Flash fiction stories

Flash fiction stories – octombrie 2019

Literomania vă propune o rubrică permanentă numită Flash fiction stories, în care vom publica microficțiunile primite pe adresa de mail a redacției (literomania2017@gmail.com). Editura Paralela 45 are în vedere publicarea, în colaborare cu Literomania, a unui volum de flash fiction cu prozele apărute în cadrul acestei rubrici (cu condiția ca prozele selectate să fie inedite). Prin urmare, așteptăm prozele celor care scriu microficțiuni, cu mențiunea că redacția își rezervă dreptul de a alege textele pe care le va publica pe site-ul Literomania. Îi rugăm pe cei care ne trimit materiale pentru Flash fiction stories să respecte câteva reguli:

  1. prozele să nu depășească 1000 de cuvinte;
  2. numele autorului să fie indicat la începutul textului;
  3. documentele să fie în format Word, cu caractere Times New Roman;
  4. nu acceptăm texte scrise direct în căsuța de mail;
  5. autorul, prin trimiterea materialului, își dă acordul tacit pentru publicarea pe Literomania.

Spor la scris!

 

Angie 

Ionuţ Manea

Mama avea un iubit în Corleone.

Tata murise dinainte să afle.

Pe ogoarele îmbibate cu apă din Saint Roland, paisprezece ciori urmăreau un melc. Liniştitul ţăran flamand, Flaubert, vântura sămânţa viitorului rod. Mintea lui era limpede. Cu o seară în urmă se jucase cu mătuşa Mary și lanţurile, în hambar. Mătuşa Mary rezistase cât rezistase, apoi îşi dăduse duhul într-un cârlig cu care lega Flaubert remorca. Pământul era lacom.

De când a dispărut Flaubert, soţia sa a născut două fete. Cu iubitul din Corleone. Eu eram cea mare, fata lui Flaubert.

La început am fost tâmpită. Tăceam şi îmi mâncam mucii gândindu-mă cum ar fi dacă m-ar pângări Maurice, poliţistul din sat. Eram mică. Îmi este dor, uneori, de viaţa de atunci, proastă, goală, liniştită. Deodată mi-am atins din greşeală un punct; algebric vorbind, era pătratul distanţei de la nas la fund. Am finalizat ciopârțind o păpuşă. Seară de seară mă plimbam prin spatele casei, încercând să înţeleg pământul, mărăcinii mă fascinau.

Fiind urâtă, nu aveam parte de atenţia băieţilor, cum aveau surorile mele mai mici. Aveam timp berechet. Singura mea satisfacţie, în afară de masturbare, era să mă gândesc si să mă răzgândesc. Am înţeles atunci cum funcţionau oamenii, şi le-am descoperit motoraşul ascuns. Am dat din cap dezamăgită şi mi-am pus laţul de gât, în şopru.

M-a găsit Maurice. Înainte să mă trezească, m-a penetrat de câteva ori. Atunci am simţit un zvâc, şi am înţeles că pot zămisli prunci. Am hotărât să renunţ la moarte şi să devin mamă. Şapte copii în şapte ani, la şapte luni. Mă săturasem. Aşa că i-am abandonat în satul uitat de lume. Am găsit o cameră la motelul Saints din oraş. Am băut şapte ani şi m-am drogat cu Spice şi Tom. Am ajuns într-un punct atât de departe, încât am început să fumez oameni. Prima oară a venit la mine un pigmeu, cu ochii teşiţi. M-a rugat să-l fumez, să-l risipesc în aerul îmbâcsit de motel. Zis şi făcut. Am stat trei zile cu ochii lipiţi de tavan. Pigmeul fusese un monstru. Imbecilul dracu’! Pedagog pedofil!

Am fumat oameni din toate colţurile lumii. Şi am rămas dezgustată de fiecare dată. Cu cât omul era mai sărac, cu atât gustul lui era mai iute şi amar, plin de teribile secrete. Găsită moartă pentru a doua oară în viaţa mea, de la o supradoză cu doi avocaţi obezi, m-am trezit într-un spital din oraș. Doctorul Peto a fost un om deosebit. Stăteam de vorbă nopți întregi. Într-o seară m-a implorat. L-am fumat și pe el. Nu a ţinut mult, două fumuri. Era atât de gol pe dinăuntru… Probabil ăsta era harul meu. Deşi eu insistam cu tărie să devin o mamă depravată, am devenit, fără voia mea, o renumită fumătoare de oameni.

 

 

În societate

Alexandra Sonu

Luau masa împreună după două săptămâni. El, ea, părinții lui. Au decis să meargă la un bistro (chipurile franțuzesc) dintr-un colț de stradă, după ce au făcut niște cumpărături la mall-ul din apropiere. Ea ajunsese din nou în situaţia de a-și număra fiecare bănuț. Nu avusese destul să-și cumpere crema aia de corp la care visa de multă vreme. Era cu particule strălucitoare, poate ar fi făcut-o să arate mai puțin spelbă, mai puțin tristă. Mai „iubibilă”, vorba cântecului. Se gândea că n-are nici chef, nici timp de prostiile astea de întâlniri, avea de pus două mașini la spălat în seara aia, să-i calce lui cămășile pentru serviciu și să-și facă o baie. Se uită la ceas, ora 5. Nu o să mai aibă timp să-și curețe și cuticulele, trebuia să schimbe și așternuturile. Asta e, lasă, nu se uită nimeni la mâinile mele. Ba da, se uitau, era asistentă la biblioteca universității și, deși știa că probabil exagera puțin, simțea mereu cum studenții, sau studentele mai degrabă, îi judecă lipsa unei manichiuri îngrijite atunci când le ștampila cărțile. Se uită iar la ceas, apoi analiză chipurile de lângă ea. Familia ei. Nu spusese multe azi, nu era în apele ei. Se simțea detașată, străină. Se simțea așa de ceva vreme pentru că era nefericită. Dar nu știa de ce era nefericită, nu exact cel puțin, că așa avea ea niște bănuieli. La cei 30 de ani ai săi, viața ei nu era chiar ce se aștepta. Logodnică de inspector școlar general, viitoare noră de procuror-șef, fiică de magistrat, Elena era asistent bibliotecar cu juma’ de normă. Nu chiar ce s-ar aștepta cineva de la o persoană de vârsta ei cu relații ca cele enumerate mai de sus. Dar ea asta făcea de ani de zile, nu reușise să prindă un post mai bun nici unde lucra, nici altundeva. Asta e, se bătea singură pe umăr și o lua de la capăt cu o nouă zi, o nouă săptămână, o nouă lună și așa mai departe. Mai publica ici-colo, în câte o revistă, scria bine, chiar foarte bine, dar parcă nu reușea să se așeze odată la masă și să scrie ceva cap-coadă. Un roman, spre exemplu. Vai, dar tare i-ar plăcea. E drept, de așezat se așeza cu laptopul în brațe, cafeaua lângă și țigara între degete, dar nu reușea să scrie un cuvânt. Și-așa treceau orele până seara, când venea el și o descosea „hai ți-ai căutat, ți-ai găsit, ce faci toată ziua când vii de la lucru, stai, vrei să-ți pice din cer, uite io, e posibil să mă propună pe liceu, dar am munciiiiit…”. „Da, da, da”, se gândea ea și rămânea cu ale ei.

Acum se uita la el cum înfulecă niște coaste cu mult sos, niște grăsime i se prelingea pe bărbie, și-a întors capul să se uite în altă parte, o scotea din pepeni când nu era în stare să mănânce civilizat. În momentele astea, parcă i se părea că e un lup, sălbatic, arogant și egoist. Era mândru de el nevoie mare, marele inspector, și ai lui pe lângă el, ce mai băiat avem, domn procuror sigur se gândește în spatele ochelarilor rotunzi cu dioptrii cât tot capul lui, ce-o fi văzut la fătuța asta, e ca vai de ea, e frumușică foc, nu zic, ce-i frumos și lui Dumnezeu îi place, dar plutește așa, n-are o direcție și ea, un rost în viață, bine măcar că e dintr-o familie bună, ta-su e mare om. Și cu tatuajele alea, doamne ferește, cine s-o angajeze… parcă ar fi d-aia pe invers. Elena îi evita privirea. Îi evita pe toți de fapt, surâdea doar docilă din când în când, „daaa, așa e, e cel mai bun din inspectorat, cum nu… da, eu i-am călcat cămașa, ba da, ah, are cute, mda, cine știe, poate a căzut de pe umeraș după, sigur, e importantă ținuta, da, și la mine la biblio”… venise desertul, ei călare pe platoul cu brânzeturi fine, ea tare ar mai fi băgat o țigară, îi blestema pe ăia cu legile lor cu tot, să nu se mai fumeze în localuri, ei tot călare pe platoul ăla, doamna procuror se scobea în dinți cu degetul și se holba la chelneri, bărbații familiei hăhăiau și se holbau la chelnerițe, Elena le-ar fi tras la fiecare câte un dos de palmă și ar fi fugit de-acolo departe, departe. Spera că după ce au devorat brânzeturile va putea să evadeze, sigur că nu, hai să ne luăm câte un „expresso”, doamna procuror nu prea știa ea ce-i cu pronunțările, dar de-aia-și luase bărbat deștept, să nu trebuiască să-și mai bată ea capul.

„Tu nu zici nimic, măi fată, vezi că nu îi bine așa, te vede cineva, zice că nu-l iubești pe Georgică al nostru, zî și tu ceva acolo, pe mine Denea m-a scos peste tot în societate, și vai ce-mi mai plăcea să vorbesc cu toată lumea”, doamna procuror o dojenea cu accentul ei puternic moldovenesc. Elena n-o mai asculta. Era cu telefonul în mână, două mesaje îi luminau ecranul:

„Hei”

„Ce faci?”.

 

 

Inconștiența e o stare privilegiată

Monica Tonea

Mi-am aprins o țigară și am rememorat utimele minute din an. Mă smulsesem cu un început de dezgust din conversațiile făcute doar să întrețină atmosfera festivă. Eram sătul de discuţiile lor și m-am strecurat afară, lăsându-i învolburați în lumina împrăștiată de flăcările șemineului. Pe balconul strâmt, aș fi putut să mă simt ca un condamnat la moarte. Toți murim singuri. Asta-mi trecuse prin cap. Dar o mireasmă veche, adusă de vânturi dinspre mare și reîmprospătată, mi-a răscolit amintirile acoperite de uitare.

Mai erau câteva minute până să se schimbe anul, când mă întâlnisem cu Sara pe hol. Copila știe să te rănească la fel de bine ca și maică-sa. Grăbit să nu pierd ocazia, am încercat să-i spun stângaci că eram mândru de ea. Asta-mi trecuse prin minte privind-o. Încă mă consider un părinte responsabil, dar pentru ea nu sunt decât un amărât demn de dispreț. Cu toate astea, uit adeseori. Am încercat în repetate rânduri să-i explic că e o chestiune de cuplu și că n-ar trebui să o afecteze ce se întâmplă între părinții ei. Orice se-ntâmplă, ea n-are nicio vină. Nici nu știu când s-au întors lucrurile împotriva mea. Era o vreme când îmi căuta aprobarea și contam ca personaj central în viața ei. Până când s-a rupt ceva. Definitiv. Maria spune că toate astea mi se trag din cauză că se identifică prea tare cu Georgia. Probabil. De când s-a dumirit care e sensul lucrurilor, Sara m-a urât cu brutalitate. Fără avertizare. O revoltă pe care nu voia să şi-o stăpânească. Nu o interesa câtuși de puțin starea mea sufletească. De ce să mă menajeze?

-Credeam că te-ai schimbat, mă întrerupsese ea. Da’-mi pare c-ai revenit la înfățișarea ta veche. Nu te măgulește. Du tout, întărise ea.

La auzul vocii ei, încremenisem. Și-n noaptea aia. Nici atunci nu-mi dădea răgaz. Am aruncat o privire furișă înspre oglindă. Nu vedeam nimic. Era adevărat, timp de un an reușisem să mă sustrag uitării de sine. Însă, în urmă cu trei luni, pierdusem și ultimul job, și asta mă adusese iar în pragul dezolării. Înțelesesem că mă sabotam singur, dar declicul se declanșase cu întârziere. Nu mai aveam ce remedia.

-De unde atitudinea asta? îngăimasem, complet derutat.

-Știi ceva, nu meriți să-ți răspund, se învrăjbise Sara, de parcă orice spuneam avea de gând să o întărâte. Mais ça va, îți spun, fără confuzii, da? făcuse ea concesia, cu o grimasă sarcastică. Adâncit în psihoza ta dementă, nu te-ai deranjat să vezi ce-i cu noi. Se duce de râpă totul! strigase cu lacrimi în glas. Înțelegi, s-a ales praful de tot!

Muzica ajunsă până la noi dinspre salon invada micul spațiu dintre camere, iar eu nu știam cum să fac față. Zgomotului. Furiei. Spaimei. Limbajului ei violent.

-Sara…

-Nu, lasă. Tu, tu… tu și dramele tale. Je te le jure, papa, puteai să fii și tu un homme pour une fois. O dată, măcar! Dar nu, în fapt, t’es… t’es le roi des cons! se exprimase ea în franco-româna la care apela de fiecare dată când purta o discuție animată.

Îmi aruncase cu atâta durere insulta, simțisem cum mă frâng. Cum îndrăznea?

În timp ce stăteam pe balcon și îmi aminteam scena, vocile din casă se estompaseră, iar umbrele lor alungite de zbaterea flăcării din șemineu erau de-a dreptul caraghioase. Eram conștient de propriul derapaj, n-aveam nevoie de confirmări. Fiecare membru al familiei noastre disfuncționale credea despre sine că se afla în cădere liberă. Pe când eu, eu unde mă situam?

Inconștiența e o stare privilegiată. Mă însoțise ani de-a rândul, până când se săturase să acționeze doar de capul ei. Sprijinit de balustrada de fier forjat, am simțit cum mi se strecura în minte o emoție. Sau în suflet?

Am tras din țigară și am lăsat noaptea să curgă după bunul ei plac. Am urmărit cu privirea razele răspândite de luna apropiată de pământ. Cădeau oblic peste grădină și compuneau elemente noi care se detașau dintre umbrele mişcătoare, oricum, ziua, totul devenea opac. M-am îndreptat de spate şi am stins țigara în scrumiera aflată pe masa de lângă mine. Se încheiase încă un an teribil. Un final. Casant, ce-i drept. Dar era un final și ăsta, nu?

Despre autor

Literomania

Literomania

Platformă literară independentă.

Scrie un comentariu