Flash fiction stories

Flash fiction stories – septembrie 2019

Vă propunem mai jos – în primul număr pe septembrie al Literomaniei – o serie de proze flash fiction semnate de Anna Kalimar, George Mihalache şi Savu Popa, care s-au numărat printre participanţii la prima ediţie a Şcolii de vară de la Ipoteşti (11-17 iulie 2019), şcoală de vară pe care am prezentat-o pe larg (în interviuri şi relatări) în nr. 124 al Literomaniei. 

 

Aproape întuneric

Anna Kalimar

Mergea cu fesul ăla pe față și nici nu prea i se vedeau ochii, nici pomeneală să-și dea seama că o luasem după el, oare unde se ducea? Mi-era teamă că fac tocurile de la cizme clac-clac, dar cre’ că avea și căștile în urechi că nu s-a-ntors nici măcar o dată spre mine, până a ajuns la mine acasă și a intrat în bloc, sunând aiurea la interfonul cuiva. „Sunt eu”, a spus, și un fraier i-a dat drumul pur și simplu. Doar că eu nu eram acasă că îl urmăream pe el și el urma să sune la ușa mea și nu era nimeni să-i deschidă, deci…

Am așteptat să iasă până la urmă din bloc, pitită după colț și fumând o țigară de-aia slabă în timp ce îmi înghețau degetele și m-a picurat un țurțure fix în creștetul capului, da’ n-am putut nici să-njur că poate mă auzea, așa că mi-am mușcat limba și uite-l cum iese din bloc și o ia înapoi cu mersul ăla de girafă, ce s-a mai înălțat în ultimii doi ani! Dar are aceeași figură ușor tălâmbă despre care bătrânu’ a zis „Ce față rotundă are, măi Mimi, tu ai un copil cu cap de minge!” și am răsuflat puțin ușurată și apoi mi-au dat lacrimile în timp ce el se îndepărta, poate să bea beri cu ceva amici, sper că are măcar un prieten.

De câteva zile îl aștept să iasă de la școală, la 3 e aproape întuneric, apoi merg în urma lui până la tac-su acasă, îl urmăresc cum intră în bloc și apoi asta e, mă duc înapoi la mine și continui să strâng boarfele mătușii-mii ca să pot să vând garsoniera, oare chiar și-a amintit el că stăteam aici după divorț sau i-a zis careva din familie când au auzit că m-am întors?

Întorc cheia în ușă, pun ibricul pe foc și încep să mă uit pe revistele „Practic” din anii 2000, rămase pe dulapul din bucătărie, dezmembrate de la atâtea învârtiri și consultări, rețete de cozonaci și ciorbe și tocane, uneori mai văd câte o urmă de deget sau stropi de ulei, mi-e dor de tine, tușa, și de cum m-ai luat să stau aici fără să spui nimic, da’ totuși într-o zi ai spus „Dragă, eu n-am nevoie să-ți dai duhul aici lângă mine, tu ești tânără și o viață ai”, și atunci m-am hotărât să plec și să o iau de la capăt, da’ m-am dus acolo ca să îngrijesc de-o altă bătrână, una care n-a făcut nimic pentru mine și tu te-ai stins singură aici.

Adevărul e că aș vrea să-i povestesc băiatului meu despre cactușii din Italia, dar nu știu cum.

 

Ocazie

Anna Kalimar

„Poftiți, vă rog. Mergeți, mergeți că e chiar aici în față.”

„În anunț scria că e la 1.”

„Păi e ca și cum ar fi la 1, că e foarte înalt. O să vedeți, e destul de mult până jos, nu e ca parterele alea lipite de pământ. Stați așa să scot cheia… Proprietarii m-au lăsat pe mine să mă ocup de tot, nu mai locuiesc de ceva timp aici, dar o să vedeți, e foarte bine îngrijit, se merită.”

Femeia trage aer în piept și intră în apartament.

„Aici aveți sufrageria, mare, luminoasă, proaspăt văruită. Uitați, mobila e chiar de lemn, nu de PAL cum se fac acuma toate astea. Canapeaua e extensibilă, dacă vreți vă arăt cum se trage, are și ladă de depozitare.”

Singurul lucru rămas pe rafturile bibliotecii e un elastic de păr plin de praf.

„Să știți că toate instalațiile sunt noi, au schimbat tot înainte să plece, garantat nu aveți probleme, nu trebuie să schimbați nimic, vă puteți muta oricând. Dormitorul…”

Ea îl urmărește cum deschide ușa albă, care are niște urme prost șterse de degete în jurul clanței.

„Uitați, saltea nou-nouță, în țiplă. Dulap tot de lemn, ia să vă arăt – și cu rafturi, și cu bară.”

„Văd că au zugrăvit de jur împrejurul dulapului, în loc să-l dea la o parte.”

„Ah da, văd și eu acum. Dar uitați cât de bine e prins în perete, ar fi fost și păcat să-l dea jos!”

Femeia știe ce se află în spatele dulapului.

„Mă duc să văd baia.”

„Mergeți, mergeți. Ia încercați să vedeți ce presiune bună are. Dar cred că știți deja, că mi-ați zis că cunoașteți bine zona, nu?”

Femeia dă drumul robinetului de la chiuvetă și își privește chipul în oglindă. Are 16 ani și din sufragerie se aude televizorul, care acoperă strigătele. Rimelul i-a curs pe față și își ține mâinile sub apă rece.

„Să vedeți și bucătăria. Aici, recunosc, mai puteau fi făcute îmbunătățiri, dar cel puțin are gresie și faianță, și e mobilată. Din păcate, nu e complet utilată, că frigiderul l-au luat cu ei. Mai sunt diverse prin dulapuri…”

Desenul ei cu doi cai și felicitarea de 8 Martie au fost, timp de ani de zile, singurele lucruri puse pe frigider, în afara colecției de magneți.

„Vă simțiți bine?”

”Da, n-am nimic, doar am amețit puțin.”

Alunecă pe un scaun.

„Sigur? Deodată v-ați făcut albă la față. Dacă vreți, vă dau niște apă, mai sunt niște pahare rămase pe aici.” Agentul deschide dulapul, unde se află un singur pahar așezat cu gura în jos pe hârtia decolorată.

Înainte să plece, le-a scris un mesaj cu spray-ul de graffiti pe peretele din camera ei. O SĂ VĂ PARĂ RĂU. Ea simte că, în spatele dulapului, cuvintele sunt încă vizibile sub stratul de vopsea.

„Uitați, beți puțină apă că sigur o să vă facă bine. Ce să faci, se mai întâmplă, mai ales dacă nu bei destule lichide pe căldurile astea, te ia cu leșin.”

Femeia bea din paharul ei. Nimănui nu i-a părut rău să-l lase acolo.

„Mulțumesc frumos.”

„N-aveți pentru ce! Cum vi se pare apartamentul? Nu-i așa că e un chilipir? Vă spun sincer, mai rar apare pe piață așa ceva – și la banii ăștia!”

„Cam atât costă toate în zona asta.”

„Doamnă, ascultați-mă – nu toate sunt orientate la fel de bine și arată așa. Se vede că au stat în el oameni cu bun-simț, oameni care s-au ocupat. Păi cine se mai apucă să renoveze înainte să vândă? Las’ să facă cumpărătorul, așa gândesc toți! La ce să-și mai bată capul?”

„Îi cunoașteți pe proprietari?”

„Un cuplu foarte frumos, pe la vreo 60 de ani, da’se țin bine. Am înțeles că de profesie ceva ingineri. La biserică i-am cunoscut, au aflat de la cineva că eu mă ocup cu asta și au zis uitați, domnule, avem și noi un apartament pe care vrem să-l vindem…”

Femeia își mușcă buzele.

„Ziceau așa, mâhniți, că lor nu le-a dat Dumnezeu copii și că n-au la ce să-l mai păstreze, că se mută la țară. La început eu le-am sugerat să-l închirieze, dar au zis că au nevoie de mai mulți bani pentru reparații acolo și că mai bine îl vând și gata.”

„Ce păcat.”

„Sunt tot felul de destine… de-asta vă zic, ați avut noroc să veniți prima să-l vizitați și aveți aici o ocazie. Dacă sunteți nehotărâtă și lăsați timpul să treacă, vine următorul și bate palma imediat și dup’aia o să vă pară rău!”

Femeia termină restul de apă din pahar și se ridică în picioare.

„Așa este. Mă mai gândesc și vă sun diseară.”

 

Spaghete îngrozitoare

George Mihalache

Hai binem’, dacă dai tu vinu’ îți zic eu cum a fost, da’ te previn, a fost o sinistră debandadă. Așa, după muncă, pe la unu, am venit aici la crâșmă și am stat cu Bamse și Fane printre alți mușterii, și am dat cu băutură până seara la unșpe. Așa, toarnă. Așa, deci, secătură, secătură. Așa-i striga nevasta lui Bamse o dată la două ore, după ce încerca să-l ia acasă. Da’ Bamse arăta mai șucărit decât de obicei. Parcă l-a pălit careva cu vadra peste hoit. Ce să mai, arăta scârnăvit rău de tot. Dă-ncoa. Și nu era nici ger, da’ nici toropeală, și el purta o pufoaică pe el pe care n-o dădea jos nici de-al dracu’ și nici după ce l-am luat la mișto că ce face, și-a luat țoalele de-nmormântare aicea? El cică nu, că mai stă nițel și pleacă. Dar na că s-a făcut ceasu’ doișpe și nu dă semne c-o să se oprească, iar noi am rămas aproape singuri în cârciumă ca să-i facem cu chiu, cu vai, portofelu’ gros lu’ Unchiu’, patronul. Și ne-aduce Unchiu’ spaghetele obșnuite din nopțile albe. Doar că ale dracului arătau atât de ciudat de ți-era și frică să le mănânci. Îngrozitoare spaghete. Le-am halit imediat. Ne-am cam supărat că a uitat să pună și salmonela, hehe. Așa, dă-ncoace. Și ne apucăm iar să bem până când mai rămân eu cu Bamse și alți doi jucători. Dintr-o dată intră un ins atât de straniu, un șaur pe care nu l-am mai văzut niciodată. Era galben la față, cu ochii încercănați și umezi, și umflat de parcă burduhanul stătea să-i plesnească. Și vintrele i se vedeau prin paltonul lung de piele neagră pe care-l purta. Ce să mai, al dracu’ personaj. A pășit cu bocancii jegoși și grei în timp ce-i trosneau toate oasele până la Bamse și i-a arătat un zâmbet șugubăț. I-a făcut semn să vină cu el, da’ Fane l-a luat din scurt că ce afurisită de treabă poa’ să aibe cu omu’ ăsta la ora asta. Apoi insu’ ăsta suspect a început să tușească râzând și „ce că să n-aibe grijă, puișorul, că bătrânu’ Ciros vine altă dată și după el, și că eu, dacă n-am grijă, sunt următoru’”. Ne-am spârcâit nițel pe noi. Și până la urmă, Bamse se ridică, ne salută și pleacă cu panarama asta. N-a mai dat nimeni de el d-atunci. Și după câteva luni, a pierit și Fane, și după, și ăilalți doi care mai rămăseseră acolo. Numai Unchiu’ o arde liniștit, el cică nici nu l-a văzut pe boală ăsta de l-a luat pe Bamse. Eu n-am mai dat p-acolo de atunci, îmi iau șapte-opt beri acasă și-mi ajunge. Așa, da, da, dă-ncoa. Da, păi nu prea mai beau nici eu așa mult, da’ acuma-i ocazie. Ia stai. Cine pula mea-i la ușă?

 

Vampa 

George Mihalache

David, un paznic de la o fabrică de cosmetice și parfumuri, a dispărut de la post. Potrivit criminalistului, cadavrul, „golit complet de sânge și cu un rictus tâmp pe față”, i-a fost găsit „în scorbura încăpătoare a unui copac bătrân și gros” dintr-o pădure apropiată. Cei doi colegi ai săi din noaptea dispariției, Grigore și Mirel, au fost luați pentru a fi interogați de către poliție.

Păi cum să fi fost? Eram toți trei de pază la fabrică și era o noapte ca oricare alta, numai că…

… numai că luna era plină, cerul albastru, iar vântul adia și împrăștia mireasmă de santal și de ghimbir…

… numai că inginerii au lăsat malaxorul să funcționeze pe durata nopții pentru că erau în urmă cu seria de parfum femeiesc. Bine că n-am simțit niciun miros, știți, am sinuzită, că altfel mă intoxicam la post. După ce ne-am făcut norma de ture prin fabrică și prin curte, ne-am strâns toți trei în baracă să bem o cafea și să mai schimbăm o vorbă. David era mai zăpăcit decât de obicei. Vorbea ciudat, cu fraze și cuvinte parcă scoase din cărți. Ne-a vorbit tot timpul despre noua lui iubită. Ea trebuia să vină să-l salute și să-i aducă niște fructe.

Ah, fragedă iubire, cu câtă generozitate umpli inimile amorezilor…

Pe la unu ajunge… tipa. A venit cu un Volkswagen Beetle roșu metalic…

… roșu ca un trandafir.

După motor, cred că era diesel.

Răgea de energie!

Dar numărul n-am reușit să-l văd, era prea departe, tocmai la poarta fabricii. Cum a tras pe dreapta, David a fugit într-acolo, dar încă nu coborâse nimeni din mașină. Au tot vorbit pe geam timp de vreo 10 minute și cam era cazul s-o sfârșească, când începe să se deschidă lent ușa portierei și să iasă încet un…

… o vampă veritabilă…

Ce vampă, mă, ești nebun?! Era…

… era una dintre cele mai frumoase femei pe care le-am văzut până atunci…

Trebuie să fi avut parte doar de femei adunate de sub talpa iadului, Mirele, dacă…

… dacă aș fi fost eu în locul lui David! Vai, ce norocos!

Dacă hidoșenia aia ți se pare frumoasă! Sau măcar femeie! Avea…

… avea părul ca fildeșul și mătăsos…

Ce tot spui acolo? Zici că avea sârmă în loc de păr, o sârmă cenușie și încâlcită, iar…

… iar cerceii îi sclipeau sub plete…

Două coarne mari îndoite-n jos îi erau înfipte-n creștet. Buzele…

… rujate în culoarea dulcelui fruct al pasiunii.

… lipseau, i se vedea doar un șir de colți ascuțiți, stricați și lungi. Corpul…

… era suplu și grațios, dar împlinit, ca o viespe…

… era un maldăr diform de bube și negi. Purta…

… o rochie roșie, strânsă pe corp.

… în spinare o pereche de aripi enorme de liliac. A întins ghearele, l-a cuprins pe David și…

… Și l-a sărutat drăgăstos.

Apoi au intrat amândoi în mașină și duși au fost.

Vinovatul crimei nu a fost niciodată găsit. Grigore a fost internat, la scurt timp, într-un spital de psihiatrie. În schimb, Mirel s-a întors imediat înapoi la post, dar a dispărut, la rândul său, în aceleași circumstanțe, două luni mai târziu.

 

(Niculiță de la ciocane)

Savu Popa

Niculiţă Leibovici, căruia lumea din Ocna îi spunea simplu Moraru’ sau Morărelu’, a avut un vis straniu. Ca în fiecare seară, omul ajungea acasă destul de târziu. Pielea, îmbrăcămintea îi erau pline de făină, sclipeau palid în lumina lămpilor. Mânca un blid de supă, bea un pahar de vin, apoi, mulţumit, se punea în pat. Ştia de mic, nu era bine să te culci mânios, amărât, nici măcar pus pe gânduri. Avea un somn lin, curat, aşa cum era făina care, zilnic, îi trecea prin palme, dându-le un aspect de pietre de râu.

Printre puţinii basarabeni care s-au stabilit în Ocna, copil fiind, Niculiţă Toma venise în această localitate, din Basarabia, după două nopţi şi o zi, într-un tren de marfă, în condiţii foarte grele. Familia lui fugise de acolo, din cauza foametei aspre, a lipsei locurilor de muncă, imediat, la un an după război. La 12 ani, Niculiţă simţea din plin gustul amar al pribegiei, gust amestecat cu cel de fier, mucegai şi sudoare, din vagonul închis.

Tot timpul cât au stat în vagon, el ţinea strâns mâna mamei sau a tatălui, având senzaţia că sunt într-o cuşcă de fier, biete animale duse de un circ te miri pe unde, aşa cum a văzut el venind un circ cu animale exotice, în satul lor liniştit de lângă Bălţi, într-o primăvară târzie. Animalele exotice, fioroase în alte condiţii, în timp ce erau date jos din tren, priveau neliniştite satul prea tăcut, oamenii palizi şi dealurile roşii. Acel loc pentru ele nu era altceva decât un abator în aer liber. Niculiţă simţea că are aceeaşi soartă, venind spre România, într-un astfel de vagon, care îl ducea spre nicăieri. Intrând în ţara noastră, Niculiţă îşi aminteşte că a văzut, printre zăbrelele de fier, un peisaj şters, murdar, incolor, în care cădea o lapoviţă de început de primăvară, tristă. Feţele oamenilor păreau pământii, precum râpele mari, unde se juca el, de lângă sat. Trenul îi lăsase chiar în gară la Ocna. Aici, familia lui se stabilise. Aici, absolvise şcoala cu clasele elementare, apoi şcoala de maiştri strungari la Sibiu. Se căsătorise cu o unguroaică, tanti Mogdi, şi locuiau în casa părintească. Deşi nu uitase vreodată acea călătorie stranie, în condiţii vitrege, Niculiţă era un om viu, muncitor. Se angajase imediat cum a terminat şcoala de meserii la moara cu ciocane şi rămăsese acolo până la pensie. Lucra ziua întreagă, el rămânând unicul morar. Mai avea vreo două trei ajutoare, dar greul îl ducea el. Moara, o clădire micuţă, pe vremuri depozit agricol, avea un dispozitiv ce conţinea anumite cuţite sau ciocane din lemn pentru mărunţirea furajelor, a cocenilor sau a lucernei. Zgomotul făcut de ciocane era unul melodios, cei din jurul morii îl puteau auzi clar la răstimpuri, când nu trecea vreun tren sau vreo căruţă spre câmp.

Visul din noaptea aceea a fost următorul: visase că moara a explodat. Zgomotul nu speriase pe nimeni, căci se auzise destul de înfundat, ca şi când nici nu a existat unul anume. Peste toată Ocna, deşi era o vară toridă de iulie, căzuse o ninsoare sub formă de făină. Totul fusese acoperit, sclipind pe alocuri în lumina furioasă a soarelui. Dealurile, casele, străzile păreau copleşite de povara albă. Aproape că nu mai existau toate acestea decât sub forma unor dâmburi neregulate, care sclipeau puternic în soarele de zăpadă. Se făcuse rece, cu toate că pământul ardea. Sfinţii din biserici arătau ca nişte brazi copleşiţi de atâta promoroacă argintie, iar bărbile lor albite păreau şi mai lungi, şi mai stufoase, sub forma unor vrejuri care puteau continua la nesfârşit. Iar ei aveau un aer de înţelepciune arhaică, doar ochii larg deschişi rămăseseră vii, arzători, ca două ispite sau ca doi şerpi încolăciţi care se unduiau în mişcări lente înaintea prăzii. Oamenii în sine înaintau în interiorul unui timp format dintr-un imens, nesfârşit culoar plin de troiene. Dar ei, ca să înainteze pe zi ce trecea, săpau în acest tunel, cu calm, seninătate şi tot ajungeau, până la urmă, undeva. Pe cerul mişcător ca un lapte fierbând sub presiune, totul încremenit, păsări, nori, soarele şi luna ca o prescură erau în acelaşi loc.

Însă, şi mai straniu era că se auzea în continuare, binecunoscut morarului, acel sunet amplificat al ciocănaşelor mergând, poate zeci sau sute de astfel de ciocănaşe. De unde ar putea veni el, acum când moara nu mai exista? Brusc, cineva îşi dăduse seama că acel zgomot vine dinspre cimitir, aşa că au luat-o cu toţii în direcţia lui, suind un deal abrupt. Din interiorul mormintelor se auzea acel zgomot, când mai rar, când mai repede, însă constant. Un zgomot de toacă bătută pe lemne putrede, un zgomot de topor izbind un copac masiv. În fiecare mormânt exista o moară prin care oasele morţilor erau măcinate şi pe fiecare cruce, omul în cauză avea un zâmbet calm, împăcat. La un moment dat, şi cu asta se încheie visul, un om hâtru, care răsărise în spatele lui Niculiţă, spusese din senin că din făina acelor oase se vor face prescuri pentru Dumnezeu şi ceilalţi sfinţi, apoi izbucni într-un râs clocotitor, care dintr-o dată a provocat un cutremur inimaginabil, iar toată făina încremenită, care devenise un zid ce acoperise totul în jur, a început să se destrame, să curgă în pământ.

După acest episod, Niculiţă se trezise în toiul nopţii agitat, destul de bulversat. Îşi spusese apoi că acest vis a fost cât pentru o sută de nopţi. Când se întâlnea cu ceilalţi oameni, pe la sărbători, aniversări, după aceea, în mijlocul unei discuţii, devenea serios şi le povestea visul. Vorbea în şoaptă, se încrunta, ceilalţi îl lăsau să spună fiecare detaliu, apoi izbucneau în râs. Era veselie mare. Oamenii îl numiseră ’Criitorul nost sau omul cu zvoane. Soţia lui, unguroiaca, o femeie vulcanică, vorbăreaţă şi ea, dar mereu pusă pe treabă, îi dădea lui senzaţia că nu făcea îndeajuns. Niculiţă, după ce îşi termina povestea, o tachina spunându-i: ,,Femeie, doară iar nu sunt lemne pentru foc, mămăliga iar îi rece, dar ia spune, ai plătit dările la sfat?”. Mogdi făcea ca o locomotivă cu aburi ţinută pe loc şi le spunea celorlalţi cu accentul ei: ,,Omu’ meu spus la mine că niciodată femeia mea nu largă destul, nici ziua, nici noaptea nu largă”. Când auzeau aceste vorbe, râdeau prietenii lor de se cutremurau pereţii caselor. Apoi, Niculiţă, cu lacrimi în ochi, cu un aer de înţelept veritabil, explica tachinând-o în continuare: ,,No bine, femeia mea chiar nu aleargă destul, ce să îi faci, e tot a mea”.

 

Despre autor

Literomania

Literomania

Platformă literară independentă.

Scrie un comentariu