Flash fiction stories

Flash fiction stories – septembrie 2018 (I)

Literomania vă propune o rubrică permanentă numită Flash fiction stories, în care vom publica, o dată la două săptămâni (în funcţie de textele trimise), microficțiunile primite pe adresa de mail a redacției (literomania2017@gmail.com). Editura Paralela 45 are în vedere publicarea, în colaborare cu Literomania, a unui volum de flash fiction cu prozele apărute în cadrul acestei rubrici (cu condiția ca prozele selectate să fie inedite). Prin urmare, așteptăm prozele celor care scriu microficțiuni, cu mențiunea că redacția își rezervă dreptul de a alege textele pe care le va publica pe site-ul Literomania.

Îi rugăm pe cei care ne trimit materiale pentru Flash fiction stories să respecte câteva reguli:

1. prozele să nu depășească 1.000 de cuvinte;
2. numele autorului să fie indicat la începutul textului;
3. documentele să fie în format Word, cu caractere Times New Roman;
4. nu acceptăm texte scrise direct în căsuța de mail;
5. autorul, prin trimiterea materialului, își dă acordul tacit pentru publicarea pe Literomania.
Spor la scris!

 

6. Jurnal de Recepție. S-a furat mireasa

Andrei-Codrin Bucur

Azi în sat e nuntă mare… nu că m-ar interesa în mod special, dar cum majoritatea încep după ce soarele cade-n chindie și se isprăvesc la revărsatul zorilor, nu pot decât să mai controlez o dată dacă mi-am luat dopurile de urechi și calmantele, pentru că nici petrecerea din noaptea asta n-o să facă rabat la gălăgie și dezmăț. Așadar: „Contactați-i pe nepricepuții… pardon, pe experții de la Sonorizări Nunți și Botezuri, pregătiți-le terenul, ștergeți praful, curățați geamurile, măturați și spălați pardoseala, p-ormă o să vină Marin să potrivească mezanplasul și s-aducă ultimele retușuri… de fotografi se ocupă prietenii mirelui… iar dacă bucătarul face nazuri, administrați-i un păhărel de Jack cu energizant, și-o să zburde de zici că-i nunta lu’ fie-sa. Hai că știți procedura, nu mai faceți pe proștii!”
Și-ntr-adevăr nu puteam spune că nu fuseserăm instruiți într-ale parangheliilor creștine, cu preotul care le dă mirilor pișcotul înmuiat în vin, și hora ce se-ncinge în mijlocul bisericii pe acordurile profetului Isaia, și coloana de automobile împodobite cu panglici, fundițe și buchete de flori, ce-și croiește drum printre pietonii ce traversează, salivând la vederea păpușii crăcănate de pe capota limuzinei din vârful alaiului, întreaga ciurdă apăsând fără milă claxonul, prin mahalale și buricul târgului, până la sala festivă… simboluri de cruzime și de batjocură la adresa omenirii.

─ Nu fi nesimțit! se răsti șefa la Ianuș.

─ Ce dacă-s expirate? E doar apă.

─ Eu n-am nevoie de belele, auzi! Îmi face unu reclamație ș-apoi îmi pușcă ANPC-ul o amendă de-o să lucri gratis juma de an.

─ Păi se duce, scrijelind cu unghia petul siniliu.

─ Atunci spune-i lu’ Vasi să-ți dea un pic de spirt și câteva discuri de vată, și, dacă tot mergi încolo, roagă-l să scoată carnea tocată și salata de vinete din congelator, întreab-o pe Flori dac-a terminat de călcat fețele de masă și pe Luci dacă se mai închină mult la maioneza aia – făcându-și de lucru c-un tirbușon cu aripioare și c-o grămăjoară de furculițe limpezite, puse la scurs.

Pe pagina de Facebook a hotelului au apărut deja primele imagini menite să sporească ciuda amicilor proaspeților însurăței și a tuturor gură-cască de pe rețelele de socializare, inși a căror biografie se reduce la două parole: „ÎN ZADAR”, lichele sentimentale ce s-au grăbit să-și afișeze comment-urile canonice: „Casă de piatră…” „E superb…” „Felicitări…” „Infinite bucurii și realizări…” „Vă pup, frumoșii mei…”, și unul cică hazliu, dar cât se poate de verosimil: „Condoleanțe ☺”. Cu alte cuvinte, ne doare-n cot de voi, ați avut noroc cu socrii… peste maximum o lună vă reîntoarceți la fabrică, hai, nu vă mai spargeți în beșini! încetați odată cu mutrele alea de cabaret! Și ce-i cu rochia aceea de muzeu? Zici c-a purtat-o Ana Pauker și miile de cotarle care-au crezut-o: „Bărbați și femei din toate țările, uniți-vă!”, dar mai întâi luați-vă toate măsurile de precauție în păstrarea neîntinată a căsătoriei… cum a făcut ginerele nostru după ce i-a ajuns la urechi un zvon de trădare, iar nasul lui de ceară a dibuit primejdia, drept urmare, și-a cumpărat o minicameră de supraveghere (tip spy) pentru fiecare încăpere a apartamentului, ca să îndepărteze orice suspiciune legată de fidelitatea viitoarei soții, refugiul definitiv al celui care a fost crescut în sânul unei comunități bigote, cu tată pastor la Biserica Harul și unchiul diacon la Biserica Dragostea, cu stăruință de trei ori pe an și misiuni de evanghelizare cât mai dese, profund devotat trăirilor biblice spre care tânjea zi de zi – chestii cu care i se împuiase capul de când era de-o șchioapă.

Dar până astăzi, când – după ce i s-a spulberat orice dubiu, mulțumindu-le invitaților c-au venit și strângându-le mâna în care le-a pus un plic cu înscrisul „Surpriză. Nu-l desfaceți!” – sinceritatea și-a reintrat, în sfârșit, în drepturi, zâmbetele lui au primit un sens de mult căutat… ceva similar cu goana după mireasă – cine a sabotat mariajul? – tocmai în toiul chermezei… un telefon:

─ E cu nașul. Cere o navetă de bere și-o sticlă de whisky.

─ Zi-i să ș-o țină! iar salonul râde, amuzat de discuția lor amplificată de-un microfon fără fir.

Dar iată că-i face semn DJ-ului să dea muzica mai încet, înalță cupa de șampanie și o lovește insistent c-o linguriță: „Atenție!… Vă rog să deschideți plicurile”. Din ele – ce să vezi! – ieșiră, una după alta, numeroase exemple de preadulter, înfățișându-i pe nașul vrăjitor și pe zâna măseluță în circumstanțe de Hustler și Penthouse: ea, cu boticul mânjit de albuș și cu popoul în sus, el, călare pe situație, atât în pat și fotoliu, cât și pe balcon și mașina de spălat rufe… La alegere, să fie oaspeții împăcați, să nu le pară rău c-au dat banii, să aibă subiect de bârfă, să exerseze, în privat, postura capră, să poată să-i acuze pe neoprotestanți de ipocrizie, pedofilie și tăvăleală interconfesională, întrucât fata era ortodoxă și minoră la vremea respectivă, fiecare poză cu data, ora, minutul și secunda, color, format de buzunar, răspândiți vestea cea bună! a înviat stima de sine, apostolii văd, idioții se vindecă, miracolul e la o aruncătură de băț… Sacrifică-ți timp, cetățene! PRIVEȘTE!

Destul cât să leșine babele, boracii să producă smiorcăieli pe bandă rulantă, crăiasa zăpezii, intrând pe ușă, să-nlemnească, domnișoarele de onoare să chicotească, mama-soacră să ceară un deț de pălincă, ospătărița să scape ceștile, iar Vasi, de după colț, cu farfuriile de prăjituri în mână, să șoptească, ca pentru el: „Ai belit-o, Rebeco”, urmat de „’Tu-ți paștele mă-tii de târfă!” și de „Hristoșii cui te-o făcut!…”, fiindcă socrului-mic, divorțat de curând, i se confirmaseră bănuielile – Aleluia!

Blestemele și râsetele au dansat laolaltă, lacrimile de extaz s-au amestecat cu cele de-ntristare, Serviciul de Ambulanță a primit o solicitare pentru traume craniene și-un posibil preinfarct, chelnerii au debarasat mesele, vesela a strălucit din nou în rastelul de inox, tăcerea a pus stăpânire pe clădire… ca întunericul pe o scoică din adânc, iar rânjetul meu sardonic le-a sfredelit pe amândouă, căci tortul pe șase niveluri a rămas neatins.

 

 

… și Ana

Mariana Dobrică

 

O aștepți pe Tina, cum i se mai spunea, dar tu preferai, neutru, Cristina, și, dacă ar fi fost să o alinți, poate i-ai fi spus Cris, sau Cri, dar nu ați ajuns la faza aia cu alintatul, chiar dacă de vara trecută petrecuserăți niște nopți împreună. O aștepți pe o terasă, e încă vară, ultimele zile au fost ploioase, dar  azi s-a înseninat, a zis că vine cu autobuzul, stația era vizavi de terasă, ar trebui să apară, cu următorul, sau cu următorul, o terasă la care mai fuseserăți o dată, de-aia ați și stabilit, mai devreme, la telefon, să vă întâlniți aici, la ora cinci, dar atunci fusese și Ana.

(… și Ana)

Ana, la care ai refuzat să te mai gândești. Tot de vara trecută.  Ana, cu toanele ei, Ana, cu tăcerile ei, Ana, cu încăpățânările ei, Ana, cu tristețile ei, Ana, cu sinceritățile ei, Ana, cu ținutele ei neglijente, Ana, cu ironiile ei, Ana, pe care nu o iubeai, sau o iubeai, dar te-ai prins mai târziu de asta, atunci când ai văzut-o plecând, cu un mic gest de despărțire, ridicase mâna dreaptă, cu palma deschisă, a ținut-o așa câteva secunde, apoi a îndoit degetele ușor, ca și cum ar fi vrut să strângă în pumn toată povestea de atunci, să o mai păstreze puțin, sau să o strivească, ambiguitatea unui gest la care nu ai știut cum să răspunzi, și te-ai trezit ridicându-ți și tu brațul, tot cu palma deschisă, închizând-o apoi, stătea la câțiva pași de tine și te privea, dar purta ochelari de soare și nu i-ai văzut privirea, poate ți-ar fi spus mai multe decât gestul ăla ciudat de despărțire, ai urmărit-o îndepărtându-se până a dispărut, sentimentul ăla de tristețe sau ce era care te cuprinsese atunci a trecut în câteva zile, fiindcă nopți cu Tina-Cristina, fiindcă serviciu, fiindcă toamnă, fiindcă iarnă, fiindcă toate celelalte.

(… și Ana)

De ce acum, Ana? Poate fiindcă stai pe terasa aia, la care va sosi în câteva clipe și  Cristina, o vezi coborând din autobuz într-o rochie roșie și așteptând să se schimbe culoarea semaforului, ca să poată traversa, o adiere îi flutură părul blond  și rochia roșie, rochia aia de care o dezbrăcaseși de câteva ori vara trecută, rochia de care o vei dezbrăca și în noaptea asta, și pe care o va pune pe un umeraș sau o va așeza atent pe un scaun, să nu se șifoneze, și o va îmbrăca singură la plecare, ca să arate impecabil dincolo de ușa camerei de hotel.

(…și Ana)

Cristina își trece mâna prin părul tău și te sărută ușor pe obraz, simți mirosul floral și dulceag al parfumului pe care îl folosea mereu, și mi-a fost dor, și ei, lasă, dar chiar mi-a fost, dor, dor, de-aia te-am sunat, de dor, și nu numai, voiam să, exista mereu un voiam să îți zic, să te rog, să faci asta pentru mine, își comandă o cafea, tu încă o bere, și îți aprinzi o țigară, ar trebui să le lași, Cristina nu bea alcool, nu fumează, face sport, nu întârzie la serviciu, nici la întâlniri, are o pisică albă pe care o cheamă Desdemona și un soț care nu prea stă pe acasă, merge la teatru, filarmonică, în vacanțe exotice, și, uneori, își petrece noaptea cu tine sau cu altul, pentru că vrea să, vrea să, vrea să.

(… și Ana)

O așezi pe Ana, imaginar, pe scaunul ăla de lângă tine, așa cum era atunci, când fuseserăți toți trei la terasă, cu aerul ei absent, chiar dacă era acolo și fuma, și bea bere, parcă nu era acolo, și acum, chiar dacă nu este aici, parcă este, fumând și bând bere. Poate s-a lăsat și de țigări, și de bere, nu mai știai nimic despre ea, de când plecase din oraș, bănuiai că revine uneori, de sărbători, în concedii, dar nu ți-a mai păsat. Și nu ar trebui să îți pese nici acum, și nu ți-ar fi păsat dacă nu te-ai fi întâlnit cu Cristina tocmai la terasa asta, și acum gândul la Ana o să îți stăruie în minte o vreme, dar o să se estompeze ușor-ușor, fiindcă toamnă, fiindcă serviciu, fiindcă toate celelalte.

(… și Ana)

Cristina râde, gesticulează în fața ta, îi căzuse puțin rochia de pe umărul stâng, bareta neagră a sutienului contrasta cu albul pielii, roșu – negru – alb, o culoare și două nonculori, și vrea ceva, să vă plimbați prin parcul din apropiere, să nu mai bei atâta, să vorbești cu Mihai despre postul ăla pe care voia să îl ocupe, era pregătită pentru concurs, învățase toată vara, de-aia o rărise cu întâlnirile,  învățase, dar i-ar mai trebui și o vorbă bună pusă pe lângă cine trebuie, că nu e suficient învățatul, roșu – negru – alb, fum de țigară, Ana, absentă-prezentă pe scaunul de alături.

(… și Ana)

Cristina a dus-o pe Desdemona la doctor, Cristina a luat bilete la teatru, Cristina a alergat de dimineață, Cristina–Tina, niciodată Cris, niciodată Cri, roșu – negru –alb, hai să ne plimbăm prin parcul ăla, să fim romantici și să ne ținem de mână, hai să mergem la hotelul ăla și să te dezbrac de rochie, hai să o așezi pe umeraș sau pe un scaun, hai să, hai să, hai să plecăm de aici, ok, stai să termin cafeaua, nu e nicio grabă, ieri am fost prin centru să îmi caut pantofi și m-am întâlnit cu Ana, e în oraș, ieșim zilele astea să bem o cafea, poate vii și tu, erați apropiați într-o vreme…

 

 

Femeia de la măcelărie
Anca Goja

Într-o zi, venind de la serviciu, am intrat la măcelăria din cartier să-mi iau ceva pentru cină. Am văzut-o la tejghea pe aceeaşi blondă platinată, 50+, cu buze răsfrânte, cu o faţă care părea a fi suferit multiple operaţii estetice, deşi era improbabil, având în vedere salariul de vânzătoare. Dar, m-am gândit atunci, poate că avea un soţ bogat şi vânzarea salamului era doar un hobby.

– Bună seara, am zis. Aş vrea şi eu cinci felii de parizer.

– Ciao, era să nu te recunosc. Ţi-ai prins părul. Foarte bine îţi stă. Şi rochia… e rochiţă sau e bluziţă? Ce corp frumos ai, chiar dacă eşti mai plinuţă. Cine spune că scândurile sunt frumoase? Mie, una, nu-mi plac. Uite, ţi-am pus şase felii, dar e excelent parizerul ăsta, o să vezi, o să-ţi placă.

– Bine, vă mulţumesc, am spus zâmbind, bucuroasă că se oprise din vorbit. E OK.

-14 lei, te rog.

Am întins banii şi am luat parizerul, care avea cam un kilogram. Gata cu dieta mea. Pe când am ajuns acasă, am văzut că feliile erau groase de un centimetru. M-am gândit la doamna blondă şi la logoreea ei şi nu mi-am putut stăpâni un zâmbet. Femeia asta, deşi minţea cu neruşinare, m-a făcut să mă simt bine. Clar, mi-am greşit ori secolul, ori anturajul.

Odată am găsit-o singură în magazin. Era destul de târziu, seara. Purta un maiou cu imprimeu leopard, de sub care se vedeau bretelele sutienului verde electric. Stătea la tejghea şi îşi făcea unghiile. A început să îmi povestească despre al treilea ei soţ, care era mai tânăr decât ea cu nişte ani. Dar ea spunea:

– Ştiu să îl fac să se simtă bine. Carne din belşug, a spus, – iar eu nu am înţeles exact la ce se referea – , şi masaj la picioare. E disperat după masajul la picioare. De fiecare dată când ajunge de la serviciu, eu îl aştept cu ligheanul cu apă caldă, cu săpunul şi piatra ponce. Îţi spun eu, nici Meghan aia, ştii, prinţesa, nu are atâta grijă de picioarele ei câtă am eu de ale soţului meu. Îl frec cu piatra, îi tai pieliţele, apoi îl masez bine-bine cu cremă hidratantă, câte 20 de minute, pe ceas. Şi apoi îi dau şosete curate, din bumbac. Îţi spun, arată ca nişte picioare de bebeluş. Doar când facem dragoste îşi dă şosetele jos şi mă atinge, ştii… E foarte plăcut. Suntem împreună de trei ani, dar parcă am fi în prima zi.

Altădată am găsit-o plângând. Rimelul scurs îi desenase dungi negre pe obraji. Îi murise mama. Spunea că nu se înţeleseseră deloc, că maică-sa fusese o înapoiată şi că nu ştiuse niciodată ce era în sufletul ei. Când era mică, maică-sa o îmbrăca numai în pantaloni, o punea să poarte nişte bocanci butucănoşi, iar ea visa la rochiţe cu buline şi funde de mătase. Aşa că, după ce a terminat zece clase, a plecat de acasă cu primul bărbat care i-a ieşit în cale, s-a angajat la un aprozar şi şi-a cheltuit toate salariile pentru a-şi face o garderobă pe gustul ei, pentru a-şi cumpăra farduri şi creme. Acum plângea de fericire că maică-sa murise şi că nimeni, de acum încolo, nu avea să-i mai spună că e o curvă şi o femeie de nimic.

– Doamnă, daţi-mi, vă rog, nişte şuncă de pui. Cam 300 de grame. Feliată, a spus bătrânul care tocmai intrase în magazin.

Blonda s-a şters la ochi cu şorţul, şi-a tras nasul şi a scos şunca din vitrină. Era atâta demnitate în felul în care tăia feliile cu cuţitul, încât Meghan ar fi putut fi invidioasă.

O vreme n-am mai mers pe la magazin. Lângă el era un supermarket unde găseam de toate şi unde nimeni nu ţinea minte că am mai trecut vreodată pe acolo. Apoi, într-o zi, am observat că măcelăria fusese închisă. Pe geam era scris cu vopsea: „De închiriat”.

Mi-am amintit de blondă şi m-am întrebat ce s-o fi întâmplat cu ea. Şi mi-am imaginat-o acasă, întinsă pe pat, în hainele ei ţipătoare, care-i lăsau zone mari de piele la vedere, şi cu soţul ei mai tânăr făcându-i masaj la picioare. Îmi plăcea să cred că mezelurile fuseseră doar un hobby. Şi că ea era o învingătoare.

 

 

Împăcare

 Veronica Stănică

 

Ai ajuns la mâna mea, Gheorghiţă, mai du-te şi acum la curve dacă poţi, mă jur că nu-ţi mai zic nimica, hai du-te, Gheorghe, du-te, cum te-ai dus şi-nziua aia când făcuseAnişoara febră mare şi tu doi bani n-ai dat, ai plecat şi m-ai lăsat singură să mă descurc cum oi ști cu copilu’, şi-afară se făcuseră nămeţii cât casa şi n-aveam cum s-ajung cu fata la un doctor, că erau drumurile înfundate şi nu intra nicio maşină, şi nici bani nu aveam, că luaseşitot, Gheorghiţă, tot pân’ la ultimul leuţ, şi mai spre seară mi-a făcut copilul febră și ardea de ziceai că acuma ia foc, și-au apucat-o așa niște tremurături de se zgâlţâia patul cu dânsa, m-am speriat şiam chemat-o pe tanti Lina să m-ajute, și-am îngrijit-o amândouă cum ne-am priceput şi tot degeaba, Gheorghe, că până dimineaţă mi-a murit copilul, când te-ai întors acasă m-ai găsit ţeapănă la marginea patului, cu fata rece-n braţe, şi te-ai uitat la noi şi tot nimic n-ai înţeles, că erai mort de beat, şi te-ai trântit peste cearşafurile ude ale fetei şi-ai adormit, trei zile ai zăcut fără să-ţiaminteşti nici cum te cheamă, Gheorghe, tu crezi că doctoru’ ăla degeaba ţi-o fi zis că la ce-ai tu nu-i bună băutura, şi-am îngropat copilu’ şi tu nimica n-ai ştiut, noroc cu oamenii din sat care m-au ajutat şi cu pomana şi cu toate, că tu habar n-aveai, boleai în patu’ ăla-n care de-abia-ţi murise copilaşul şi-ţi vomitai şi maţele din tine, din când în când gemeai şi vorbeai singur, şi înjurai, cum înjurai, mă Gheorghe, şi la sfârşit, când te-ai trezit, nu te-ai mai fi trezit atunci, şi-ai întrebat de ce e cârpă pe toate-oglinzile din casă şi de ce-am eu haine de doliu şi faţă de înmormântare, că doar n-a murit nimeni, hă, hă, aşa ai râs, Gheorghiţă, şi de ce-i linişte la noi, că unde-i Anişoara, şi ai aflat că Anişoara nu-i, nu mai e deloc, s-a dus şi nu se mai întoarce, atunci de-abia te-ai mai dezmeticit şi tu şi mi te-ai pus pe plâns, da’ numi-a fost milă de tine cum nu-mi e nici acum, să ştii, ba chiar m-am bucurat atunci de plânsul tău, şi ţi-am dorit răul cel mai rău, şi n-am mai dat jos doliul de pe mine, şi am jurat că nici nu-l dau până nu crăpi şi tu, şi până azi nu ţi-am mai spus o vorbă, şi mă uitam la tine cum te topeai pe picioare, şi nu mâncai mâncarea ce-ţi puneam în faţă, şi nici la cârciumă nu mai mergeai, şi într-o dimineaţă te-ai încuiat în beci, tu singur c-un furtun, şi a trecut ziua şi nu ai mai ieşit, şi a trecut şi-a doua zi şi-a treia zi şi tot în beci erai, venise tanti Lina să mă ajute cu parastasul şi a strigat la tine şi tu nu i-ai răspuns, şi-a mai venit o dată şi-atunci ai înjurat-o şi i-ai zis să se care, că tu ai treabă, faci curat la butoaiele cu vin, aşa i-ai zis şi te-ai pornit pe râs, râsul ăla al tău, hă, hă, de s-a speriat biată Lina, cu toate c-a văzut şi ea destule-n viaţa ei, şi-a zis să nu mă supăr da’ ea nu mai vorbeşte cu tine că-i e frică, că mai bine să chem un doctor din ăla de nebuni să te scoată de-acolo şi să te ducă, da’ eu i-am zis ba nici nu mă gândesc, să stea acolo până l-oi chema eu, şi-acolo-ai stat, Gheorghiţă, eu de chemat nu te-am chemat şi nici altcineva n-a mai avut curaj să te strige, de la o vreme începuseşi să urli ca lupii la lună, se frământau orătăniile-n coteţe de frica ta şi-atunci a venit frati-tu, l-au adus oamenii, i-au spus că te-ai închis în beci şi râzi şi urli şi nu mai vrei să ieşi, să te scoată de-acolo că ai băgat spaima în vecini, le e teamă copiilor să mai treacă pe lângă poarta noastră, şi a spart frati-tu uşa şi te-a scos, erai plin de rahat şi puţeai, Gheorghe, şi urlai că nu vrei, că mai ai un butoi de golit, răcneai la frati-tu şi plângeai şi-l implorai să te lase să-l termini, şi l-ai muşcat de mână de-a trebuit să-ţi dea ăsta un pumn ca să te liniştească, şi te-a trântit pe pat, te-a curăţat şi te-a schimbat şi mi te-a dat în grijă, iar eu te-am îngrijit cum am putut, ce vină am eu că tu erai bolnav şi căpătaseşi o culoare cam galbină la piele şi ţi se umflase burdihanul mai mult decât era deja, doar îţi spusesem de nu ştiu câte ori, încă dinainte să se întâmple ce s-a-ntâmplat cu Anişoara, nu mai bea, Gheorghiţă, nu mai bea, bărbate, că uite ce-a zis domnu’ doctor, dacă nu te potoleşti n-o mai duci mult, da’ eu ziceam, eu auzeam, şi-acuma stai aicea ţeapăn, îmbrăcat la costum şi cu cămaşă de poplin, şi zâmbeşti, Gheorghe, la ce-oi mai fi zâmbind acum, că încă n-am zis că te iert şi nici nu ştiu dac-oi putea, da’ nici duşmănie nu am cum să-ţi mai ţin, c-am obosit şi eu, ăi fi ajuns tu la mâna mea dar ai ajuns prea târziu, nu îmi mai eşti de nicio trebuinţă, of, Gheorghe, Gheorghe, Dumnezeu să te ierte şi-oi încerca şi eu, uite c-o venit şi părintele cu stâlpii, săru’mâna, părinte, poftiţi, intraţi, veniţi de vă uitaţi la răposatu’, nu vi se pare că zâmbeşte?

Despre autor

Literomania

Literomania

Platformă literară independentă.

Scrie un comentariu