Flash fiction stories

Flash fiction stories – septembrie 2018 (II)

Literomania vă propune o rubrică permanentă numită Flash fiction stories, în care vom publica, o dată la două săptămâni (în funcţie de textele trimise), microficțiunile primite pe adresa de mail a redacției (literomania2017@gmail.com). Editura Paralela 45 are în vedere publicarea, în colaborare cu Literomania, a unui volum de flash fiction cu prozele apărute în cadrul acestei rubrici (cu condiția ca prozele selectate să fie inedite). Prin urmare, așteptăm prozele celor care scriu microficțiuni, cu mențiunea că redacția își rezervă dreptul de a alege textele pe care le va publica pe site-ul Literomania.

Îi rugăm pe cei care ne trimit materiale pentru Flash fiction stories să respecte câteva reguli:

1. prozele să nu depășească 1.000 de cuvinte;
2. numele autorului să fie indicat la începutul textului;
3. documentele să fie în format Word, cu caractere Times New Roman;
4. nu acceptăm texte scrise direct în căsuța de mail;
5. autorul, prin trimiterea materialului, își dă acordul tacit pentru publicarea pe Literomania.  

Spor la scris!

 

Vacă bălțată cu ugere mari

Anca Goja

Uf, iar a început. Ce l-o fi apucat acum? Şi doar n-am făcut nimic special. Am gătit ceva, Marius le-a spus copiilor să vină la masă, iar Dănuţ a început să se smiorcăie. Nu vrea spanac, vrea şniţel. Şi atunci, pac, a început. Tic-tac, tic-tac. Ca un cronometru.

E a doua oară azi. Prima oară a fost la serviciu, după ce şeful mi-a cerut să îi fac un raport de activitate pe ultimul trimestru. Auzi, să îl termin azi! Omul ăla e incredibil. Unii stau cu cracii în sus toată ziua şi belesc fasolea, alţii trag la jug. Lasă, că face fraiera. Şi când eram mai stresată şi mai concentrată, a început să ticăie. Naiba să-l ia de cronometru.

Azi dimineață, în timp ce lucram la raport şi creierul meu ticăia ca o bombă, mi-am amintit ceva. Am văzut-o pe mama, cu un băţ lung în mână (era arătătorul pe care îl foloseau copiii la hartă, când mama îi scotea în faţa clasei şi le cerea să arate cursurile râurilor şi municipiile reședință de județ), stând în faţa mea, în timp ce eu eram ghemuită la picioarele ei. Mă chinuiam să îmi leg șireturile. Dacă nu ieşeau două fundiţe perfecte, mama mă atingea cu băţul peste degete. Lângă mine era o văcuță bălțată, cu ugere mari, care mă privea cu ochi răi. Era cronometrul de bucătărie al mamei. Îl fixa pe două minute şi, dacă nu reuşeam să îmi leg şireturile în intervalul acela, primeam peste degete. Degetele mele de lemn. Două minute. Cele mai scurte două minute din viaţa mea. Tic-tac.

A durat mai bine de doi ani până când am învăţat să-mi leg şireturile ca lumea. Copiilor mei le leg şi acum şireturile cu mâinile mele. Nu vreau să-i chinui, vor învăţa ei la un moment dat. Sau îşi vor cumpăra pantofi cu scai.

– Bine, Dănuţ, dacă nu vrei spanac, o să primeşti pâine cu unt. Dar te rog, nu te mai smiorcăi. Pe mama o doare capul.

Uite-l cum vine şi mă îmbrăţişează şi mă pupă pe frunte. Şi ticăitul a încetat. Ce bine e când e linişte!

Aşa o pupam şi eu pe mama. Avea migrene des. Se închidea în dormitor câte o zi întreagă, cu o compresă udă pe frunte, şi noi nu aveam voie să facem niciun zgomot. Când apărea în bucătărie, a doua zi dimineaţă,  cu mersul pipăit şi cearcăne negre, îi săream în braţe şi o sărutam pe tâmple. Ea mă strângea tare şi mă ruga să nu o zdruncin. Apoi îmi pregătea o felie de pâine cu unt şi dulceaţă şi un ceai de mentă.

– Ar fi mai bine să vă grăbiţi, doamnă. Nu ştim cât o mai duce. Nu e bine deloc.

Tic-tac. Oare de unde o fi avut doctoriţa numărul meu? Să-l fi avut de la mama? Nu am mai vorbit de ani de zile. Şi acum vrea să mă vadă. Înainte să… înainte să ce?

O s-o sărut pe tâmple, asta o să fac. Şi o să-i spun cât mi-aş dori să pot privi vaca aceea în ochi, şi apoi să o dau de pereţi. O să-i arăt şireturile mele perfect legate şi o să aştept să-mi zâmbească. Oare mai ştie să zâmbească?

– Am plecat la spital. Iau maşina. Nu vă îngrijoraţi, s-ar putea să stau până târziu. Să spălaţi vasele şi la 10 să fiţi în pat.

– Păi azi e meciul! Nici gând să fim în pat la ora aia.

Robert stă cu mâinile în şolduri şi mă înfruntă. Dar în mintea mea e linişte. Niciun tic-tac. Vaca bălţată e numai cioburi.

 

 Vacanță la mare (prima parte)

Carmen Moroșanu

Nu am somn. Mă mut de pe o parte pe alta, pe burtă, pe spate, iar pe burtă, scot o bluză să mi-o pun sub cap, pernă n-am… tremur de frig, a plouat azi, răcoarea se înghesuie, îmi ține de frig; cortul ca toate corturile… și eu sub el. Întind o mână și iau încă o pereche de șosete, apoi mă bate gândul să ronțăi ceva, doar-doar oi alunga frigul. Miez de nucă. Scot dopurile de spumă din urechi, tot aud zgomotele

oricum, somnul nici gând, nici pomeneală. Vecinii stau la taifas într-o altă limbă, pe care, din păcate, o și înțeleg. E 4.30, s-au cam întins poveștile… măcar de-ar vorbi fără a ridica glasul, să poată dormi și oamenii din corturile vecine. Mai mult de patru ore pe noapte nu apuc să dorm; asta e a doua noapte. Pe la 2.00 au venit ceilalți vecini și au trântit ne-tacticos portierele, s-au împiedicat. Mă mir cum de nu mi-au zburat dopurile din urechi de necaz. La 23.00 cerea șeful în megafon să fie liniște în camping… a fost liniște brusc, dar a durat un minut, cred, nu mai mult. Ehei, poveștile astea, numai spuse cu voce tare au farmec. Ce să-i faci, așa sunt oamenii, de parcă ar fi singuri pe lume. Mi-am scos și masca de dormit, n-are rost. Ies ușurel din cort, doar fermoarul se aude pârâind. Lună ne-plină, caut lumină artificială să mă văd mai bine, fără oglindă. Exerciții de gimnastică, oricum toată lumea doarme, talentul meu la întinderi e în siguranță, nedescoperit. Cu capul în jos, văd lumina unei lanterne agitate apropiindu-se. Văleu, nenea de la poartă. Nu-i nimic. M-am mutat pe bancă, cu șosetele cu tot cu picioare sub mine. Scriu. Lent. Mai mult gândesc. Gândurile ropotesc, nu mă lasă nici ele să dorm. Se fugăresc bezmetice, își leapădă povara pe hârtie. Țopăie de zor, se istovesc reciproc, se destramă și se reîncarcă, se reînnoiesc, se înmulțesc, fluieră, se topesc, se hlizesc, șoptesc, se mângâie, se petrec din ochi, hoinăresc agale. Se ating, se depărtează, se înlănțuie, ațipesc, se dezmeticesc, se întind, se ascund rușinoase. Fantezii, repetiții, se zbenguie nebune. Dacă… Și… Sau… Aș vrea… Nu sunt aici. Nu contează unde sunt. Sunt în mintea mea, oricum. Oriunde aș fi, tot cu mine vin. Gândurile.

Se luminează de ziuă.

Dor.

De casă. De patul meu. Locul meu nu e aici.

În cort din nou.

Cred că ațipisem de o secundă, când mi-am auzit numele… de data asta din afara trupului meu. 

 

 

Cartaj

Alexandra Niculescu

Victor adusese o groază de cărţi în sufragerie şi le aşezase pe fotolii, pe canapea, pe covor, pe măsuţa de sticlă – printre ceşti, suporturi de pahare şi bolul de fructe argintat pe margine –, lângă televizor şi pe cutiile cu vin ale Mariettei.

Când nevastă-sa a apărut în cameră şi l-a privit încruntată, el n-a băgat-o în seamă pentru că de fapt nici nu-şi dăduse seama că intrase cineva. Făcea calcule în minte, scria câteva cuvinte pe o foaie şi se învârtea neatent prin cameră.

-Ce faci? l-a întrebat, încercând să-i zâmbească. E duminică, n-am zis că ieşim la mare? De ce-ai adus toate cărţile astea aici?

Abia atunci s-a uitat la ea cu ochi strălucitori, a luat-o de mijloc şi a rotit-o până s-au lovit de „Ţărmul Syrtelor”, şi era să cadă amândoi dacă ea nu se sprijinea cu palma de un perete.

-Am găsit.

-Ce? Cum să aduci cât mai mult praf în sufragerie? De ce nu mi-ai cerut o cârpă? Uite cum arată.

El şi-a aranjat gulerul cămăşii.

-De la tine mi-a venit ideea.

Marietta a ridicat din sprâncene şi a aşteptat cu mâinile în şold.

-Ştii ce-i ăla cupaj, nu? Oricine are de-a face cu vinurile, ca tine, ştie.

Cu capul puţin aplecat într-o parte, nevasta a continuat să-l asculte, în timp ce-şi rotea privirea printre grămezile de cărţi.

-Şi?

-Aşa cum voi amestecaţi mai multe vinuri ca să iasă unul nou, aşa vreau şi eu să fac, dar cu cărţile. M-am gândit cum i-ar spune… cartaj, înţelegi? a spus, în timp ce îşi balansa mâinile spre stânga şi spre dreapta.

-Cupă-cupaj, carte-cartaj… la mintea cocoşului.

Femeia s-a scărpinat pe un obraz şi şi-a mutat greutatea de pe un picior pe celălalt.

-Le-am numărat. Trei sute vreau să fie. Trei sute dintre cărţile care-mi plac şi din fiecare aleg pagina care spune tot, iar în final, am o nouă carte, de trei sute de pagini. În fine, totul e în ce ordine le aşezi, ca să aibă sens, altfel nu.

Nevasta şi-a scuturat rochia şi a făcut câţiva paşi în puţinul loc rămas liber.

-Cartaj… haios, mai degrabă e un carnaj ce vrei tu să faci. Bietele cărţi. Şi ce iese? Nu înţeleg.

El se întorsese cu spatele şi aranja un morman de cărţi.

-Şi te duce cu gândul la Carthage, ştii?

Ea s-a apropiat de el şi i-a ciufulit părul. A ridicat din umeri.

– Ce legătură are cu cărţile? Pentru ce ai pierde timpul să faci chestia asta în loc să mergem la mare? Cu vinul, e simplu de priceput. Ai o aromă nouă, care poate să placă mai mult şi nimeni nu mai ştie de unde vine… adică da, ştie cine îl face, dar nu cine îl bea. Cum crezi c-ar putea avea o logică înşiruirea asta de pagini… bune, să zicem, dar fără nicio treabă între ele. Sunt alte stiluri, alt subiect, alte personaje, alte timpuri, nu ştiu ce-ar putea să iasă.

El avea deja mâinile prăfuite, dar nu-l deranja. A apucat-o uşor de umeri.

-Tocmai asta e, că eu sunt sigur că e o legătură între toate cărţile astea pe care le-am ales, oricât de diferite par.

-Bine, dar totuşi ia-le de pe cutiile mele de vin, exact pe alea cu coperţi grele a trebuit să le pui acolo. Pune-le sub masă sau unde vrei, dar lasă-mi vinul în pace.

Marietta a ieşit din cameră, dar s-a întors după câteva clipe, în timp ce se străduia să-şi fixeze un bigudiu.

-De ce crezi că exact pagina pe care o alegi tu e cea potrivită sau cea mai bună?

De după un teanc de cărţi, Victor a ridicat capul şi a inspirat aerul cald şi prăfos al sufageriei.

-Fiecare carte are o pagină cea mai bună, cea pentru care a fost scris tot restul de o sută, două, şapte. Acolo e sâmburele, adevărul, şi dacă eşti atent, ştii.

Cu un gest brusc, Marietta s-a trântit pe marginea unui fotoliu şi a bătut în cartea de la suprafaţă.

-Ce chestie… şi de ce-ar fi fix o pagină? Cum se nimereşte? Dacă e o pagină şi-un pic, sau o pagină fără ultimul paragraf, unde e esenţa aia pe care o găseşti tu?

Soţul a deschis geamul ca să mai iasă din praf. I-ar fi plăcut să stea în grădină şi să facă treaba asta, dar era riscant pentru cărţi. A râs spre Marietta.

-Ba e exact o pagină. Poţi să zici că exagerez, dar aşa se întâmplă, se încadrează într-o pagină. La multe dintre cărţile astea ştiu deja care e, la altele trebuie să mai caut. Ar fi fost bine să poţi să mă ajuţi, dar n-ai cum. Nici eu nu mă pricep la vinuri, beau acolo ce mi se dă, lipăi din  buze, mă fac că-mi dau seama de ceva, dar habar n-am. Când o să fie gata cartea, o să vezi că are sens, că e despre acelaşi lucru. O să am nevoie să nu te mai flendureşti prin cameră. O să scot pe hol cutiile de vin.

Marietta s-a lăsat pe spate, apoi şi-a verificat bigudiul.

-Şi dacă vreau să-ţi zic ceva, sau să-ţi aduc ceva, sau să mă uit un pic la tine?

Scuturând încă o carte de praf, el i-a arătat fereastra.

-Pe aici, doar e destul de jos geamul.

-Şi tu? Când ieşi? Seara sau când e gata cartea? Sau când îţi dai seama că merită mai mult să mergi cu mine la mare?

S-a strâmbat la el şi a lăsat uşa deschisă în urma ei.

 

Lumânările sunt pentru morți

Laura Pamfiloiu

Are patruzeci şi nu a suflat niciodată în lumânări de ziua ei. Nici tort n-a avut. Mama ei, fire practică, singura fată dintr-o familie cu şapte copii, mereu zicea: „Mai bine îţi fac o negresă şi încă una cu mere dacă vrei, ştiu că-ţi plac”. Da, îi plăceau, dar nu le putea pune lumânări, cum să pună lumânări pe o prăjitură în tavă? Dacă nu avea lumânări, nu putea sufla, iar fără suflat, ştia că nici dorinţele nu se îndeplinesc. Uneori, avea gândul năstruşnic să ascundă câte o dorinţă la prima îmbucătură de friptură cu piure sau exact în momentul când simţea pe vârful limbii gustul dulceag al salatei de vinete, al cărei miros umplea casa scărilor şi-i făcea pe vecini să deschidă uşile şi să adulmece aerul încercând să ghicească de unde vine aroma înnebunitoare. Simţea că se joacă cu destinul şi mai strecura câte una în timp ce proba puloverul cu model în romb sau când făcea primul pas în sandalele cu un număr mai mare primite cadou.

Despre prima ei zi de naştere nu-i mai putea povesti nimeni, toţi cei care fuseseră prezenţi erau morţi, iar mama ei, singura care încă trăia, nu-şi amintea ca ea să fi avut vreodată un an. „Tu n-ai fost niciodată un copil mic”, aşa îi spunea, „tu ai umblat direct în picioare, nu în patru labe ca Ioana, copila vecinilor. Ai fost o leneşă, mută pînă târziu, toţi ziceau că ai un defect din cauza divorţului, dar eu ştiam că vei vorbi doar atunci când o să vezi prima oară marea, aşa mi-a zis Zoe, ţiganca de la parter, după ce m-am mutat cu taică-tău în bloc”. La prima aniversare pe care şi-o aminteşte, mama ei a gătit friptură de porc. Avea o cratiţă albastră în care gătea când aveam musafiri. Era uriaşă pentru aragazul de pe Hunedoara 19, dar ea zicea că feliile de carne nu se suprapun unele peste altele şi iese friptura mai bună. Punea şi un strop de vin roşu, care-i dădea un gust ciudat. Musafirii erau înnebuniţi, ea o detesta, dar nu putea să-i spună  pentru că nu voia să se supere de ziua ei.

Dintre toţi musafirii cel mai bine şi-i amintea pe Popi. Erau prieteni buni cu mama ei, se cunoşteau de multă vreme şi se vizitau des. Ea râdea zgomotos cu capul pe spate, descoperindu-şi toţi dinţii, îşi tricota fuste şi fulare colorate şi avea fire ţepoase pe obraz. Veneau în fiecare an, aşa ştia de la mama ei, pe care o întrebau ce cadou să-i facă. Ea le sugera pulovere pentru la toamnă, când începe şcoala, trening că cel de anul trecut i-a rămas mic, stilou nou (cel chinezesc căzuse pe jos la şcoală), sandale pentru care îi lua măsura cu un băţ pus cu grijă în poşetă ca nu cumva să se rupă şi să rămână fără încălţări noi pe vacanţă. Asta primea, plus cărţi care, de cele mai multe ori, coincideau cu cele de pe listele de lectură.

Într-un singur an a venit şi tatăl ei, fără cadou. A zis că mai bine o întreabă ce-şi doreşte ca nu cumva să greşească. Nu ştia nimic despre ea, nici nu locuiau în aceeaşi casă, nu vorbeau decât foarte rar şi atunci vorbea el. Ea era un apendice pe care ştia că-l are, dar habar nu avea la ce-i foloseşte.

Ce-mi doresc? a zis. S-a uitat, speriată, la mama. Ea a zâmbit şi i-a transmis din pleoape: recapitulează repede ce ai prin dulapuri, ce-ţi lipseşte, pijamale, şosete de iarnă, caiet studenţesc cu pătrăţele, set de carioci, mănuşi cu fular asortat, ghiozdan, bluze de corp, albe dacă se poate, că merg cu orice, jerseu de duminică…

„Ce zici de-o bicicletă?” – a întrebat el, înainte ca ea să termine de recapitulat.

Cât i-ar fi plăcut o bicicletă, toţi din clasă aveau, s-ar fi putut da prin cartier, ar fi intrat în gaşcă, s-ar fi supărat că-i sare lanţul, că ghidonul nu-i centrat, că roţile, că frâna, claxonul. Mama ei a zis „hm”.

Are patruzeci de ani şi nu a avut niciodată bicicletă. Dorinţele şi le-a pus în somn şi ştie că doar morţii au lumânări.

 

Jurnal de Recepție (7)

Andrei-Codrin Bucur

Călugării

În vremurile din urmă vor veni strâmtorări, cerul va trece prin flăcări, apele vor fierbe, aerul viciat îi va carboniza pe cei ce vor îndrăzni să respire, stele arzânde se vor prăvăli în mări și oceane, acompaniate de grindină și văpăi încâlcite-n sânge, luna și soarele vor suferi eclipse, lăcustele vor invada pământul, iar cavalerii apocaliptici îl vor finisa pentru Împărăția veșnică a Mielului și a Celui ce șade pe tron, succedate de fulgere, vuiete și tunete… prin care e dificil să deslușești glasurile izvorâte din gâtlejurile celor trei părinței di pisti Prut, pictați într-un negru spălăcit, cu bărbi ce atârnă pân’ la brâu, cu plete grizonate, strânse cu elastic într-o coadă de ponei, meșteri care trudesc de zor la mântuirea planetei, mistuind în pântecele lor opulente pahare întregi de Tămâioasă de Sălcuța, și se fac că nu aud când le ciocănești în ușă, întrucât sorocul escatologic poate să mai aștepte.

Povestea spune că erau deja rumeniți când și-au parcat motocicletele cu ghidoane înalte, aidoma coarnelor de țap, că n-au comandat nimic de potol, fiindcă monahii îs obișnuiți cu postul, și c-au zăpăcit potențiometrul aerului condiționat – care, spre surprinderea mea, indica un incredibil 7°C – cu mult înainte ca mamițica din 103 să mă bombăne și să-mi ordone, pe un ton de superioritate, să-l închid: „Dar mai repede! Căci fie îmi dați banii înapoi, fie vă fac reclamație”.

Și, dacă ar fi fost asta unica problemă, nu m-aș fi lamentat: fiecare face ce vrea cu plămânii și creierii săi, unul și-i conservă prin criogenie, altul și-i ține în forjă. Numai că aparatele de răcire sunt interconectate, iar când butonezi controllerul, ca să reglezi temperatura camerei tale, tu determini și gradul de confort sau disconfort al persoanelor din alte patru. Așa statorniciseră patroanele când construcția hotelului era la final. Oricâte tentative de-a le îndupleca au avut instalatorii, oricâte argumente au adus montatorii, cucoanele nici nu s-au sinchisit să-i asculte – prețul pentru unsprezece termostate digitale era mai convenabil decât cel pentru cincizeci.

Și cum pronia divină ne cere nu doar să ne facem cruci și să le pupăm, ci și să punem piciorul în prag atunci când îndatoririle ne-o impun, am bătut iarăși la ușă, și – ca Dem Rădulescu la Sihăstria, când căuta crama schitului unde era dosită o icoană făcătoare de minuni – am început:

– Preacucernici taici!… Sfinți părinți!… Nu voiesc să vă stric liniștea, dar căile ocârmuirii sunt mai încurcate decât cele ale Domnului…

– ?

– Aerul! Aerul rece… (Ușa se deschide)

– Evgheni, dă-i și lui, nu vezi că-i curg balele!

Și pe loc îmi umplu o stacană cu aceeași licoare înmiresmată produsă la Sălcuța, de un carmín diluat cu lacrimi de salcie… un trandafir sau o cireașă într-un căuș de palme cu apă de izvor, pe care o potențială muceniță o duce la gură, dar o scapă între țâțișoarele-i ferme, două bucăți de cremene văduvite de amnar, taman la țanc pentru ochii bulbucați ai pădurarului ce, dârdâind euforic, dă să se apropie. Dar, până să-i dezlege catrința și să isprăvească de-ntrebat: „Căprește, iepurește, cățelește…?”, fecioara îl trăsni cu un: „Mai degrabă mor decât să mă pângărești!”. Astfel că – deși îi jăruise inima cu vătraiul nurliu al aromei de țărăncuță încă din perioada în care nici n-avea floci la pițiroancă, privind-o adeseori pe furiș din tufișurile mărginașe ale codrului și descoperind că voia să intre la mănăstire, ba auzind-o cu câtă vehemență îl respinge – îndată îl apucă damblaua, scoase brișca și-i crestă beregata, decupând din ea o mică frântură, un pandativ de mărimea unui scarabeu, care să-i amintească, atunci când are să-i fie mai greu, de remediul împotriva erecțiilor diurne, pierdut dintr-o prostie.

– Hai bie, că nu ti vedi nimini! și împinse ușa cu călcâiul.

– Duduia de la 103 zice că e frig, lingându-mă pe bot și cerșindu-i printr-o ocheadă încă o stacană. Termoregulatorul de pe hol ajustează nu doar…, ci și…

– Re-gu-la… ce? Mă, tu ori n-ai antrenamient, ori ni confunzi. Avem noi feți de hipsteri, îns-am pus di mult lacâtu’ pi trusa cu sculi.

– Temperatura celorlalte camere… N-am cum să-l opresc doar pe-al ei. ’Țelegeți? Mai stați și voi cu ferestrele deschise, mai puneți o bere la gheață, dar, dacă n-o echilibrăm, o fi mare bai. Zice că face plângere, p-ormă află șefele, tre’ să dau explicații, teoria chibritului, exegeza brichetei, și nu vreau să-mi fac păcate. Că io când mă supăr nu țin cont…

– Las’ că ti rizolvăm noi. Alioșa, dă și nie epitrahilu’ cela, că ista-i matol!

M-am străduit să-mi reorganizez socotelile și să nimeresc pe făgașul corespunzător unei spovedanii după pravilă, dar – buimac de cap din cauza iuțelii cu care alcoolul galopa prin vene și-a dârzeniei cu care rotocoalele de aer polar îmi boxau în cerbice – dezvăluirile mele n-au fost chiar atât de ușor de digerat pe cât se-așteptau, căci laptele supt de la mama și vinul cu care mă cherchelisem sau cel de la liturghie, pentru mine, erau totuna. Rezistența psihică a călugărilor era impresionantă, confesiunea mea, din ce în ce mai grosieră, în unele locuri sadică și perversă, în altele delicată ca mănușile și batistele unui gentleman, peste care, fără jenă, un narcotraficant de provincie își scutură trabucul, înjurându-și fiul poponar și pe târâtura de mă-sa, că-i prinsese (pe ea cu fusta-n cap, iar pe el adulmecând izmenele unui verișor de gradul doi) cugetând, în tihna verandei, cum să-i lecuiască pe detractori și să spele onoarea familiei.

Orice proiect sfârșește în ruină, orice nădejde, oricât de bine e ținută-n chingi, e pură fantezie, autosugestie și masochism. Stratageme de-a te salva și excepții nu există. Stânca e insurmontabilă, ranița îmi alunecă pe spate, patrafirul e dat la o parte, simt cum mă balansez pe un leagăn căptușit cu puf, cum plutesc în eteruri pulsante… un înger îmi îndeasă pe gât un bec cu acetilenă ce-mi lărgește toracele, scapătă în burtă, și apoi radiază, ca un bostan de Halloween, prin toți porii. Dar rațiunea se încăpățânează să-și reînnoiască răfuielile cu Dumnezeu, și mă prăbușesc, demon celest, în mormântul podelei.

Recomandare Literomania

Despre autor

Literomania

Literomania

Platformă literară independentă.

2 comentarii

Scrie un comentariu