’ știe ce zice și asta, nu vezi că a luat-o razna, Nelu nu a înțeles o boabă de rusă cât era în viață, d-apăi mort”), lângă catafalc, având o alură de văduvă fatală, până a început să le înjure pe femeile din cimitir că n-au curățat ca lumea pe lângă mormânt. De atunci a rămas singură cuc. Toaleta de dimineață îi era gata doar în momentul în care în picioare îi apăreau escarpenii cu ciucuri roșii. Scotea, ca în orice altă zi, vinilurile din recamier. Kalinka… kalinka… kalinka maya, f sadu yagoda malinka malinka mayaa, uite așa se învârtea și Coca prin casă, fluturându-și capotul de mătase și punctând fiecare pauză cu o mișcare scurtă din încheietura fină, împrăștiind clinchete de brățări scumpe și scrum de Sobranie. O auzea tot blocul. Mai ales vecinele de palier, pe care le considera niște destrăbălate și niște țoape. Bietele destrăbălate și țoape se trezeau îngânând deja kalinka… kalinka ma-yaaa, cuvinte ce le urmăreau toată ziua la facultate sau la serviciu. „A dracu’ baborniță, n-o mai satură Dumnezeu, cu rușii mă-sii și cu kalinka mă-sii cu tot.”

În felul ăsta s-au scurs zilele lui septembrie. Ileana s-a trezit buimacă, la fel ca întotdeauna, kalinka-n sus, kalinka-n jos, a blestemat-o iar pe ramolita de la apartamentul 3, s-a pregătit repede și a plecat la muncă. Când a ajuns seara acasă, pe etaj erau strânse toate babele din bloc. Murise Coca. „Păi cum, păi unde, păi nu asculta muzică de dimineață, păi cum unde, în casă, ce, ieșea vreodată undeva, a găsit-o administratorul în cadă, infarct cică au zis ăia de la Salvare, era deja târziu, se inundase boxa și a intrat peste ea, da, administratorul are chei, da’ era muzica la maxim, el a zis că poate nu aude, când ea era moartă, păi și goală era?, păi cum altcumva să fie în cadă, goală ca tot omu’, nu?, cică mirosea frumos în baie, era spart un flacon de esență de mosc, i-o fi scăpat din mână, eh, s-o odihnească Dumnezeu, a fost ea așa cum a fost, dar de morți numai de bine…”

 

Despre autor

Literomania

Literomania

Platformă literară independentă.

Scrie un comentariu