Cronici

„Flori veninoase”

La finele secolului al XV-lea, crimele, orgiile, trădările, comploturile reprezentau, ne asigură Guillaume Apollinaire în scurtul său roman „Roma familiei Borgia” (1914), moravuri care nu surprindeau pe nimeniVom trece peste scenele explicite de incest dintre Cesare Borgia și sora sa, Lucreția. Vom trece și peste scenele, de asemenea incestuoase, ale căror protagoniști sunt Papa Alexandru al VI-lea și fiica sa. Vom trece și peste scenele care descriu cruzimile lui Cesare, mărturii ale unei imaginații debordante (într-un sens înfiorător, desigur). Să vedem, în schimb, cum decurge o sărbătoare patronată de Donna Vannozza, amanta Papei, femeia care i-a dăruit patru copii (Juan, Cesare, Lucreția și Jofre), o sărbătoare care debutează bucolic în podgoria de la San Pietro in Vincoli, pentru a se termina cu o orgie demnă de marchizul de Sade: „Toți oaspeții se răspândeau prin podgorii, admirând viitoarea recoltă, dar, mai ales, adăpostindu-și confidențele amoroase printre butucii plini de frunze și pe sub piersicii subțiri, presărați printre rândurile de pari pe care se agăța via… Cardinalii și prietenele lor hoinăreau, bucuroși ca niște școlari în vacanță sau ca niște aleși în paradis; râsete proaspete și pure răsunau peste tot; perechile se aplecau peste ulcioarele înalte făcute pentru a strânge apa… Deci, peste aceste ulcioare goale pe trei sferturi se aplecau fetele frumoase și amanții lor, iar când vorbeau, vocile răsunau cu sonoritate stranie: atunci râdeau și râsul ieșea cu un ecou armonios; cardinalii și baronii se aplecau precum prietenele lor, capetele li se atingeau, buzele li se întâlneau…”.

Și asta nu-i tot… După hârjoana în natură, a urmat un ospăț într-una dintre încăperile vilei Donnei Vannozza, ospăț întrerupt de aducerea în fața convivilor a trei călugări prinși în timp ce păcătuiau trupește, „într-o treime ciudată, înlănțuiți precum melcii prin vii, făcând în același timp oficiul de mascul și de femelă”. Papa, „nelămurit”, le-a cerut celor trei să reconstituie, acolo, în fața tuturor, scena care a produs scandalul. Luminile au fost stinse, iar călugării s-au împreunat din nou spre amuzamentul nobililor meseni, dar nu pentru mult timp, căci fiul cel mic al Papei, Cesare Borgia, i-a castrat cu mișcări iuți. Acest eveniment nu a alungat voia bună a participanților, dimpotrivă, a fost un bun preludiu pentru Cine găsește ia!:„Iată în ce consta acest joc, cu care se încheiau, de regulă, orgiile: Se făcea întuneric în mai multe săli alăturate. Comesenii se împrăștiau în aceste săli după bunul plac al fanteziei lor. Era interzis să vorbești acolo, cu excepția intervalelor de un sfert de oră prevăzute; atunci jucătorii și jucătoarele erau anunțați că se vor «lăsa armele jos», și, pentru câteva minute, făcliile luminau fețele mesenilor. Deci, întorși în aceste săli, mesenii trebuiau să se întâlnească acolo la întâmplare și fiecare trebuia să se străduiască a-și recunoaște partenerul, pe care îl redescoperea, astfel, în întuneric. Femeilor le era, în plus, interzis să pipăie fețele bărbaților, pentru ca, la atingerea bărbii sau a unei cicatrice, ele să nu-i ghicească prea ușor. Cu excepția feței, tot restul corpului era permis investigațiilor lor. Bărbații aveau libertatea de a pipăi și puteau, cu mâinile rătăcind prin podoabele capilare, pe fețele sau prin îmbrăcămintea doamnelor, să cerceteze pe îndelete identitatea partenerelor. Numai șoptitul era permis, și doar într-o anumită măsură: astfel, cel ce era recunoscut după voce era amendat și trebuia să ofere partenerei sale o bijuterie. Dacă, întâmplător, el căuta, profitând de întuneric, să scape din mâinile partenerei sale, aceasta trebuia să se agațe de el până ce bătea ceasul depunerii armelor”.

Dar existau și distracții ceva mai elevate. Deși nu se poate vorbi de o adevărată emancipare, femeia renascentistă, cea cu avere, bineînţeles, își permitea dese îndrăzneli în vestimentație, în gesturi și în satisfacerea nevoilor sale intelectuale și carnale. În întreaga Italie apăruseră un fel de saloane literare, patronate de femei (literatura era accesibilă chiar și unor prostituate; aceste erudite slujitoare ale lui Eros, admise în cercurile nobilelor doamne, au fost numite curtezane). Lucreția Borgia inițiază, la rându-i, în palatul Santa Maria in Portici, o curte literară unde erau citite fragmente din opere consacrate, epigrame, sonete, satire. Dar, așa cum reiese din textul lui Apollinaire, nu literatura le interesa în principal pe participantele la seratele Lucreției, serate care degenerau în adevărate orgii: „Aceste sărbători se repetară. Arta teatrală, poezia, muzica și amorul carnal le făceau să-și merite banii și fură văzute acolo, uneori, hore de nuduri fermecătoare care dansau undeva mai departe și dispăreau, deodată, ca niște divinități voluptuoase și exagerat de pudice”.

În ciuda unei aparente fragilități, Lucreția, și aici mă refer la personajul lui Apollinaire, dovedește nu de puține ori o cruzime demnă de renumele familiei Borgia. Iată cu cât sânge rece se răzbună fiica Papei pe invitatele la una dintre reuniunile sale, potolindu-și astfel furia stârnită de cuvintele rostite într-o doară de un nobil slobod la gură: „Don Eliseo Pignatelli spusese într-o zi despre Lucreția: «Promite să fie demna fiică a mamei sale, proxeneta». I se aduseră la cunoștință Lucreției cuvântul și zâmbetele care-l însoțiseră. O furie bruscă pusese stăpânire pe ea și se duse să-l roage pe Cesare să-l trimită «într-o lume mai bună» pe sus-numitul senior Pignatelli. Iată de ce, în acea seară, Lucreția privea cu un ochi rece și rău cortegiul doamnelor romane și al curtezanelor, care se îndepărta. Murmură: «Ah! Voi nu vreți ca soțiile voastre să vină la Lucreția proxeneta, fiica proxenetei Vannozza! Ei bine, ele au venit, totuși: numai că cea care nu era proxenetă decât în închipuirea voastră a fost, în acea seară, mai proxenetă ca niciodată, iar voi, toate, curtezane și nobile doamne, ați fost fericite de surpriza pe care v-a oferit-o donna Lucreția; veți mai ști, și încă de multe ori, până ce acești tineri nu vor mai avea nimic să vă dea, fără să vă fi refuzat niciodată, nimic, nici măcar boala franceză (sifilisul, n.m.) care le alterează sângele, le presară pe corp plăgi leproase și le sapă în guri răni fecunde. Aceste răni le-ați respirat noaptea, frumoase doamne, iar soții voștri le vor respira, și ei, într-o zi, fiți sigure de asta! Iar în ceea ce te privește pe tine, frumoasă Alexandra, amantă a lui don Pignatelli, detractorul meu, tu nu vei putea spune niciodată că i-ai transmis boala amantului tău sau că el ți-a dat-o, căci tânărul paj care se prefăcea că-i beat de admirație astă seară, în brațele tale, mima aceeași beție și în brațele amantului tău, don Pignatelli. Se află la noi tânărul paj al ducelui de Ferrara, care, în palatul acestuia, contaminează mai mulți tineri foarte frumoși și are grijă ca ei să nu-și poată trata boala. Când aceste flori veninoase vor fi ajuns la o maturitate suficientă, vor fi împodobite și oferite vioaie, voluptuoase și ispititoare, minate de boala care nu iartă. Nu-i așa că era frumos, mai frumos decât toți, cel pe care ţi l-am ales ție, doamnă Alexandra? Nu este astfel, don Pignatelli, cel pe care l-ai iubit?» Iată cu ce urări duioase îi însoțea Lucreția, în acea seară, pe oaspeții pe care îi privea îndepărtându-se, fericiți de starea lor voluptuoasă și ignorând otrava cu care-i umpluse voluptatea”.

Acest micro-roman al lui Apollinaire, deși mult mai soft ca limbaj, face parte din familia prozelor „Les Onze Mille Verges ou les Amours d’un hospodar” (1907) și „Les Exploits d’un jeune Don Juan” (1911), proze concise, impertinente, amintind de unul dintre maeștrii genului, marchizul de Sade, autor, de altfel, redescoperit de Apollinaire.

 

Guillaume Apollinaire, „Roma familiei Borgia”traducere de Dragoș Nedelescu, Editura Elit, Ploiești, 2007, 208 p. 

Recomandare Literomania

Despre autor

Raul Popescu

Raul Popescu

Absolvent al Facultății de Litere din Brașov. Și-a continuat studiile în cadrul Universității Transilvania din Brașov cu un masterat de Scriere Creatoare și cu un doctorat despre viața și opera lui Ioan Petru Culianu. Colaborează la „Observator cultural”, „Steaua”, „Astra (Supliment. Literatură, artă și idei)”.
În 2017, a publicat „Ioan Petru Culianu. Ipostazele unui eretic” (Editura Eikon, București), volum nominalizat la Premiile Observator cultural 2018, la secțiunea „Debut”. Textele sale pot fi găsite și pe blogul personal erasmen (https://erasmen-erasmen.blogspot.ro).

Scrie un comentariu